Ioan Guția despre semnificația Madonei lui Raffael în poezia lui Mihai Eminescu

În  1983 apărea în Italia o lucrare remarcabilă închinată marelui nostru poet, Il significato della Madonna di Raffaello nella poesia di Eminescu (La Goliardica Editrice, Roma) semnată de Ioan Guția, absolvent al Școlii Române din Roma în 1942 și apoi, pentru mulți ani, profesor de limba română la Universitatea Sapienza din Roma.
Pornind de la o „confuzie” a lui Titu Maiorescu (perpetuată până la Călinescu) datorată unei lecturi superficiale a poeziei Venere și Madonă, confuzie ce rezidă din considerarea Venerei păgâne idealizată drept modelul Madonei lui Raffael („Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer // Și-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezee/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin”), autorul va insista, în cartea sa, asupra fuziunii acestor două mituri în gândirea poetului.
Structurat în nouă capitole, studiul, bazându-se pe date iconologice, pe concepția lui Raffael despre artă și, de asemenea, pe interpretările preromanticilor germani cu privire la Viziunea lui Raffael de Wackenroder (1773-1798) – filieră prin care aceste comentarii au ajuns la poetul nostru –, demonstrează că Eminescu a recurs la cele două exemple din istoria artei pentru a idealiza frumusețea feminină.
După o incursiune în istoria picturii și prezentarea concepției neoplatonice a lui Raffael despre artă (exprimată limpede într-o scrisoare către Baldassar Castiglione în legătură cu fresca Triumful Galateei: „Ducând lipsă de buni sfătuitori și de femei frumoase, eu mă servesc de o anumită idee, de o creație a minții mele”), I. Guția combate pe cercetătorii potrivit cărora poemul Venere și Madonă ar fi susceptibil de o interpretare antagonică, Venere reprezentând demoniacul, iar Madona angelicul. Conform opiniei sale, cele două mituri fuzionează, având o semnificație artistică și nicidecum una religioasă. În Renaștere lumea păgână și creștină coexistau armonios în numele artei. Raffael va apela atât la mituri păgâne, Galateea, cât și la mituri creștine, Madona, exemplifică Guția. Comparația, după autor, nu trebuie făcută, deci, între Venere și Madonă – care reprezintă împreună eternul feminin, idealul de frumusețe („Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”), ci între concepția artistică a lui Eminescu înrudită cu aceea a lui Raffael. Cu alte cuvinte, în poemul eminescian în cauză, accentul cade, conform cercetătorului, asupra lui Raffael și, prin analogie, asupra poetului însuși, adică asupra creatorului și a idealului său areistic. Setea de frumos neputând fi potolită de realitatea lumii exterioare, arta (pictura ca și poezia) nu trebuie să-și caute modele în natură, ci în spirit. Altfel spus, creația artistică este o rezultantă a unei proiecții din interior, o imagine mentală (anticul eidon eidos).
Prin urmare, Madona lui Eminescu nu are nimic a face cu devoțiunea, ea fiind, alături de Venera antică, simbolul (prototipul) femeii ideale, al ființei unice. În această direcție Venere și Madonă este considerată de autor ca relevantă pentru creația lui Eminescu. Reprezentarea aureolată a femeii (a iluziei urmată de decepție și, în fine, a concilierii idealului cu realitatea) apare și în alte texte ale poetului. I. Guția analizează cu lux de amănunte încă unsprezece poezii în care femeia iubită, grație unor trăsături/semne personale ce o deosebesc de femeia obișnuită, comună, apare intr-o imagine aureolată.
Prin pertinența unor interpretări și nuanțe, precum și prin lărgirea sferei de cercetare – de la istoria artei la izvoare literare germane și italiene – demersul lui Guția rămâne unul de referință în exegeza eminesciană. După cartea Rosei del Conte Eminescu o dell’assoluto, publicarea acestui volum în Italia ilustrează interesul acestei țări pentru marele nostru poet.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 1, ianuarie 2025, anul XV)