Biserica ortodoxă română din Italia, văzută din perspectiva geografiei istorico-religioase

Anul trecut, la editura romană Viella, a apărut volumul intitulat La Chiesa ortodossa romena in Italia. Per una geografia storico-religiosa, de Maria Chiara Giorda (Roma, Viella, 2023). Autoarea predă istoria religiilor la Universitatea Roma Tre și a mai publicat o serie de alte lucrări, axate în principal pe studiul formelor contemporane ale religiilor, pe raporturile dintre sacru și secular, în contextul modernității târzii și al societății post-industriale. Subtitlul lucrării pe care o prezentăm aici, Per una geografia storico-religiosa, este elocvent pentru abordarea inter-disciplinară pe care autoarea a aplicat-o cu succes aici și în alte lucrări: geografia religiilor, raporturile dintre religie și spațiul urban, diversitatea religioasă în contextul contemporan. Cartea se deschide cu o secțiune teoretică și metodologică, în care autoarea stabilește genealogia în care se înscrie cea mai recentă lucrare a sa: orientarea numită Spatial Turn, care a marcat disciplinele umaniste începând cu anii ’70 ai secolului trecut, prin contribuțiile unor autori precum Michel Foucault, Henri Lefebvre, Michel de Certeau; în mod analog, dezvoltările mai târzii din Material Turn și Visual Turn (trebuie menționată actualitatea bibliografiei consultate, puține titluri fiind anterioare anului 2000). Sunt menționate și lucrările geografilor postmoderni din anii ’90, lucrări datorate în parte și dezvoltării metodelor cantitative și a tehnicii GIS (Geographic Information Systems): Edward Soja, David Harvey, Rob Shields ș.a. 
Este o lucrare foarte densă, iar analizele inter-disciplinare sunt foarte minuțioase, având o foarte puternică armătură teoretică. În general, scrierea unei lucrări inter-disciplinare este foarte laborioasă, deoarece presupune abilități auctoriale deosebite, dar mai ales asimilarea și stăpânirea unor bibliografii din mai multe domenii (în acest caz geografie, istoria religiilor, sociologie, filosofie ș.a).
În general, se consideră că începând din anii ’70 ai secolului trecut s-a declanșat fenomenul imigrației românești în Italia, din motive socio-politice. După anul 2007 și intrarea României în Uniunea Europeană, fenomenul s-a accentuat, astfel încât minoritatea românească din Italia a depășit cifra de un milion de persoane, situându-se pe primul loc în raport cu celelalte minorități imigrante.
Din rațiuni practice sau de ordin spiritual, o bună parte din această populație migratoare a avut nevoie de prezența bisericilor ortodoxe românești, ca locuri în care să fie oficiat cultul creștin de rit ortodox și toate riturile de trecere pentru membrii acestor comunități (botez, căsătorie, înmormântare). Autoarea clasifică cele patru moduri în care au fost înființate aceste locuri de cult (înlocuirea celor de rit catolic; folosirea în mod alternativ a unui spațiu comun, cu ritul catolic sau cu alte religii; schimbarea destinației unui spațiu existent, dar care înainte nu era un loc de cult; construcția ex novo). Înființarea locurilor de cult a fost făcută top-down, prin intervenția forurilor eclesiastice sau bottom-up, prin solicitările membrilor comunității, din rațiunile menționate anterior.
Tot acest proces face parte din fenomenul mai amplu al extinderii diversității religioase în contextul globalizării și al multiculturalismului, prin transformarea raporturilor de vecinătate, de conviețuire, de adaptare, de identitate, de vizibilitate ș.a.m.d. Din punctul de vedere al geografiei sau sociologiei religiilor, fenomenul este unul de o complexitate deosebită, deoarece presupune punerea în relații de proximitate și de conviețuire a unor religii care până recent nu veneau în contact decât în forme nesemnificative din punct de vedere cantitativ (misionari, călători etc.) sau prin conflict și înlocuire, în cazul războaielor fie laice, fie religioase, fie în forme hibride. Spațiul sacru, în accepțiunea ritului ortodox, este astfel transplantat fie în mijlocul unei topografii urbane tradițional catolice, fie în zone periurbane sau rurale, unde comunitățile sunt mai reduse, permițând de-plierea acestuia și creșterea vizibilității (în sens arhitectural, dar și din punctul de vedere al geografiei religiilor). Fenomenul poate fi privit fie din perspectiva autohtonă, a populației care trăiește în acel loc de mai multe generații și pentru care spațiul respectiv este unul striat, dens în semnificații istorice și culturale, pentru care există o memorie a locului și o diferențiere calitativă între anumite zone ale sale; în mod simetric, el poate fi privit și din perspectiva alogenă, a populației imigrante, pentru care spațiul respectiv este unul neted, indiferent în raport cu memoria sa afectivă (imigrantul obișnuit știe că locul respectiv are o memorie istorică și culturală, dar ele îi rămân oarecum exterioare, dacă nu este interesat de procesul de aculturație). Indiferent de toate acestea, comunitățile respective, indigeni și alogeni, sunt constrânse să locuiască împreună și să-și negocieze împărțirea simbolică a spațiului, mai ales a spațiului sacru.

Lucrarea este structurată în șase capitole. În primul dintre ele, autoarea reconstituie etapele principale ale istoriei ortodoxismului românesc în Italia: de la deschiderea primei parohii la Milano, în 1974 (în prezent sunt peste trei sute), la înființarea episcopiei ortodoxe române în Italia, în anul 2008. Alte două momente esențiale au fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, în 1999, și a Patriarhului Teoctist la Roma, în 2002.
În capitolul al doilea este analizată „prezența” acestor parohii ortodoxe românești în spațiul italian, prin intermediul conceptelor de vizibilitate și materialitate, ambele fiind strâns legate de procese de subiectivizare și obiectivizare a Celuilalt sau a alterității. Capitolul este unul fascinant din punct de vedere conceptual și metodologic, autoarea izbutind să aplice cu succes contribuțiile teoretice din alte lucrări, axate pe teme mai generale, pe tema de cercetare a cărții sale, biserica ortodoxă română din Italia. Prin intermediul unui set de concepte de dată mai recentă (performances, soundscape, smellscape ș.a.), dar și prin analiza interiorului bisericii ortodoxe, prin reconstituirea modului în care spațiul vizual este ierarhizat și organizat, autoarea ne oferă o viziune complexă asupra modurilor de producere a spațiului sacru și a supra-stimulării senzoriale din timpul liturghiei creștin ortodoxe.
Cel de-al treilea capitol studiază modalitățile în care cultul ortodox împarte un spațiu cu cel catolic, în sensul unei dinamici religioase, fie sincronice, fie diacronice, fie prin co-existență, fie prin substituire. Sunt prezentate și analizate numeroase cazuri particulare, care reflectă diversitatea formelor de adaptare din cadrul acestei noi dinamici religioase. Studiul cazurilor particulare este însoțit de numeroase hărți, planuri de arhitectură, imagini relevante ș.a.m.d.
Cel de-al patrulea capitol este dedicat procesului prin care cultul ortodox substituie spații de rit catolic sau spații seculare, fiind prezentate o serie de cazuri particulare, ca și în capitolul precedent. În fapt, studiile de caz sunt foarte bine documentate, fiind prezentate exhaustiv, într-un mod obiectiv, ele constituind ponderea cea mai importantă în conținutul cărții.
Capitolul cinci este dedicat construcțiilor ex novo, iar în cel de-al șaselea sunt prezentate cele opt mănăstiri românești de rit ortodox înființate în Italia.
În concluzie, ne aflăm în fața unei cărți foarte importante și foarte actuale, atât în ceea ce privește subiectul pe care îl tratează, cât și la nivelul metodologiei și al bibliografiei, sintetizând practic cele mai recente evoluții din domeniile pe care le-am menționat și la începutul acestei recenzii (geografia religiilor, raporturile dintre religie și spațiul urban, diversitatea religioasă în contextul contemporan). Ar fi excelent dacă lucrarea ar fi tradusă și în limba română, întrucât ea este un model de cercetare inter-disciplinară, care ar putea fi urmat și de cercetătorii din țară, atât de cei experimentați, cât și de cei aflați la începutul carierei.

Gabriel Badea
(nr. 5, mai 2024, anul XIV)