O antologie de teatru românesc în Italia

Traducerile din literatura română au luat un anumit avânt în ultimele două decenii, inclusiv în Italia, mai ales datorită unor programelor de tip TPS ale Centrului Național al Cărții (ICR). Proza este cea mai reprezentată, fiind urmată de eseistică, poezie și teatru.  Exceptându-i pe Eugen Ionescu (Eugène Ionesco) și Matei Vișniec – cel mai cunoscut dramaturg român în viață – teatrul românesc rămâne încă puțin cunoscut peste hotare. Antologia Emersioni sceniche, apărută anul acesta la editura ETS din Pisa, cu o prefaţă de Emilia David (244 pp. + 16 pp. ilustrații), propune publicului italian câțiva autori noi, acoperind o zonă mai puțin explorată.
Inaugurând noua colecție „L’altra Europa”, dedicată autorilor români și românisticii, volumul reunește patru piese integrale a trei autori de azi, publicate pentru prima oară în traducere italiană: Sempre insieme (titlu original francez: Toujours ensemble) de Anca Visdei [1], Amalia respira profondamente (Amalia respiră adânc) și Il decalogo secondo Hess (Decalogul după Hess) de Alina Nelega, precum și Baciami! (Sărută-mă!) de Vlad Zografi, la care se adaugă trei adaptări teatrale după texte ale trei autori din secolul XX: La colonna infinita, adaptare de Letteria Giuffrè Pagano (după Coloana nesfârșită de Mircea Eliade), Sorescu alla prova, adaptare de Thomas Otto Zinzi (după Iona de Marin Sorescu) și Verso un’altra fiamma, dramaturgie de Vlad Scolari, după Confession pour vaincus. Après seize mois dans l’URSS a lui Panait Istrati.
Cartea, prezentată anul acesta la Salone del Libro din Torino (în luna mai) și la Pisa Book Festival (la începutul lunii octombrie), este editată de Horia Corneliu Cicortaș și Letteria Giuffrè Pagano. Ea este alcătuită din texte care au fost jucate în cadrul festivalului teatROmania_emersioni sceniche, desfășurat între anii 2010 și 2015 la Accademia di Romania din Roma. Este vorba de piese integrale, precum cele patru mai sus menționate, jucate pe scena festivalului respectiv de companii teatrale din România (acesta a fost cazul spectacolelor Amalia respiră adânc și Hess) sau din Italia (Toujours ensemble/Sempre insieme), de adaptări după piese propriu-zise ale lui Mircea Eliade (Coloana nesfârșită/La colonna infinita) și Marin Sorescu (Iona/Giona), sau de reelaborări dramaturgice ale unor texte non-teatrale, cum e cazul spectacolului Verso un’altra fiamma. Așa cum precizează îngrijitorii volumului, textele publicate acum, deși jucate în cadrul festivalului teatROmania sau ulterior ultimei ediții din 2015, erau inedite în limba italiană. De altfel, în introducerea sa, Letteria Giuffrè Pagano trece în revistă, pe lângă obiectivele generale de dialog și colaborare artistică italo-română ale festivalului de atunci, programul sintetic al celor cinci ediții, desfășurate în spațiile Accademiei di Romania. Galeria fotografică adaugă și ea o tușă de „atmosferă” teatrală acestei antologii românești. 
Putem spune că, în secțiunea sa principală (cele patru piese amintite, acoperind două treimi din numărul de pagini), volumul reflectă direcțiile principale de evoluție ale teatrului românesc post-decembrist. În primul rând, tendința către demitizare, cel mai adesea prin critica îndreptată împotriva fostului regim totalitar ceaușist, nu doar la nivel politic, ci și la adresa tabuurilor care guvernau scena cotidiană a acelei epoci. Miturile comunismului (Amalia respiră adânc) sau ale național-socialismului german (Decalogul după Hess) sunt duse în derizoriu, printr-o viziune satirică a realității acelor ani, chiar dacă evocarea este uneori nostalgic-amuzantă (Amalia).În al doilea rând, tendințacătre de-teatralizare, prin părăsirea schemelor și metodelor tradiționale și cultivarea unor tehnici neconvenționale. Nu în mod întâmplător, trei din cele patru piese integrale ale acestui volum sunt monodrame, în care tensiunea dramatică este accentuată prin explorarea injoncțiunilor dintre existența individuală și cadrele mari ale istoriei, inclusiv într-un context de „tranziție” post-totalitară, virtual universal (Sărută-mă!). Dar și în piesa Ancăi Visdei, scrisă în Occident, în limba franceză, sub forma unui dialog dintre Alexandra și Ioana, cele două surori având în comun, printre altele, teatrul (una ca autoare, cealaltă ca actriță), chestiunile de fond sunt cele ale politicii și societății românești de dinainte de 1989.
Partea a doua a volumului reunește două adaptări după piese de teatru scrise de Mircea Eliade și Marin Sorescu, compuse într-un alt registru decât cel ce domină tendințele teatrului românesc contemporan. Cele două texte privesc omul într-o viziune simbolic-existențială, preocupat de marile întrebări ale vieții, făcând abstracție de estetica minoră a cotidianului înscris în cadrele preformate ale politicului. Piesa lui Eliade a fost publicată integral în limba italiană în volumul Tutto il teatro. 1939-1970 (ediție îngrijită, traducere și studiu introductiv de Horia Corneliu Cicortaș, Milano, Bietti, 2016), în timp ce piesa lui Sorescu, una din traducerile de tinerețe ale regretatului românist Marco Cugno (profesor la Universitatea din Torino), publicată la Napoli într-o broșură intruvabilă, ar merita reeditată, eventual împreună cu celelalte două texte (Matca și Paracliserul) cu care formează trilogia Setea muntelui de sare. Dacă scenariul după Iona, realizat de regizorul italian Thomas Otto Zinzi, reprezintă o intervenție delicată pe textul sorescian, dintru început sugerat ca monolog, cel după Coloana nesfârșită realizează, păstrând nealterat „materialul clientului”, anume replicile din piesa lui Eliade, o reducere la un singur personaj (sculptorul Constantin Brâncuși la senectute, în dialog cu sine sau cu alte „apariții” interiorizate), acolo unde textul integral prevedea o sumedenie de personaje (piesa fiind destul de greu reprezentabilă ca atare).
Merită amintit aici că, în cadrul operei lui Eliade, pe lângă cele câteva piese de teatru cunoscute, un loc special îl ocupă nuvelele care au ca temă de reflecție sensul soteriologic al artei teatrale în lumea secularizată de azi (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, Adio!, Nouăsprezece trandafiri), probleme pe care le regăsim și în însemnările de jurnal ale autorului, în unele interviuri etc. Concepţiile lui despre teatru se desprind din teza majoră privitoare la originea magică a artei, la artă ca o cale de contemplare a esenţelor, a elementelor primordiale, a sacrului. Scriind Coloana nesfârşită, Mircea Eliade urmăreşte tocmai procesul acestei duble rememorări prin care Brâncuşi, pornind de la amintirea stâlpilor casei din Oltenia natală, imaginează un simbol general-uman, cel al „stâlpului cerului”, axis mundi-ul culturilor primitive, altfel căzut în uitare: „...e desenul din care avea să ia fiinţă Coloana infinită, imaginea pe care Brâncuşi a văzut-o, desigur, în Oltenia copilăriei sale, la casele de lemn (...). O imagine pe care, la un moment dat, amintirea a abandonat-o imaginaţiei, eliberând-o astfel de matricea ei concretă, îngăduindu-i să dobândească funcţia primordială de stâlp al Centrului, de Axis mundi. O imagine banală din repertoriul civilizaţiei lemnului, aşa cum sunt nenumărate altele, zăcând inertă, ca într-un somn folcloric, atâtea mii de ani până ce a fost «trezită», înnobilată, transfigurată de imaginaţia geniului” [2].
Tocmai pentru că, în Italia ca și în România, circulația literaturii teatrale este mai restrânsă decât cea a romanului, salutăm această nouă apariție editorială: ea este de natură a impulsiona circulația pieselor românești și interesul pentru dramaturgia contemporană în general.
De altfel, în cadrul colecției de românistică a editurii ETS (L’altra Europa), coordonată de Emilia David (profesor de limba și literatura română la Universitatea din Pisa) și lansată prin volumul Emersioni sceniche, urmează să apară în curând un volum de teatru Matei Vișniec, cel mai apreciat dramaturg român al momentului.

Gabriel Badea
(nr. 11, noiembrie 2024, anul XIV)

NOTE

[1] De semnalat, printre altele, că în România această piesă (Primăvara e departe încă. Mereu împreună) a fost jucată în urmă cu câțiva ani în versiune bilingvă, româno-franceză, în regia lui Ivan Romeuf (coproducție realizată de compania L’Egrégoire din Marsilia și Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe).
[2] Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 13-14.