Mircea Eliade, integrala prozei fantastice în Italia

Recent, la editura Castelvecchi a apărut cel de-al doilea volum al prozei fantastice scrise de Mircea Eliade, pe care publicul italian îl cunoștea, ca peste tot în afara României, mai mult ca un istoric al religiilor și mai puțin ca romancier sau dramaturg. Pasionații italieni de literatură, și mai ales de literatură fantastică, au acum șansa de a citi direct în limba italiană integrala prozei fantastice a lui Mircea Eliade, apărută până acum ca atare doar în România. Volumul al doilea de Racconti fantastici, apărut la un an distanță de cel dintâi, reunește așadar nuvelele: Pe strada Mântuleasa, Șanțurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, Pelerina, Les trois Grâces, Tinerețe fără de tinerețe, În curte la Dionis, Nouăsprezece trandafiri, Dayan și La umbra unui crin. La fel ca în cazul volumului inițial (608 pp.), și cel de-al doilea a presupus un efort deosebit, volumul având 784 de pagini de text, sarcină de care traducătorii Horia Corneliu Cicortaș și Igor Tavilla s-au achitat cu brio. Primul dintre ei are o experiență vastă în interpretarea, traducerea și editarea operei lui Mircea Eliade în limba italiană, astfel încât această ediție integrală de proză fantastică beneficiază de aportul unui specialist în eliadologie și care cunoaște opera acestuia în integralitatea ei; la rândul său, Igor Tavilla este un specialist remarcabil al operei lui Kierkegaard, însă are preocupări recente pentru operele și personalitățile unor autori precum Nae Ionescu și Mircea Eliade. De remarcat, de asemenea, că volumul II se bucură de o amplă introducere, de o sută douăzeci de pagini, semnată de profesorul Sorin Alexandrescu, unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei lui Eliade, care semnase și studiul introductiv al volumului I al ediției Castelvecchi.
Nuvelele din acest volum au fost scrise de scriitorul român în anii maturității sale târzii, La umbra unui crin (1982) fiind practic ultima sa creație literară. Chiar dacă Eliade a afirmat că Șarpele (cel de-al doilea roman fantastic, după Domnișoara Christina), reprezintă un produs al imaginației pure, fiind scris fără aportul istoricului religiilor, cu siguranță situația nu mai este aceeași în nuvelele scrise la maturitate. Faptul a fost remarcat de majoritatea istoricilor și criticilor literari, care s-au văzut nevoiți să extindă orizontul lecturii și implicit al interpretării, făcând apel la concepte și teme din mitologie și istoria religiilor. Cu toate acestea, literatura nu trebuie privită ca un fel de Ersatzreligion, așa cum avertizase Günther Spaltmann, într-un studiu foarte dens, dedicat raporturilor dintre literatură și religie în gândirea lui Eliade: „Un alt pericol, care nu mai este atât de real ca acum câteva decenii, este tentația de a înlocui religia cu literatura. Au existat [...] autori și, de asemenea, critici care visează la literatură ca un surogat pentru religie (Ersatzreligion). Noile perspective cu privire la relația dintre literatură și mit îi atrag în acest sens” [1]. Cu toate că a afirmat că, în contextul modernității, literatura a preluat unele dintre funcțiile mitului din societățile arhaice sau orale, Eliade a subliniat în mai multe locuri importanța funcției fantastice și a imaginației creatoare: „Sunt din ce în ce mai convins de valoarea literară a materialelor de care dispune istoricul religiilor. Dacă arta – și în primul rând arta literară, poezia, romanul – cunoaște o nouă Renaștere în zilele noastre, ea va fi stârnită de redescoperirea funcţiei miturilor, a simbolurilor religioase și a comportamentelor arhaice. În fond, ceea ce fac de mai mult de cincisprezece ani [nu] este cu totul străin de literatură. S-ar putea ca cercetările mele să fie considerate într-o zi ca o tentativă de a regăsi izvoarele uitate ale inspiraţiei literare [2]. În acest sens, este justă observația adusă de Virgil Ierunca, care spunea că Eliade a ales genul fantastic pentru a surprinde cât mai bine „irecognoscibilitatea miracolului”, faptul că sacrul este camuflat în profan până la coincidență [3]. Cu alte cuvinte, înclinația lui Eliade pentru genul fantastic vine din mai multe direcții, dintre care putem distinge câteva mai pregnante: 1. ca formă optimă pentru a surprinde procesul caracteristic modernității, de dez-vrăjire (Entzauberung), de pierdere a sensului sacrului; 2. prin prisma notelor sale despre raporturile dintre intuiția fantastică și  folclorul ca mod de cunoaștere, publicate în volumul Oceanografie (1934): „Povestirile fantastice, chiar scrise de un geniu ca Edgar Poe, îţi repugnă prin exalaţiile lor nevrotice, bolnave, inumane, demoniace. Fantasticul folcloric, dimpotrivă, te pune în contact direct cu o realitate iraţională dar concretă; cu o experienţă asociată în care s-a concentrat intuiţia globală a vieţii și a morții” [4]; 3. prin importanța pe care a atribuit-o imaginației creatoare, a funcției pe care aceasta o are în re-echilibrarea forțelor contrare din psihicul individual și colectiv: „Imaginaţia nu e o invenţie arbitrară; etimologic e solidară cu imago „reprezentare, imitaţie” și cu imitor „a imita, a reproduce”. Imaginaţia imită modelele exemplare – «imaginile» –, le reactualizează, le repetă necontenit. În acei ani, această interpretare a imaginilor și a imaginaţiei m-a ajutat să înţeleg mai bine creaţiile folclorice și, uneori, chiar prozele mele literare” [5].
Concepţia lui Eliade despre fantastic se sprijină pe ideea de coincidentia oppositorum conform căreia realitatea cotidiană poate deveni uneori transparentă și poate îngădui hermeneutului (ghicitorului în pietre) să întrezărească un sens mai înalt propriu lucrurilor și întâmplărilor aparent nesemnificative și efemere. În al doilea rând, literatura poate creea lumi noi, poate îmbogăți realul în aceeași măsură ca și dialectica istoriei: „Romanul trebuie «să povestească» ceva, pentru că narațiunea (adică invenția literară) îmbogățește Lumea nici mai mult nici mai puțin decât Istoria, desigur pe un alt plan. Suntem creatori în universurile imaginare cu mai multă șansă decât putem fi pe planul Istoriei. Faptul că se petrece ceva, că se petrec tot felul de lucruri – este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca și faptul de a trăi în Istorie sau de a spera să o modifici [6].
Așadar, dincolo de a fi o copie mai mult sau mai puțin fidelă a realității, literatura poate constitui mediul de manifestare a gestului creator, ca opțiune alternativă în raport cu subordonarea în fața imperativelor Istoriei. Fragmentul citat constituie una dintre tezele majore pe care Eliade le-a avansat în privinţa literaturii moderne, o teză originală și într-o anumită măsură în contra-curent faţă de direcţiile dominante din teoria și critica literară din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Originală și deschizătoare de noi perspective, ideea se regăsea și la C.G. Jung, Northrop Frye, Joseph Campbell și alții.
În privința receptării critice, în general istoricii religiilor, precum și alți specialiști din domenii conexe, nu s-au arătat deosebit de atrași de partea literară a operei lui Mircea Eliade (scrisă în română, ea a fost tradusă „pe bucăți” și în mod nesistematic), excepție făcând Ioan Petru Culianu, Mac Linscott Ricketts sau Bryan Rennie. Recent, profesorul Giovanni Casadio a semnat prefața volumului de povestiri fantastice publicat în 2022 la editura Cartex 2000 – exemplu care ar putea indica o inversiune de tendință în această chestiune. Pe de altă parte, mai ales în anii '60-'80 ai secolului trecut, oameni de litere sau de teatru importanți s-au arătat viu interesați de ideile lui Eliade privitoare la noile posibilități de expresie, pe plan filosofic, spiritual și artistic, stimulate de contribuțiile sale teoretice din domeniul istoriei religiilor, îndeosebi de ideea de hermeneutică creatoare.

Gabriel Badea
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)

Din 2006, Institutul Cultural Român din București finanțează editurile străine pentru traducerea și publicarea de cărți din literatura română, prin programul Translation & Publication Support Programme.


NOTE

[1] Günther Spaltmann, „Authenticity and Experience of Time. Remarks on Mircea Eliade’s Literary Works”, în Myths and Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade, (Joseph M. Kitagawa, Charles H. Long, eds.), Chicago and London, The University of Chicago Press, 1969, p. 368: „A further danger, which is no longer as real as it was a few decades ago, is the temptation to replace religion with literature. There have been [...] authors and also critics who dream of literature as a surrogate for religion (Ersatzreligion). The new insights regarding the relationship between literature and myth lure them into this”.
[2] Mircea Eliade, Jurnal 1941-1969,București, Humanitas, 2004, p. 394, însemnare din 15 decembrie 1960.
[3] Virgil Ierunca, „L’œuvre litteraire”, în Cahier de l’Herne: Mircea Eliade, (dir. Constantin Tacou), Paris, L’Herne, 1978, p. 313: „Șarpele représente une expérience décisive pour Mircea Eliade car ce récit lui dévoile le thème que lui-même considère comme clef de voûte de toutes ces œuvres de maturité: «l’irrécognoscibilité du miracle». L’intervention du sacré dans le monde est toujours camouflée, il n’y a pas de différence apparente entre le sacré et le profane et le fantastique gît au cœur du banal”.
[4] Mircea Eliade, Oceanografie, București, Ed. „Cultura poporului”, 1934, p. 271.
[5] Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, București, Humanitas, 2004, pp. 444-445.
[6] Eliade, Jurnal 1941-1969, cit., pp. 483-484 (însemnare din 19 decembrie 1963).