Arheologia Romei, prin text și imagine

Laura Mesina, autoarea cărții Uitarea Romei. Studii de arheologie a imaginarului (Ed. Institutul European, Iași, 2015) este conferențiar universitar în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București și secretar științific în cadrul Centrului de excelență în studiul imaginii. În fapt, este unul dintre oamenii ce au investit foarte mult timp, pasiune și energie intelectuală pentru funcționarea centrului de studiu la un nivel de performanță comparabil cu cel din marile universități europene, la integrarea sa în circuitul intelectual european. Volumul de față constituie o dovadă în acest sens, aparatul bibliografic conținând toate titlurile recent apărute în mediul academic continental, atât lucrările teoretice dedicate studiului imaginii și imaginarului (C.G. Dubois, G. Durand, J. Thomas, J.J. Wunenburger), precum și cele dedicate antichității târzii și civilizației bizantine (S. Benoist, G. Dagron, A. Grabar, M.J. Mondzain). Orientarea într-un astfel de câmp de cercetare foarte vast, ținând cont de amploarea semantică a imaginarului și dinamismul sau istoricitatea sa, au constituit dificultăți majore în scrierea prezentei lucrări. Desigur, în limba română au mai apărut studii dedicate imaginarului, cum ar fi cele semnate de către Lucian Boia și Corin Braga (alături de alți membri ai grupului de cercetare Phantasma, din Cluj). Însă meritul prezentei lucrări constă în ceea ce aș numi un ascetism al scriiturii, tratarea cât mai riguroasă a temelor de cercetare, orientarea precisă prin labirintul conceptual apărut o dată cu lucrările fundamentale datorate lui Platon, Aristotel și Plotin, fondatorii reflecției filosofice dedicate naturii și funcției imaginii, precum și relațiilor ei cu marile categorii filosofice. 

Probleme metodologice și actualitatea demersului

Din punct de vedere metodologic, lucrarea datorează foarte mult gândirii lui Michel Foucault, aplicând metoda sa de arheologie sau genealogie a cunoașterii [1], focalizându-se pe constelația imaginarului ca temă principală de studiu, un domeniu de cercetare frecventat sub această titulatură îndeosebi în spațiul francez. Oare se poate vorbi de o știință a imaginarului sau domeniul său aparține mai curând „doxologiei”? Foucault afirmă că domeniul istoriei ideilor depășește această dilemă, întrucât o arheologie a cunoașterii „nu va merge, printr-o progresie lentă, dinspre câmpul confuz al opiniei la unicitatea sistemului sau la stabilitatea definitivă a științei; ea nu este o «doxologie»; ci o analiză diferențiată a modalităților discursive ”[2].
Uitarea Romei se încadrează în această paradigmă, fiind o lucrare de istoria ideilor [3], dezbătând teme fundamentale pentru domeniul științelor umaniste: „despre mit, schemă, mentalitate și reprezentare socială, despre narațiune și timp, dar și despre metoda de arheologie cu care poate fi abordat imaginarul vom discuta în continuare” [4]. Meritul cărții este de a studia în amănunt un moment crucial în viața imaginilor, survenit odată cu ascensiunea lui Constantin I și convertirea sa la creștinism, nu doar formal, ci într-un mod ce anunță crepusculul civilizației romane, al panteonului divin ancestral și al formulelor cultice de celebrare a vechilor zei. Relația dialectică dintre memorie și uitare, precum și cea dintre memorie și imaginație/imaginar constituie axele majore ale lucrării: practic ce a însemnat uitarea Romei și fondarea unui alt centru de putere (laică și spirituală) la Constantinopol? Este oare întâmplător că o asemenea torsiune majoră a memoriei colective s-a suprapus cu schimbări fundamentale în regimul imaginii (implicit și al imaginarului)? Oare controversele legate de statutul imaginilor anunță schimbări ale pattern-urilor ce servesc drept fundament civilizațiilor, inclusiv cum ar fi chiar în zilele noastre, ciocnirea dintre o civilizație iconoclastă și una iconodulă?

Funus imaginarium, ritual funerar și de glorificare a împăratului

Lucrarea este dedicată imaginarului antichității târzii din spațiul greco-roman, analizând în mod exhaustiv ritualul intitulat funus imaginarium, celebrat la moartea împăraților romani. Sunt importante de reținut două aspecte, primul de ordin terminologic, al doilea de ordin metodologic. Mai întâi, termenul funus nu trebuie reținut doar în sensul de ʻfunerar, funebruʼ. Deși ritualul propriu-zis se desfășura la moartea împăratului, el concentra o pleiadă de semnificații, iar unul dintre meritele deosebite ale lucrării constă în minuțiozitatea și rigoarea prin care sunt reconstituite secvențele ritualului, fiecare dintre ele fiind „însuflețită” prin aportul substanțial al conceptelor filosofice și religioase, valorilor morale, mitologiei, metafizicii clasice. Fiind în același timp un rit de trecere și o psihodramă colectivă, funus imaginarium relevă rolul fundamental al imaginarului în constituirea și perpetuarea unui anumit model socio-cultural. Totodată, ritualul înlesnea trecerea peste un anumit moment de criză din viața societății, respectiv un transfer de putere cât mai pașnic, evitându-se astfel spectrul războiului și scufundarea societății în haos (dată fiind recurența frecventă a războaielor civile de succesiune în istoria Romei antice).
Cea de-a doua precizare, de ordin metodologic, se referă la delimitarea câmpului de cercetare, cu o claritate aproape geometrică. Deși imaginarul are o conotație „negativă”, trimițând către fantastic sau având un caracter fantezist, în lucrarea de față este adus în discuție aspectul său realist: „«sememul» pe care îl căutăm prin sondarea «arheologică» [...] este un sens definitoriu pentru comunitate, nederivat «realist», apropiat de necesitatea fundamentală de a legitima un trecut și de a avea un simbolism «obiectiv», confirmat de realități și eficient în viitor” [5]. Meritul incontestabil al lucrării este cel de a reliefa aspectul „realist” al memoriei și imaginarului colectiv, respingând astfel limitarea lor la registrele fantasticului și înșelătorului, acolo unde fuseseră ostracizate de raționalismul modern. Astfel, construcția realității este făcută pe un fundament rațional, însă în același timp „imaginarul poate să constrângă, să provoace și să modifice anumite aspecte ale realității” [6].
Fiind o lucrare de istoria ideilor și afirmându-și în mod direct ascendența foucauldiană, problematica și fondul ei tematic depășesc abordarea de tip structuralist (cum, spre exemplu, s-ar putea scrie o istorie comparată a ritualurilor funerare dedicate deținătorilor puterii de tip temporal, în cadrul diverselor culturi sau civilizații, identificându-se relațiile dintre diferitele secvențe ritualice, apoi o structură stabilă și universală de semnificații, pe baza căreia s-ar putea demonstra existența unui mecanism inconștient ce ar sta la baza oricărui mit, ritual sau text sacru). Depășirea metodei structuraliste este făcută totuși în mod reverențios, considerând frecventele trimiteri la lucrările lui Gilbert Durand dedicate imaginarului.
Lucrarea analizează în mod magistral, refuzând simplificările și generalizările grăbite, transferul sau migrația anumitor unități discursive dinspre câmpul filosofiei către cel al imaginarului politic sau religios. Un exemplu în acest sens ar fi cele două capitole, Gândirea greacă, despre politic și imagine și Imaginarul puterii creștine de rit bizantin. Este descris astfel spectacolul fascinant prin care anumite idei filosofice capătă prevalență asupra altora, în anumite perioade istorice, devenind creatoare de real. Deși filosofia antică a sesizat foarte prompt dependența imaginației de senzație (aisthesis), apropierea de opinie (doxa) și deci inferioritatea în raport cu episteme, cunoașterea de tip științific, autoarea demonstrează cum în Republica lui Platon, „imaginația și logos-ul demonstrativ contribuie, paralel și în mod egal, la construcția parcursului noetic” [7]. Astfel, sunt analizate relațiile dintre politeia, justiție și imaginație, respectiv modul în care prin imaginea unei pólis, create prin discurs, se ajunge la esența teoretică a sintagmei „imaginar al politicului” [8]. Argumentația acestui capitol ne arată în mod foarte convingător sistemul complex de relații reciproce dintre imaginar și politic: „gândirea politicului este o temă centrală și emergentă, și a procesului de imaginare, și a celui de simbolizare a realității, important nu numai pentru realitatea însăși, ci și pentru memoria identității colective”[9]. Astfel, imaginarul nu este construit doar prin aportul phantasiei, nu este doar aparență și nefiind, ci poate servi ca instrument pentru a facilita gândirea de tip noetic, a face realitatea inteligibilă și a construi un discurs despre trecut (toate acestea în acord cu postulatul lui Aristotel, conform căruia „nu putem gândi fără imagini”). Reabilitarea imaginației este și mai pronunțată în cazul lui Aristotel, fiind eliberată de relația cu doxa, primind un statut estetic și paideic, prin intermediul „artelor” având un rol în programul educațional al pólis-ului.

            Capitolul al doilea, Semantică și ritual. De la ʻkolóssosʼ la ʻimaginesʼ, constituie un parcurs fascinant prin labirintul diferitelor teorii, paradigme, relații instituite de către principalele școli filosofice ale Greciei antice, atunci când au meditat asupra imaginii și statutului ei intermediar, între senzație și concept, între sensibil și inteligibil, între fiind și aparență. Sunt analizate pe larg cele trei tipuri de imagini (icastică, onirică și iconică), în relație cu cele trei funcții ale imaginației: mimetică, fantezistă și simbolică.
Imaginarul poate fi gândit ca un mediator între individ și societate, ca un registru, un cod simbolic prin care individul interiorizează sensurile abstracte ce guvernează societatea în cadrul căreia trăiește pentru o anumită durată de timp, sensuri ce sunt orientate fie analeptic, în domeniul memoriei colective, fie proleptic, în domeniile utopiei, ideologiei, chiliasmelor și apocalismelor. Cartea studiază imaginarul ca discurs [10], având o funcție de mediere între realitatea sensibilă și cea inteligibilă, fiind în mod fundamental o structură dinamică, ce poate fi surprinsă prin schimbarea epistemelor foucauldiene [11]. Dinamica internă a imaginarului este forța ce generează istoricitatea sa, conform unei paradigme post-structuraliste. Modelul anterior, datorat gândirii lui Lévi-Strauss, nega sau ignora istoricitatea imaginarului în viața unei anumite societăți. Adoptând modelul lingvistic, pornea de la premisa că diferitele realități socio-istorice (societățile, miturile, textele) pot fi studiate ca structuri sau ansambluri de elemente ce nu au un sens individual, ci îl primesc prin relațiile dintre ele.

Concluzii

Ne aflăm în fața unei lucrări cu o deosebită claritate a expunerii, cartea fiind un veritabil fir al Ariadnei prin labirintul filosofic, cel prin care, iată, și spiritul raționalist se poate pierde, crezând că descoperă singura cale către adevăr. Calmul aproape stoic ce guvernează întreaga lucrare poate fi resimțit de un cititor atent sau pur și simplu interesat să descopere universuri mentale aproape dispărute, dar supraviețuind încă în viața imaginilor ce pot fi văzute ca enigme, nu doar în sensul fantastic, ci și într-unul realist. Borges, o referință comună, atât pentru Foucault, cât și pentru autoarea lucrării, a fost un spirit fascinat de ambele fețe ale enigmei, pornind de la formularea celebră a Sf. Pavel: videmus nunc per speculum in aenigmate... Cartea de față constituie o strălucită investigație în partea realistă a imaginii ca enigmă. Sperăm ca o asemenea mostră de echilibru spiritual și intelectual să fie urmată și de alte lucrări, cu ajutorul cărora să ne (re)cunoaștem ca trăitori nu doar într-un univers fizic, ci și într-unul plin de sensuri și semnificații culturale sau spirituale, amândouă fiind fundamente ale realului.




Gabriel Badea
(nr. 6, iunie 2017, anul VII)




NOTE

1. Michel Foucault – L'archéologie du savoir, Gallimard, Paris, 1969.
2. Ibidem, p. 182: „ne va pas, par progression lente, du champ confus de l'opinion à la singularité du système ou à la stabilité définitive de la science; elle n'est point une «doxologie»; mais une analyse différentielle des modalités de discours”.
3. Laura Mesina – Uitarea Romei. Studii de arheologie a imaginarului, Ed. Institutul European, Iași, 2015, p. 56.
4. Ibidem, p. 77.
5. Ibidem, p. 123.
6. Ibidem, p. 162.
7. Ibidem, p. 166.
8. Ibidem, p. 162.
9. Ibidem, p. 168.
10. Ibidem, p. 81. Imaginarul poate fi definit ca „un discurs paradigmatic, deschis, aflat în relație cu realitatea sensibilă, precum și cu cea inteligibilă, către care transferă structuri semnificante (spre exemplu, mitul sau conglomerate simbolice) sau din care absoarbe elemente noi, ce îi asigură dinamica internă, în funcție de epoci, de variații culturale, spirituale etc”.
11. Ibidem. Prin epistemă se înțelege „un cadru de gândire care provine dintr-o ruptură față de o perioadă precedentă sau o rețea de discursuri și noțiuni cu o anumită specificitate”.