„Secretul doctorului Honigberger” și problema puterilor magice. O nouă ediție în limba italiană

Preliminarii

În 2019, la editura Bietti a apărut o nouă ediție în limba italiană a uneia dintre cele mai  apreciate nuvele scrise de Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberger: Mircea Eliade,  Il segreto del dottor Honigberger, ediție îngrijită și traducere de Horia Corneliu Cicortaș, studii de Gianfranco de Turris și Horia Corneliu Cicortaș, Milano, Bietti, 2019. O nouă ediție era necesară, întrucât cea din 1988 [1] era de mai mulți ani epuizată și avea mai multe deficiențe, atât în privința traducerii cât și pe plan editorial (numeroase greșeli de ortografie etc.). Nuvela nu are o tramă narativă foarte complicată, însă, ca și în nuvela complementară Nopți la Serampore, este inspirată de puternicul filon al spiritualității orientale. Pentru un cititor nefamiliarizat cu acesta și care nu își dorește să cadă pradă unui exotism facil și artificial, sunt foarte utile studiile din aparatul critic al cărții: prefațasemnată de Horia Corneliu Cicortaș, introducerea lui Eliade la ediția americană din 1970 (Two Tales of the Occult), precum și două studii foarte valoroase, din partea finală a volumului: Tracce in  una biblioteca “occulta” (H.C. Cicortaș) și Un triplice segreto (G. de Turris).

Fracturi temporale sau sincronicitate?

Nuvela s-a bucurat de o atenție specială în Italia, datorată unui amănunt ce sfidează logica de tip cauzal și care sporește aura de mister ce înconjoară textul propriu-zis. Este vorba despre asistentul personajului Honigberger, desemnat doar prin inițialele J. E. El este marcat de un destin nefast: din cauză greșelilor făcute în timpul practicilor yoga, suferă de amnezie și de o paralizie „a centrilor nervoși sau a plexurilor oculte”. Mai mulți cercetători, îndeosebi români și italieni, s-au întrebat dacă acest misterios J.E. ar putea fi Julius Evola. Eliade a scris nuvela în 1940, iar ezoteristul italian a suferit o paralizie parțială a membrelor inferioare, din cauza unei explozii, în timpul asediului Vienei, în 1945. Ipoteza aceasta este posibilă, căci figura lui Evola apare adesea în literatura lui Eliade (Tuliu în Viață nouă, Ieronim Thanase în Nouăsprezece trandafiri, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald) [2]. Astfel de coincidențe „premonitorii” sau cazuri de sincronicitate au mai fost semnalate în decursul secolului trecut, în special în cadrul mișcării suprarealiste: cazul lui Victor Brauner și al său premonitoriu „Autoportret cu ochiul scos” (1931), urmat de accidentul survenit șapte ani mai târziu, când și-a pierdut ochiul stâng; „Portretul lui Guillaume Apollinaire” (1914), de Giorgio de Chirico, în care umbra poetului francez are un cerc alb în dreptul tâmplei, acolo unde schija unui obuz avea să-l rănească peste doi ani, în timpul primului război mondial. Despre rănirea lui Evola știm că nu a fost una întâmplătoare: deși putea merge într-un adăpost subteran, a ales să străbată străzile Vienei în timpul atacului aerian, în încercarea de a-și înfrunta propriul destin. Într-un anume sens, drama sa a fost una asumată conștient, ca rezultat al unei ordalii căreia i s-a supus în mod benevol.
Pe scurt, firul narativ al nuvelei este următorul: în toamna anului 1934, recent întors la București după un stagiu în India, un tânăr orientalist (alter-ego-ul lui Eliade) este invitat de doamna Zerlendi pentru a studia în biblioteca [3] soțului său, un doctor dispărut în condiții misterioase în urmă cu mai mult de două decenii (1910). Domnul Zerlendi devenise pasionat de orientalistică în timp ce se documenta pentru scrierea unei monografii dedicate laturii oculte a doctorului sas Johann Martin Honigberger [4], care călătorise în Orientul arab și în India, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Inițial, tânărul narator are impresia că Zerlendi era un biet amator, ce se străduia să învețe limba sanscrită pentru a putea avea acces la unele tehnici yoga, pe care Honigberger le menționa într-o scrisoare către un tânăr discipol de-al său, J.E. Prin intermediul ascezei, meditației și ritmării respirației (pranayama), medicul sas susținea că pot fi atinse dimensiuni transcendente ale existenței, că se poate ieși în afara timpului și a spațiului, că pot fi căpătate forțe psihice speciale (percepție extrasenzorială, clarviziune, telepatie, telekinezie, citirea gândurilor altcuiva), iar în etapele finale, invizibilitate și accesul către o lume ascunsă, numită Shambala sau Agarttha. După multe săptămâni de căutări intense, naratorul descoperă jurnalul doctorului Zerlendi, în care acesta însemnase practica tehnicilor magic-oculte și evoluția schimbărilor psiho-somatice sau dobândirea puterilor magice. Însă, din momentul descoperirii Jurnalului, ceva se schimbă în atmosfera nuvelei: doamna Zerlendi se îmbolnăvește, iar servitoarea Arnica îl avertizează pe tânărul cercetător că nu va mai putea lucra în bibliotecă, întrucât trebuie să facă o curățenie periodică. Tânărul revine de câteva ori la casa din strada S., însă accesul îi este refuzat sub diferite pretexte. Către sfârșitul lunii februarie 1935 reușește să intre în casă, fiind însă primit de o nouă servitoare, mult mai tânără; este întâmpinat de Smaranda și de doamna Zerlendi, dar care, spre surprinderea lui, nu îl mai recunosc. Fiica doamnei Zerlendi susține că este imposibil ca tânărul orientalist să fi lucrat în biblioteca tatălui ei, din cauză că aceasta fusese risipită și pierdută în timpul ocupației germane, în urmă cu mulți ani (în vreme ce tânărul susținea că lucrase în bibliotecă în urmă cu două luni). Dezorientat, tânărul caută fără succes o explicație rațională pentru această situație neverosimilă. Revine după câteva luni, însă casa părea părăsită, cu poarta smulsă, iar fântâna din centrul grădinii era acum plină cu pietre și fier vechi. Îl zărește doar pe fiul Smarandei, strigându-l „Hans!”, însă copilul nedumerit îi răspunde că îl cheamă Ștefan.

De la livresc la factual

Mare parte din exegeza critică dedicată nuvelei s-a ocupat în mod pasionat cu identificarea personajelor și a locurilor în care se desfășoară firul narativ. I. P. Culianu a căutat în arhivele din Brașov referințe despre doctorul Honigberger și în cele din Iași despre discipolul acestuia, J. E [5]. Liviu Bordaș a căutat informații despre un posibil Zerlendi, pasionat de orientalistică, ce ar fi trăit în Bucureștiul de la începutul secolului trecut [6]. În sfârșit, unde se află această misterioasă stradă S., în proximitatea Căii Victoriei? Mai există cumva casa în care se afla faimoasa bibliotecă a doctorului Zerlendi? Oare a existat cu adevărat o latură ocultă a personalității lui Honigberger sau este vorba doar de o ficționalizare a personajului, datorată lui Eliade?
Răspunsul ar putea veni și de la următoarea observație: mare parte dintre personaje par urmărite de un destin nefast – Honigberger și Zerlendi dispar în condiții misterioase; J. E., discipolul celui dintâi, face unele greșeli în tehnicile Yoga, astfel că rămâne paralizat și înnebunește; Bucura Dumbravă, pasionată de teosofie, moare în Port Said, în timp ce se întorcea din India; Hans, unul dintre oamenii de studiu ce lucraseră în bibliotecă, este împușcat în timpul unei partide de vânătoare. Ce vor fi semnificând aceste destine nefericite ale celor ce încercaseră cândva să intre în contact cu Realitatea absolută despre care vorbește spiritualitatea tradițională a Orientului?
Despre celelalte personaje avem informații mai puține, însă foarte elocvent este cazul doctorului Zerlendi, care spre finalul jurnalului său lasă impresia că scapă de sub control tehnicile yoghinice descrise de Patañjali. Drumul doctorului Zerlendi către Shambala nu este însă unul senin și liniștit. Entuziasmul și curiozitatea de la începutul jurnalului sunt înlocuite de expresii ca: „Îmi este teamă de…”; „Sunt terorizat de gândul că…”. Starea aceasta nu este a unei conștiințe eliberate sau a cuiva care a reușit să unifice stările de conștiință. Într-una din ultimele însemnări din Jurnal, datată 19 august, Zerlendi notează „terorizat” că a devenit invizibil fără voia lui. Urmărind unul dintre servitor, acesta parcă ar fi simțit ceva diabolic în urma sa, grăbind pasul și făcându-și semnul crucii. Cu un efort foarte intens, Zerlendi reușește să redevină vizibil doar târziu, către miezul nopții. Însemnările de acest tip atestă că Eliade era foarte conștient că tehnicile yoga nu sunt atât de inofensive, mai ales în cazul în care sunt practicate de occidentali autodidacți, cum este cazul personajului Zerlendi. Acesta nu are acces la concepția metafizică din reversul tehnicilor Yoga, lăsându-se dominat de latura lor spectaculară. Zerlendi pare a fi un diletant interesat doar de achiziția practică a puterilor miraculoase (siddhi), fără a-și pune probleme de ordin moral sau spiritual, fără a căuta sensul religios al acestor tehnici. Pe de altă parte, Zerlendi cam amestecă lucrurile, întrucât tehnicile Yoga nu presupun și căutarea Shambalei, aceasta fiind mai degrabă o preocupare a ocultiștilor europeni de la sfârșitul secolului al XIX-lea (d´Alveydre, Jacolliot) și de la începutul secolului al XX-lea (Guénon, Roerich).

Filtrul fantasticului

În prefața traducerii în limba engleză a celor două povestiri cu specific indian, Two Tales of the Occult, New York, Herder and Herder, 1970, Eliade a oferit o posibilă cheie de interpretare a nuvelei Secretul…, una mai puțin accesibilă criticii literare „textualiste”. Referindu-se la raportul dintre „autentic” și „imaginar” în textul nuvelei, Eliade admite un aport semnificativ al imaginației literare (de pildă în cazul doctorului Honigberger, prin crearea unei laturi oculte a acestuia), absentă din memorii și din biografia oficială. Aportul acesta imaginar era însă necesar pentru a ilustra dialectica sacru-profan, am putea spune una dintre intuițiile fundamentale pe care Eliade le-a avut în India:
„Totuși, în aceste două povești am introdus cu atenție o serie de detalii imaginare, pentru a trezi în orice cititor prudent o suspiciune cu privire la autenticitatea „secretelor” yogice. [...] Aceeași observație este pertinentă cu privire la anumite   tehnici yogice descrise: unele descrieri corespund experiențelor reale, altele reflectă mai direct folclorul yogic. De fapt, acest mélange al realității și a ficțiunii este admirabil pentru concepția centrală a scriitorului despre „camuflaj” ca moment dialectic. (Pot reaminti că orice hierofanie dezvăluie sacrul ascuns într-un obiect sau entitate profană). Dar în aceste două povestiri „camuflajul” este folosit într-o manieră paradoxală, pentru că cititorul are mijloacele să decidă dacă „realitatea” este ascunsă în „ficțiune”, sau invers, deoarece ambele procese sunt amestecate”.[7]
Din acest procedeu „literar” rezultă să spunem amatorismul doctorului Zerlendi, preocupat deopotrivă de tehnici yoga, ocultism, căutarea Shambalei sau Agartthei. De aici și eșecul său din finalul nuvelei, în care nu mai poate controla tehnicile pe care le exersase până atunci. Caracterul inauntentic al experimentelor sale este trădat și de absența preocupărilor pentru dimensiunea metafizic-religioasă a tehnicilor Yoga, ca și cum cineva ar practica riturile creștine fără nici o preocupare pentru semnificația lor religioasă sau fără a înțelege textele fundamentale ale creștinismului.

Pragmatism sau idealism magic?

Rămâne de văzut cum putem interpreta caracterul „fantastic” al nuvelei, dacă facem abstracție de teoriile textualiste din cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Până la scrierea nuvelei, în 1940, Eliade publicase câteva articole despre problema puterilor magice, despre supraviețuirea lor în context modern, doar în cazul unor anumiți indivizi foarte înzestrați în acest sens. Cercetările mai recente au indicat influența pragmatismului magic papinian și a idealismului magic evolian, ce recunoșteau existența acestor fenomene supranaturale, precum și a capacității anumitor oameni de a depăși condiționările fizice și biologice. Ce fel de raporturi se pot stabili între practicile yoghinice întreprinse de Zerlendi și zona pragmatismului sau cea a idealismului magic? Zerlendi s-ar putea afla la jumătatea drumului dintre pragmatismul magic papinian și idealismul magic evolian: reușește să activeze acele puteri oculte ale spiritului omenesc, însă nu o face în modul cerut de Evola, rămânând lucid și procedând în mod științific, conform unor metode și obiective clar definite.[8]
În concluzie, re-editarea nuvelei într-o formă optimă și ireproșabilă, beneficiind de contribuțiile unor specialiști avizați, constituie un câștig deopotrivă pentru publicul italian și pentru posteritatea lui Mircea Eliade, în perioada recentă mai apreciat pentru partea fantastică a literaturii sale. Se pare că genul fantastic trece mai bine proba timpului, una dintre dovezi fiind chiar nuvela aceasta, care continuă să fie citită de generațiile mai noi de cititori, chiar și la aproape optzeci de ani de la prima publicare.

Gabriel Badea
(nr. 5, mai 2020, anul X)

NOTE

1. Mircea Eliade, Il segreto del dottor Honigberger, seguito da Un uomo grande, traducere de Mariano Baffi, prefață de Silvia Lagorio, Milano, Jaca Book, 1988.
2. În Italia, Marcello de Martino a scris in extenso asupra acestui subiect în volumul  Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i „non detti”, Roma, Ed. Settimo Sigillo, 2008, pp. 235-262.
3. Biblioteca de treizeci de mii de volume este un personaj în sine în cadrul nuvelei, cu o existență aproape borgesiană. Cf. Grațiela Benga Țuțuianu, Traversarea cercului. Centralitate, inițiere, mit în opera lui Mircea Eliade, Timișoara, Ed. Hestia, 2006, p. 28: „Aparent infinită și austeră, ea înalță labirintul obligatoriu al marilor experiențe, la care se juxtapune hegemonia ambiguității”.
4. Din memoriile sale nu reiese interesul pentru ocultism sau esoterism, cf. Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient, Cuvânt înainte de Arion Roşu ; Ediţie, studiu introductiv, note, addenda şi postfaţă de Eugen Ciurtin ; Traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lupu şi Ana Lupaşcu, Iași, Ed. Polirom, 2004. Cf. Liviu Bordaș, „Istoria doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești”, în Origini. Revistă de studii culturale, nr. 1-2, 2003, pp. 20-30; nr. 3-4, 2003, pp. 129-158.
5. Culianu, Ioan Petru, „Secretul doctorului Eliade”, în Studii românești, I, Fantasmele nihilismului, vol. I, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p.  384: „În primăvara lui 1971, [...] am făcut o călătorie la Brașov, sperând să pot găsi vreun document privitor la Honigberger (ceea ce nu am reușit), apoi m-am dus la Iași, unde [...] mi-am petrecut mai multe dimineți verificând registrele de nașteri de la Arhivele naționale, în căutarea numelui acestui asistent al lui Honigberger. Singurul rezultat produs de această cercetare a mea a fost confirmarea faptului că respectivul personaj nu s-a născut la Iași”.
6. Liviu Bordaș, „Istoria doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești (II)”, op.cit., pp. 142-145.
7. Mircea Eliade, Two Tales of the Occult, New York, Herder and Herder, 1970, pp. IX-X.
8. În privința gândirii lui Evola și a concepțiilor  lui despre magie, tradiția hermetică, cultele antice ale misterelor cf. Giovanni Casadio, „Evola e la Storia delle Religioni”, în Gianfranco de Turris (ed.), Julius Evola e la sua eredità culturale. Atti del convegno „L’eredità di Julius Evola” Sala Alessandrina dell’Accademia dell’Arte Medica, Roma, 29 noiembrie 2014, Roma, Ed. Mediteranee, 2017, pp. 67-112.