Nae Ionescu, în limba italiană

În toamna anului trecut, la editura Stamen din Roma, a apărut prima traducere în limba italiană a două dintre cursurile susținute de Nae Ionescu la Facultatea de Litere și Filosofie, la Universitatea din București. Este vorba despre un volum ce cuprinde cursul de Filosofia religiei din anul universitar 1924-1925 și cel de Metafizică (cu tema Problema salvării în „Faust”), din anul 1925-1926; de asemenea, în Addendă este reprodusă prelegerea inaugurală din 1919, Funcția epistemologică a iubirii.
Volumul, intitulat Conoscenza metafisica ed esperienza religiosa, se bucură de un aparat critic ireproșabil: Prefața semnată de Pierfrancesco Stagi; ampla Introducere a lui Igor Tavilla – traducătorul și îngrijitorul acestei ediții italiene –, temeinic documentată, mai ales în privința contextului filosofic european și a celui politic românesc, însă și în privința bibliografiei utilizate. Volumul se încheie cu o postfață semnată de Horia Corneliu Cicortaș – promotor neobosit al culturii românești în spațiul italian (a editat scrieri ale unor autori precum Eliade, Cioran, Culianu) –, în care se oprește asupra relației profesorului Nae Ionescu cu Mircea Eliade, cel mai strălucit discipol al profesorului.
Atât din Introducerea lui Tavilla (La fenomenologia dell’atto religioso secondo Nae Ionescu), cât și din Postfața lui Cicortaș, publicul italian poate afla că autorul cursurilor incluse în acest volum a fost mentorul unei generații excepționale în istoria culturii române. Chiar dacă am face abstracție de cele două nume de rezonanță universală, Eliade și Cioran, trebuie recunoscută și valoarea deosebită a altor discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Vasile Băncilă, Stelian Mateescu și mulți alții. Fie din cauză că au rămas în spatele Cortinei de fier, fie din cauză că și-au pierdut anii cei mai prolifici sau chiar viața în temnițele comuniste, din păcate nu au avut șansa de a-și împlini destinul și de a crea opere durabile.
Prin intermediul acestui volum, așadar, publicul italian poate avea acces la o componentă importantă a unei tradiții care, deși secundară în planul gândirii filosofice europene, a dat totuși rezultate concludente. Chiar dacă nu a publicat lucrări „serioase” în timpul vieții, moștenirea lui Nae Ionescu poate fi descoperită în filigranul lucrărilor semnate de discipolii săi, nu doar la nivel conceptual, ci mai ales în privința întrepătrunderii dintre filosofie și viață (sau existență), cunoscută îndeobște sub numele trăirismului (sau autenticității, la Eliade). În privința aceasta, gândirea lui Nae Ionescu se înscrie în tradiția germană a filosofiei vieții, ilustrată prin nume ca Kierkegaard, Nietzsche, Stirner, Dilthey, Klages, Scheler ș.a. În paranteză fie spus, în spațiul italian există încă o vie admirație pentru acești autori, prezenți și comentați încă în câmpul gândirii filosofice contemporane (spre deosebire de spațiul românesc actual, mai deschis către alte orizonturi filosofice). Drept dovadă stă Introducerea lui Tavilla, care în mod uimitor pare foarte familiar cu gândirea lui Ionescu, deși este vorba despre un autor din secolul trecut, aparținând unei culturi minore.
Deși foarte adesea i s-a reproșat că a fost un filosof fără operă [1], Nae Ionescu a fost printre puținii creatori de școală filosofică în cultura română (un merit similar l-a avut Constantin Noica, el însuși fiind un spirit format la școala ionesciană). Preocuparea pentru religie nu a fost restrânsă la problematica celor două cursuri de filosofia religiei [2], ci și printr-o activitate publicistică foarte intensă. După plecarea lui Nichifor Crainic, Ionescu a susținut singur secțiunea religioasă a ziarului „Cuvântul”. Perioada activității sale intense s-a suprapus (în mod fericit) cu așa numita „renaștere ortodoxă” din anii ’20-’30 ai secolului trecut, Ionescu fiind chiar unul dintre inițiatorii acestei mișcări. O parte dintre discipolii săi a dus mai departe ideile sale, reușind să creeze ceea ce maestrului îi lipsea, o operă scrisă. În epoca respectivă, Ionescu a fost însă acuzat că încerca să transpună idei occidentale în spiritul ortodoxiei românești, dat fiind caracterul cosmopolit al surselor, conceptelor și teoriilor pe care le aducea în discuție în cursurile sale. Din cealaltă direcție, chiar protectorul său, Constantin Rădulescu Motru, cel care l-a remarcat și l-a recomandat pentru bursa doctorală în Germania, ulterior l-a criticat în mod voalat și indirect, în introducerea cursului său de psihologie, constatând că în Universitatea bucureșteană a pătruns un curent mistic și obscurantist, străin de spiritul laic al acesteia. Ionescu i-a răspuns în același mod indirect, tot de la catedră, într-unul din cursurile sale atât de faimoase în epocă.

Cursul de filosofia religiei

Datorită studiilor de doctorat întreprinse în Germania între anii 1913-1919, gândirea lui Ionescu se constituie in actu, ca un dialog permanent cu autorii aparținând acestei tradiții filosofice (mă refer în special la filosofia religiei): Kant, Feuerbach, Schleiermacher, Simmel, Scheler ș.a.
Propriu zis, filosofia religiei nu are o tradiție în învățământul universitar românesc, iar cursul lui Nae Ionescu constituie un demers individual, care probabil ar fi avut un alt destin, în alte condiții istorice. După ocupația sovietică și prăbușirea în comunism, orice discuție deschisă a unui subiect legat de religie, dar mai ales legat de Nae Ionescu sau discipolii săi, a fost interzisă. În aceste condiții, moștenirea spirituală și academică a profesorului a rămas ascunsă pe rafturile bibliotecilor, fără drept de reeditare și intrare pe piața ideilor. După 1989, opera sa a fost reeditată alături de cea a discipolilor săi faimoși (Eliade, Cioran, Vulcănescu, Noica), însă entuziasmul general a fost treptat umbrit de acuzele legate mai ales de implicarea politică în favoarea Legiunii. Așa se face că, în ciuda publicării operelor sale în mai multe ediții, precum și a numeroase studii monografice sau tematice, memoria profesorului a fost atacată cu aceeași vehemență ca în perioada comunismului. Nu a fost vorba doar de o contestare din punct de vedere ideologic sau politic, ci chiar și în privința existenței unor practici ne-academice, faptul că profesorul ar fi plagiat alți autori în anumite secțiuni ale cursurilor sale [3]. Problema rămâne una controversată, însă ea a complicat și mai mult disputa legată de susținerea politică pentru Legiune, precum și antidemocratismul său militant.
Pentru o înțelegere cât mai adecvată a Cursului publicat acum și în Italia, trebuie să ne raportăm la contextul în care a fost susținut. Perioada acelor ani a fost marcată de așa-numita criză antiintelectualistă a filosofiei, de pierderea încrederii în primatul rațiunii în rândul facultăților umane și în procesul cunoașterii în general. Europa tocmai ieșise din experiența traumatizantă a primului război mondial (România pierduse aproape un milion de vieți), astfel încât supraviețuitorii ajunseseră într-un impas existențial, iar în câmp filosofic autoritatea gânditorilor raționaliști începe să fie contestată (s-a vorbit despre un faliment al idealurilor Iluminismului). În consecință, au apărut diferite orientări filosofice, care au încercat să depășească îngrădirea experienței omenești în limitele rațiunii: în Franța, bergsonismul, existențialismul creștin (Berdiaev, Șestov), personalismul, neotomismul (Maritain); în Germania, fenomenologia, filosofia vieții (Dilthey, Scheler ș.a.), întemeiată pe vitalismul nietzschean.
Cursul lui Nae Ionescu marchează și el această depășire a filosofiei religiei de tip deist sau kantian, îndreptându-se către (pe atunci) nou apăruta metodă fenomenologică. Chiar dacă în timpul studiilor doctorale audiase, fără multă plăcere, cursurile lui Husserl, Ionescu îi reproșează dominanta carteziană a gândirii sale, așa că în curs referințele la părintele fenomenologiei sunt minimale. În ciuda acestui fapt, cursul revine adesea la pozițiile fenomenologice, aducând astfel un suflu nou în planul filosofiei religiei, acolo unde aproape totul rămăsese încremenit în limitele trasate de Kant. Devenise însă evident că definirea religiei în limitele rațiunii era una reductivă, așa încât se căutau cu febrilitate hermeneutici amplificatoare. Un exemplu strălucit al aplicării noii metode fenomenologice avea să fie reprezentat de opera științifică a lui Mircea Eliade, care a reușit să redefinească studiul religiei, depășind filosofia religiei de tip scolastic sau deist, precum și cadrele trasate de Hume și Kant, situându-l în cadrul mai amplu al istoriei comparate a religiilor.
Iată că prin această traducere, moștenirea lui Nae Ionescu face primul pas peste granițele culturii române, acolo unde poate că va cunoaște o receptare la nivelul lucrării, nu în forme hibride, așa cum s-a întâmplat adesea în țară. Pro captu lectoris habent sua fata libelli!

Nae Ionescu şi Mircea Eliade

Gabriel Badea
(nr. 2, februarie 2021, anul XI)

NOTE

1. Primul curs, înaintea celui publicat, a fost susținut în anul universitar 1923-1924, însă nu a fost litografiat.
2. Nicolae Bagdasar, în a sa Istorie a filosofiei românești, București, Societatea Română de Filosofie, 1940, îi dedică o singură pagină.
3. Poziție susținută mai ales de Marta Petreu, Filosofii paralele, Iași, Polirom, 2013, în special cap. III, Modelul și oglinda (eseu apărut inițial în „România literară” în 1994-1995), pp. 171-242, criticată de Liviu Bordaș în Apașul metafizic și paznicii filozofiei. Mister medieval în trei acte, un interludiu și un intermezzo liric, cu multe ilustrări din opere originale, București, Humanitas, 2010.