Eliade, religiile și folclorul Europei de est. O noutate editorială italiană

De curând, la Edizioni Mediteranee din Roma, a apărut a doua ediție în limba italiană a cărții lui Mircea Eliade Da Zalmoxis a Gengis Khan. Studi comparati sulle religioni e il folklore della Dacia e dell'Europa Orientale. Volumul, îngrijit și introdus de Horia Corneliu Cicortaș, se bazează pe traducerea lui Alberto Sobrero folosită la prima ediție italiană (Ubaldini, Roma, 1975), publicată acum într-o versiune revizuită și corectată, cu un titlu comercial prescurtat: Le religioni e il folklore dell’Europa Orientale (278 pagini).
Ne aflăm în fața unei opere de maturitate a lui M. Eliade, apărută în 1970 la editura Payot. Volumul reunește opt teme distincte, publicate în decursul timpului, cea mai veche fiind Cultul mătrăgunei în România, publicată chiar în revista fondată de Eliade înainte de plecarea din țară, „Zalmoxis. Revue des études religieuses” (vol. I, 1938). Două capitole fuseseră publicate în reviste prestigioase de istoria religiilor: Dacii și lupii (cap. 1) în „Numen”, iar Satana și Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești (cap. 3), în „Revue de l’Histoire des Religions”. Față de cea din 1975, ediția 2022 include, pe lângă un index de nume, un scurt studiu al lui Eliade despre călușari (Notes on the Călușari, 1973),inedit în italiană, în traducerea lui Igor Tavilla. Din punct de vedere tematic și metodologic, acest studiu face corp comun cu cartea din 1970; Eliade însuși imagina un volum complementar, care ar fi cuprins, printre altele, studii despre Colinde și alte subiecte înrudite (din păcate, un proiect ce nu s-a mai concretizat).

Pentru anul 1970, era pentru prima dată când temele prezente în volum erau studiate de către un istoric al religiilor. Eliade era deja un nume consacrat, studiase mai bine de patru decenii aproape toate formele experienței religioase, stăpânind o bibliografie imensă și având în palmares monografii importante. Perspectiva sa era una sintetizatoare și amplificatoare. Astfel, în rândurile acestui volum, cititorul găsea mai multe informații și o altă abordare față de cele ale folcloriștilor sau istoricilor de meserie. Desigur, autorul român pornește de la datele furnizate de aceștia, așa cum este firesc, însă în cadrul temelor studiate descoperă anumite structuri sau tipare care sunt recurente în alte culturi sau civilizații, fapt ce conferă o anumită noblețe unor rituri arhaice, care au fost practicate de către antecesorii noștri, dar pe care noi le-am pierdut în decursul ultimelor două secole de modernizare și industrializare.

Din ansamblul temelor studiate, capitolul al doilea, Zalmoxis, a suscitat cele mai ample dispute, așa cum observă cercetătorul Dan Dana în monografia sa Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului (Polirom, 2008). Despre religia geto-dacilor știm foarte puțin, mai ales din surse antice grecești, așa că întregul rămâne învăluit într-o aură de mister, pe care fie îl idealizăm, sublimându-ne astfel complexele de inferioritate în raport cu alte culturi mai evoluate din punct de vedere spiritual, fie îl depreciem și îl anulăm, dintr-o pornire polemică, caracteristică unei abordări superficiale. Eliade a abordat acest subiect în primul rând ca istoric al religiilor, delimitându-se de ipotezele avansate de către E.R. Dodds și W. Burkert, referitoare la unele caracteristici șamanice ale personajului-legendar Zalmoxis, respectiv la unele elemente comune cu alte figuri ale ținuturilor misterioase din nordul Greciei antice, cum ar fi Abaris sau Aristeas. În schimb, și-a concentrat atenția asupra legăturii Pitagora-Zalmoxis, indicată chiar de Herodot, propunându-și să reconstituie elementele lipsă ale mitului prin raportarea la ceea ce cunoaștem deja despre inițierea de tip pitagoreic. Cu alte cuvinte, ipoteza avansată de Eliade este că, prin prisma foarte puținelor informații care ne-au parvenit de la Herodot (ca sursă unică, fără alte dovezi arheologice, literare sau epigrafice) și prin analogia cu doctrina pitagoreică, probabil contemporană, cultul lui Zalmoxis poate fi încadrat ca formă religioasă de tip misteric. Eliade nu idealizează religia și cultura acelei epoci, iar stilul său este departe de cel specific istoriografiei de tip naționalist din perioada de apogeu a ceaușismului. Chiar și după cincizeci de ani de la publicarea ediției princeps, studiul său despre cultul lui Zalmoxis este considerat drept unul dintre puținele demersuri științifice care au contribuit semnificativ la explicarea unei probleme sau a unui mister ce a stimulat imaginația literaților și a istoricilor, de la Herodot și până în zilele noastre.

Ca o paranteză, mi se pare semnificativ că în tinerețe Eliade a fost puternic impresionat de lucrarea lui Raffaele Pettazzoni, I Misteri. Saggio di una teoria storica-religiosa (1924), lucrare dedicată misterelor eleusine. După mai bine de patru decenii, abordarea sa din Zalmoxis confirmă atașamentul pentru o astfel de manieră interpretativă, care evită reducerea fenomenului religios la metodologia științelor pozitiviste, la o religie lipsită de conținut spiritual și de umanitate.

Din ansamblul lucrării, primele două capitole sunt dedicate „religiei” geto-dacilor, așa cum poate fi ea reconstituită cu instrumentele științelor moderne și pe baza mărturiilor istorice foarte limitate. Celelalte șase capitole privesc mituri, rituri și practici spirituale din perioada formării poporului român, Eliade încercând să aducă elemente noi prin comparația cu secvențe mitice sau ritualice din tradițiile spirituale ale altor popoare.

În primul capitol, Dacii și lupii, Eliade pornește de la ipoteza că numele anumitor populații sunt bazate pe semnificații religioase, iar în cazul dacilor originea numelui este dată de cea a unui temut animal de pradă, lupul. Prin analogie, sunt prezentate anumite practici religioase specifice vechilor germani sau vechilor iranieni, respectiv transformarea rituală în lup, ca parte a unui rit inițiatic de integrare în comunitatea spirituală a adulților. Astfel, se poate deduce că și la daci a existat practica schimbării de statut prin acest rit de inițiere, deși nu s-au păstrat mărturii directe sau dovezi arheologice în acest sens.

Capitolul al treilea, Satana și Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești, studiază geneza miturilor cosmogonice păstrate în conștiința populară românească, respectiv fuziunea dintre două teme fundamentale, prima venită prin influență indiană (crearea lumii din Apele primordiale, printr-o „sămânță de pământ”), iar a doua prin influență iraniană (crearea lumii prin colaborarea a două Ființe antagoniste). Sunt comparate diferite versiuni ale acestui mit cosmogonic, așa cum apar la populațiile învecinate, cu scopul de a se stabili filiera prin care versiunile originare indiană și iraniană au fost transmise până în spațiul românesc.

Cel de-al patrulea capitol, Voievodul Dragoș și „vânătoarea rituală”, se ocupă cu mitul întemeierii Principatului Moldovei, așa cum a fost consemnat în mai multe cronici scrise până la Grigore Ureche, dar și în Letopisețul acestuia din urmă. Eliade citează un număr impresionant de surse istorice care povestesc întemeierea anumitor cetăți, state sau imperii, fie în urma unei „vânători rituale” (precum este cazul Moldovei), fie în urma unui eveniment supranatural, în care un animal sălbatic călăuzește membrii unei anumite comunități către ținuturi mai fertile și mai ferite de primejdii.

În capitolul 5, Meșterul Manole și mânăstirea Argeșului, Eliade reia ideile principale din cartea publicată înainte de stabilirea în Franța, Comentarii la Legenda Meșterului Manole (1943). În fapt, volumul de față și cel din 1943 sunt cele mai importante pentru ipostaza lui Mircea Eliade ca folclorist. Este reconstituit arealul răspândirii legendei, ce coincide aproximativ cu regiunea Balcanilor, fiind prezentate numeroasele variante ale acesteia, fapt ce permite trasarea raporturilor dintre mitul propriu-zis și riturile de construcție, abordate dintr-o perspectivă comparatist-fenomenologică. Aceste rituri de construcție au avut în perioada arhaică o componentă sacrificială menită să repete mitul cosmogonic, prin care să asigure repetarea acestuia și stabilitatea noii construcții, așezarea ei în „Centrul Lumii”; e o componentă ce a supraviețuit în societățile etnografice, până la extincția lor, iar în spațiul Balcanilor în forma transfigurată artistic a celebrei balade.

Capitolul 6, Șamanism la români?, este unul de dimensiuni mai reduse, subiectul fiind unul limitat. Eliade crede că nu se poate vorbi despre șamanism propriu-zis în fondul pre-creștin al practicilor religioase românești, iar rarele mărturii istorice au înregistrat astfel de practici doar la populația de ceangăi din Moldova, de origine maghiară.

Cultul mătrăgunei în România, penultimul capitol al cărții, continuă și sintetizează seria celor șase articole publicate anterior în periodice, între 1933 și 1939, dedicate semnificațiilor magice ale mătrăgunei. În tinerețe, Eliade a fost pasionat de botanică și entomologie, publicând numeroase articole pe aceste teme, la început de popularizare, apoi elaborate din punct de vedere științific (cum este cazul celor două studii publicate în revista „Zalmoxis”, primul fiind reluat și în volumul de față).

În capitolul final (al optulea) al volumului, La pecorella veggente („Mioara năzdrăvană”), Eliade studiază cea de-a doua mare creație epică populară românească, balada Miorița, recapitulând principalele direcții în receptarea și interpretarea acesteia, precum și controversele dintre exegeții mai importanți (disputa dintre „tradiționaliști” și „moderniști”): „ Această balada reprezintă, pentru cultura română, atât o problemă de folclor și de istorie a spiritualității populare, cât și un capitol central în istoria ideilor” (Le religioni e il folklore dell’Europa Orientale, p. 227). Abordarea sa este una complexă, revizitând interpretările de tip metafizic-spiritualist (Lucian Blaga, Dan Botta), sever criticate de către sociologul H.H. Stahl și folcloristul Constantin Brăiloiu, care au redus nucleul baladei la ceremonialul specific înmormântării tinerilor decedați necăsătoriți, respectiv la riturile de „îmblânzire” a puterii malefice a celui ce a avut parte de o moarte violentă.

În fine, în textul din Anexa ediției italiene (Nota sui călușari, pp. 255-265), Eliade trece la o abordare de tip antropologic, reconstituind elementele unui rit inițiatic specific unei confrerii de tip Männerbunde, o interpretare magistrală și care oferă o nouă perspectivă asupra dansului masculin propriu-zis, din care în prezent s-au mai păstrat doar componentele coregrafică și cea muzicală.

Rezumând, această nouă ediție italiană acoperă un gol editorial de mai mulți ani, făcând ca în acest moment toate operele științifice franceze (la care se adaugă și multe din eseurile românești și o bună parte din beletristică) ale lui Eliade să fie disponibile pe piața italiană. E o lucrare ce intră din nou în circuitul cultural italian, într-un moment dramatic al istoriei europene. Ea poate servi ca ghid pentru istoricii religiilor antice, antropologii și cercetătorii tradițiilor spirituale din Europa de răsărit. De asemenea, poate fi utilă și publicului larg, pasionat de folclor, de magie populară sau de forme ale religiozității arhaice din spațiul balcanic.
În fine, reamintim că în România, De la Zalmoxis la Genghis Han (tradusă de Maria și Cezar Ivănescu) a fost publicată până acum în două ediții: la finele anului 1979 (una dintre puținele lucrări științifice ale lui Eliade apărute în perioada ceaușistă), la Editura Științifică și Enciclopedică, iar mai apoi în 1995, la Editura Humanitas.

Gabriel Badea
(nr. 7-8, iulie-august 2022, anul XII)