„La țigănci” de Mircea Eliade, o nouă ediție în limba română

În seria de autor Mircea Eliade de la editura bucureșteană Cartex 2000, a apărut anul trecut volumul La țigănci. Nuvele fantastice.[1] Acesta cuprinde narațiuni scrise în anii 1945-1959: Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Fata căpitanului, Ghicitor în pietre, La țigănci și O fotografie veche de paisprezece ani. Ele fuseseră publicate pentru prima dată împreună în 1963, la Madrid, în volumul Nuvele apărut la editura Destin a exilului românesc.
În România comunistă, aveau să fie incluse în primul volum apărut după lunga perioadă în care Eliade a fost un autor interzis, fără drept de semnătură. Astfel, în 1969, în contextul primăverii de la Praga și al dezghețului ideologic favorizat de schimbările de la vârful partidului comunist aflat la putere, a fost posibilă publicarea la Editura pentru literatură a culegerii La țigănci și alte povestiri, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu. Ulterior, în 1981, a fost publicat al doilea volum amplu ce reunea și alte narațiuni fantastice scrise între timp de Eliade, În curte la Dionis, prefațat de criticul literar Eugen Simion, recent dispărut dintre noi.
După 1989, odată cu sfârșitul dictaturii comuniste, operele lui Eliade au fost publicate în mod abundent, la diferite edituri și în diferite ediții, cu sau fără texte însoțitoare, iar literatura critică secundară a crescut și ea semnificativ.
Noua ediție a volumului cuprinzând cele șase nuvele prezintă, pe lângă legătura cu volumul spaniol din 1963, câteva noutăți. Pe de o parte, este prima culegere de narațiuni eliadiene publicată în România cu textul introductiv al unui autor italian, Giovanni Casadio. Pe de altă parte, acesta este un istoric al religiilor (profesor timp de mulți ani la Universitatea din Salerno). De regulă, edițiile precedente de beletristică Eliade erau prefațate de critici literari sau istorici ai literaturii români.
Așadar, ansamblul exegezei literare dedicate operei lui Eliade se îmbogățește cu o perspectivă nouă, venită chiar dinspre domeniul istoriei religiilor, în care autorul român s-a afirmat pe plan internațional. Printre altele, cu puține excepții, istoricii religiilor nu au dedicat prea multă atenție prozei fantastice eliadiene. Chiar și în Italia, acolo unde opera științifică a lui Eliade este apreciată și republicată periodic, literatura sa fantastică este încă puțin cunoscută și comentată, așa cum consemnează și profesorul Casadio în prefața sa. Partea aceasta „nocturnă” a spiritului eliadian a fost mai sistematic interpretată în spațiul românesc, probabil mai ales datorită faptului că opera literară a fost aici mai bine cunoscută decât cea științifică (care în bună parte rămăsese nepublicată până în 1989). În străinătate, inclusiv în Franța, unde beletristica lui Eliade a fost tradusă în proporție mai mare în raport cu alte spații culturale, lucrurile au stat - și continuă să stea – invers, adică versantul științific al operei sale e mult mai cunoscut și discutat față de cel literar. Uneori istoricul religiilor italian simte nevoia să se distanțeze de suprainterpretările anumitor critici, prea grăbiți să identifice simboluri, hierofanii, aluzii mitologice chiar și acolo unde nu este cazul ori unde textul nu oferă un temei suficient pentru un asemenea demers. Bunăoară, Casadio recunoaște secvențele unui rit de inițiere, semnalând prompt cazurile în care această schemă este incompletă (așa cum se întâmplă în La țigănci sau Ghicitor în pietre). În alte cazuri, el se distanțează de identificările lipsite de dovezi suficiente, cum ar fi cea pe care Ioan Petru Culianu și Matei Călinescu au făcut-o, în cheie politică, în cazul nuvelei Un om mare.
Nuvelele incluse în acest volum au fost scrise și publicate atunci când Eliade se afla în exil, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Începând cu Șarpele (1937), Eliade descoperise „arta intemporală a povestirii” (M. Călinescu) [2], iar după romanul-fluviu scris în prima parte a anilor ‘50, Noaptea de Sânziene (apărut mai întâi în traducere franceză; prima ediție română va apărea în exil în 1971), s-a dedicat doar povestirilor și romanelor scurte.
E știut că, la fel ca mulți alți intelectuali români, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Eliade, sosit la Paris de la Lisabona, unde lucrase timp de patru ani la Legația Regatului României în Portugalia, a fost constrâns să aleagă calea exilului, traversând o perioadă dificilă din punct de vedere material. Nuvelele sale fantastice pot fi văzute și ca un mijloc de evadare din realitatea dură a acelor ani, dar în același timp și un posibil răspuns la problematica existențială ridicată de violența și distrugerile războiului. În al doilea rând, piesele cuprinse în volumul de Nuvele din 1963 (republicat acum cu titlul La țigănci. Nuvele fantastice) au fost scrise în perioada în care Eliade și-a publicat operele majore de istoric al religiilor – Traité d’histoire des religions, 1949; Le Mythe de l'éternel retour. Archétypes et répétition, 1949; Le chamanisme et les techniques archaïques de l’extase, 1950; Le Yoga. Immortalité et liberté, 1954 –, cele care i-au adus o vastă apreciere în rândul specialiștilor și al publicului larg. Așadar a fost vorba de o perioadă marcată de ambivalență, de declin al lumii vechi, al valorilor care guvernau ordinea socială antebelică, apoi de ascensiune a lumii noi și a noii realități aduse de ariergardele armatelor eliberatoare. Eliade a trăit în mod nemijlocit această transformare radicală a realității, iar nuvelele din acest volum constituie (în parte) răspunsul său la întrebările fundamentale puse de o asemenea experiență.

Nuvela Un om mare a fost scrisă în 1945, la Cascais, când Eliade se afla încă în Portugalia, de câteva luni văduv în urma morții primei sale soții, Nina Mareș. Scrierea ocupă un loc oarecum singular în cadrul literaturii fantastice eliadești, în sensul că nu sunt prezente temele recurente din celelalte nuvele. Totuși, ea are unele elemente comune cu nuvela Les Trois grâces și microromanul Tinerețe fără tinerețe, deoarece implică o evoluție neașteptată a hazardului biologic, fapt ce conduce la o transformare radicală a protagonistului, a raporturilor sale cu lumea din jur și cu lumea spirituală. De altfel, fără a fi un adept al ocultismului, încă din tinerețe Eliade fusese preocupat de manifestările evenimentelor așa-zis paranormale, însă a fost interesat nu atât de supralicitarea lor în sensul ocult-fantezist, cât mai degrabă de abordarea lor științifică.
Nuvela Douăsprezece mii de capete de vite a fost scrisă în perioada exilului parizian, fiind încheiată în decembrie 1952. Eliade explorase tema labirinturilor temporale și a ieșirii din timp în nuvelele din ciclul indian, Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore iar, ulterior, va revizita aceste teme în La țigănci și în Noaptea de Sânziene, dar și în piesa de teatru Aventură spirituală (1946), în care regăsim alte motive dragi lui Eliade, precum mitul lui Orfeu și Euridice, tema geniului neînțeles sau (ne)recognoscibilitatea miracolului.[3] Dacă nuvelele din 1940 implicau ieșirea din timp în prezența – sau datorită – unor practicanți oculți ai sacrului, nuvela din 1952 renunță la o astfel de condiționare, iar acțiunea se desfășoară într-un București aflat sub bombardamentele trupelor anglo-americane. Sunt prezente mijloacele stilistice de densificare a realului, crearea unei atmosfere apăsătoare ce precede apariția elementului fantastic și a fisurilor în zidul cauzal-temporal.
Fata căpitanului a fost scrisă în vara anului 1957, atunci când Eliade participa la reuniunile Cercului de studii Eranos, la Ascona. Nuvela este atipică în raport cu celelalte, deoarece nu implică prezența temelor obișnuite ale fantasticului. Ea este marcată de prezența copilului Brânduș, o apariție prodigioasă, mai apreciată în societățile tradiționale decât în cele contemporane. Copilul se dovedește a fi mai matur decât cei din jur, fiind un adevărat model în ceea ce privește construcția și cunoașterea de sine. Totuși, acest copil-puber-adolescent va apărea mai târziu în alte nuvele sub chipul lui Ieronim Thanase (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald).
Tot în perioada întâlnirilor Cercului de la Ascona a fost scrisă și Ghicitor în pietre (1959). Este o nuvelă propriu-zis fantastică, aflată într-un limb supratemporal și aparținând unei geografii mitice; în plus, este printre puținele nuvele în care este prezentă o formă de divinație, geomanție în cazul acesta. Oare temele unora dintre aceste nuvele să fi fost inspirate de prezentările altor participanți în cadrul întâlnirilor Cercului Eranos? Nuvela are ceva și din indeterminarea prezentă și în Secretul doctorului Honigberger, astfel încât cititorului nu i se oferă toate elementele pentru descifrarea univocă a sensului nuvelei.
Foarte apreciată atât de critică cât și de cititori, La țigănci e socotită de unii exegeți ca fiind cea mai izbutită creație a fantasticului eliadesc. A fost scrisă la Paris, în vara anului 1959. Multe dintre temele ei apar și în nuvelele precedente: de la cea a ieșirii din timp (Secretul..., Nopți..., Douăsprezece mii...) și a raportului amnezie-anamneză – conducând la un fel de renaștere spirituală și o decriptare a sensurilor mai puțin evidente ale existenței –, până la problema raportului complicat dintre Eros și Thanatos, prezent în Domnișoara Christina și în Șarpele. Probabil și datorită experimentelor anterioare, La țigănci devine expresia unei cizelări extreme a mijloacelor stilistice și a temelor abordate, semnificațiile sunt transparente, iar sensul devine mai clar și mai inteligibil cititorului. Nuvela are și un puternic fundal oniric, comparabil cu cel din Nopți la Serampore, ambele descinzând din acel filon nocturn-romantic al imaginației literare.
În sfârșit, ultima nuvelă din acest volum, O fotografie veche de paisprezece ani, a fost încheiată în aprilie 1959, la Chicago. Acțiunea nuvelei se desfășoară pe pământ american dar având protagoniști români. Avem aici o ciocnire între două mentalități diferite: cea veche, tradițională, reprezentată de Dumitru, care încă mai crede în miracole și în puterea vindecătoare a rugăciunii; cea de-a doua este cea nouă, marcată de suspiciune în raport cu tot ceea ce ține de universul religiei. Tema aceasta a retragerii sacrului din lume și teologia morții lui Dumnezeu vor mai fi explorate în nuvelele Adio! și Podul, din anii șaizeci.
La finalul acestor rânduri, merită semnalate unele valorificări artistice ale literaturii fantastice eliadiene, tot mai frecvente în ultimele decenii, nu numai în România ci și în lume [4]. Bunăoară, de-a lungul anilor, nuvela La țigănci s-a bucurat de cele mai multe puneri în scenă, în teatru, film sau chiar operă. Voi enumera aici doar datele esențiale: 1986, opera Arșița, compozitor Nicolae Brânduş; 1993, montare pe scena Teatrului Odeon din București, regizor Alexander Hausvater; 1996, filmul Eu sunt Adam!... , regizor Dan Piţa (scenariul este bazat în parte și pe această nuvelă); 1997, piesa Cazul Gavrilescu, Teatrul Nottara, regizor Gelu Colceag; 2007, montare pe scena Teatrului Național „Serija” din Vârșeț (Serbia), regizor Zoran Cvetković;  2014, Teatrul independent UnTeatru, spectacolul La Țigănci, regizori Andrei și Andreea Grosu.

Gabriel Badea
(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)

NOTE

[1] La editura Cartex 2000 au apărut mai întâi următoarele titluri: Romanul adolescentului miop (prefață de Dan C. Mihăilescu), 2002; La țigănci (prefață de Carmen Mușat), 2004; Nuntă în cer (prefață de Dan C. Mihăilescu), 2004; Domnișoara  Christina. Șarpele (prefață de Sorin Alexandrescu), 2006;  Maitreyi (prefață de Dan C. Mihăilescu), 2006;  Pe  strada Mântuleasa (prefață de Sorin Alexandrescu), 2006; Noaptea de Sânziene, 2007; În curte la Dionis (prefață  de Andreea Răsuceanu), 2008. În noua serie de autor Mircea Eliade au fost publicate până acum volumele: India. Șantier (ediție de Liviu Bordaș), 2019; Romanul adolescentului miop.  Gaudeamus (prefață de Sorin Alexandrescu), 2019; Maitreyi (prefață de Sorin Alexandrescu), 2022;  Pe strada  Mântuleasa (prefață de Oana Soare), 2022; Secretul doctorului Honigberger. Nopți la Serampore (prefață de  Gabriel Badea), 2022.
[2] Matei Călinescu, Despre I.P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Iași, Polirom, 2002, p. 126.
[3] Piesa Aventură spirituală, inedită în limba română, a apărut doar în engleză (trad. Mac Linscott Ricketts, în revista „Theory in Action”, vol. 5, n. 1, 2012) și în italiană (în Mircea Eliade, Tutto il teatro. 1939-1970, a cura di H.C. Cicortaș, Milano, Bietti, 2016).
[4] Pentru o prezentare exhaustivă a numeroaselor adaptări în teatru, film și operă, vezi cartea Cristinei Scarlat, Transpunerea operei lui Mircea Eliade în alte limbaje ale artei, București, Eikon, 2016.