„Kierkegaard Renaissance” în viziunea lui Igor Tavilla

Anul acesta a apărut o recentă lucrare semnată de Igor Tavilla, tânăr specialist italian al operei kierkegaardiene, intitulată The Reader, the Lover, the Prophet. Views on Kierkegaard (Kierkegaard Circle, Toronto-Ljubljana, 2023). Fiind prima sa carte publicată în limba engleză, ea vine în continuarea unor lucrări anterioare asupra gânditorului danez, publicate în Italia – Ordet di Carl Theodor Dreyer. Il miraggio kierkegaardiano (ETS, Pisa, 2007), Senso tipico e profezia in Søren Kierkegaard. Verso una definizione del fondamento biblico della categoria di Gjentagelse(Mimesis, Milano-Udine, 2012) – la care se adaugă mai multe volume traduse din limba daneză: Harald Höffding, Kierkegaard umanista (Castelvecchi, Roma, 2015), Søren Kierkegaard, Io voglio onestà: contro le menzogne del cristianesimo ufficiale (Castelvecchi, Roma, 2016; reeditată în 2022), Peter P. Rohde, Søren Kierkegaard. Un genio in una città provinciale (Castelvecchi, Roma, 2018). Amintim, de asemenea, că Igor Tavilla s-a dedicat printre altele și studierii operei filosofice a lui Nae Ionescu, traducând două cursuri ale acestuia (Conoscenza metafisica ed esperienza religiosa, Stamen, Roma, 2020) și, împreună cu Horia Corneliu Cicortaș, lucrarea Tatianei Niculescu, Nae Ionescu. Il seduttore di una generazione (Castelvecchi, Roma, 2021).
Lucrarea pe care o prezentăm acum continuă așadar temele pe care Igor Tavilla le-a studiat în cărțile anterioare: aprofundarea fundamentului biblic al operei kierkegaardiene prin integrarea conceptelor cheie ale acesteia („repetare”, „stadii”, „salt”, „cale a vieții”) într-un context moral și religios mai amplu, specific creștinismului. Autorul a studiat mai amănunțit această temă în lucrarea sa din 2012, menționată puțin mai sus (Senso tipico e profezia in Søren Kierkegaard), publicată deocamdată doar în limba italiană. Lucrările lui I. Tavilla se înscriu în cadrul mai amplu al așa numitei „Kierkegaard Renaissance” sau, mai particular, în „primăvara biblică a studiilor kierkegaardiene” (Senso tipico..., p. 19), cea din urmă manifestându-se mai ales în ultimii treizeci de ani. Pe urmele lui Northrop Frye, dar și a multor alți exegeți, autorul analizează în detaliu nu doar conceptele kierkegaardiene, ci pătrunde în structura gândirii acestuia, în sensul ei tipologic, distinct de cel științific-cauzal, bazat pe rațiune, observație și cunoaștere.
Kierkegaard a reușit să creeze o legătură foarte vie între filosofie și religie, așa încât poate fi considerat un filosof-teolog, pe urmele iluștrilor săi predecesori, Sf. Augustin și Pascal. Meritul cărții lui Tavilla este de a sublinia această dimensiune a gândirii filosofului danez, prin intermediul unor analize foarte minuțioase, dar care au meritul de a se concentra pe ceea ce este esențial, printr-un fel de economie a discursului, fără pedanterie și fără abordarea de tip omniscient. Prin intermediul cărții avem așadar imaginea unui Kierkegaard diferit de cel redescoperit de existențialismul francez al anilor ‘50-‘60 ai secolului trecut.
Titlul cărții trimite la cele trei etape ale creației kierkegaardiene, care coincid și cu evenimentele hotărâtoare din biografia acestuia. Modalitatea aceasta de a interpreta gândirea lui Kierkegaard prin intermediul biografiei nu este una nouă, iar autorul italian nu mai reia episoadele atât de cunoscute. În schimb, de exemplu atunci când aduce în discuție tema iubirii în opera filosofului, Tavilla o urmărește nu atât în lucrările din ciclul Enten-Eller (1843), cât mai ales în lucrările mai târzii, astfel încât cititorul poate avea o imagine de ansamblu  asupra unei teme specifice, în întreaga operă a filosofului, ca și în imensa exegeză critică a acesteia.
Cele trei capitole principale sunt structurate ca o lectură paralelă a întregii opere kierkagaardiene și a corpusului biblic, un demers hermeneutic laborios, prin intermediul căruia Tavilla scoate la suprafață numeroase teme, simboluri, metafore sau citate ad litteram din Biblie, care alcătuiesc în fapt fundamentul gândirii lui Kierkegaard. O astfel de lectură invalidează apropierea prea grăbită pe care unii exegeți au făcut-o între Nietzsche și filosoful danez, ca gânditori crepusculari ai creștinismului și care anunță apariția modernității post-religioase. Atacurile sale la adresa creștinismului instituționalizat pot fi înțelese astfel mai bine prin intermediul teoriei lui M. Eliade privitoare la revelarea sacrului prin intermediul întoarcerii la sensul originar al unui anumit text sau rit religios și mai puțin bine prin apropierea de critica nietzscheană a religiei.
O secțiune aparte din volum este dedicată influenței pe care Kierkegaard a avut-o asupra gândirii atât a tânărului Eliade, cât și a celui din anii mai maturi, din perioada portugheză. Este într-adevăr un caz fericit că un specialist al criticii kierkegaardiene s-a aplecat și asupra acestor raporturi, relativ complexe, printre lecturile imense ale tânărului Eliade e posibil ca o parte a „sistemului” kierkegaardian să se fi transmis într-o formă mediată de alți autori, cum ar fi Miguel de Unamuno, Nae Ionescu sau Giovanni Papini, cu toții admiratori ai gânditorului danez. Influența a avut totuși anumite limite: conceptele de angoasă, anxietate și relațiile lor cu libertatea umană nu își găsesc un ecou în gândirea lui Eliade, care se situează de partea „luminoasă” a existenței sau cel puțin nu caută să investigheze cu orice preț în subteranele acesteia. Este foarte importantă apropierea dintre tendințele celor doi autori de a se întoarce la originile religiei în scopul de a redescoperi sensul profund al acesteia, nealterat de evoluția istorică și de raporturile dintre biserică și stat.
Un alt text din Addenda este dedicat analizei filmului Ordet (1954), regizat de Carl Theodor Dreyer, film bazat pe piesa omonimă semnată de Kaj Munk, publicată în 1925 și pusă în scenă în 1932. Tema piesei este profund kierkegaardiană, lucrurile fiind suficient de transparente. Analiza lui Tavilla nu se oprește la acest nivel, ci trece mai departe la modurile în care Kierkegaard și Dreyer își disimulează prezențele ca autori în operele lor. Este vorba de așa-numita teorie a comunicării indirecte (modul în care filosoful danez se folosea de diferite pseudonime pentru a aborda o anumită problemă din unghiuri diferite), dar și de anumite similarități de ordin estetic ce pot fi stabilite între stilurile celor doi autori, în ciuda faptului că Kierkegaard a trăit înainte de apariția cinematografului.
În concluzie, apariția acestei cărți în limba engleză este un eveniment editorial deosebit, întrucât este semnată de un specialist al criticii kierkegaardiene, excelent traducător din limba daneză. Volumul, elegant tipărit, se bucură de un aparat critic exhaustiv. Abordarea hermeneutică  a autorului este una obiectivă și clară, lăsând totodată cititorului libertatea de a-și formula propriile concluzii. Cartea este utilă publicului italian și celui anglofon, dar ar merita să fie cunoscută și în spațiul românesc, unde opera filosofului danez a început să fie tradusă și editată doar după 1990.

Gabriel Badea
(nr. 11, noiembrie 2023, anul XIII)