Emil Petru Rațiu: În căutarea nemuririi

Romanul Dumnezeu s-a născut în Dacia, București, Editura Ideea Europeană, 2015, 190 p., semnat de scriitorul Emil Rațiu, rezident de câteva decenii la Roma, focalizează teme, metafore și procedee narative-cheie prezente și în celelalte cărți ale sale publicate în România sau Italia, toate având la bază istoria, tradițiile, miturile, eresurile și riturile noastre fundamentale: credința nestrămutată în Atotputernicia lui Dumnezeu, spiritul de sacrificiu, iubirea între sacru și păgân, simbolistica premoniției, asceza, laitmotivul nesperatei schimbări la față a României din Decembrie 1989, tema individului vs destin și viceversa, a evadării din timpul istoric într-un timp al nemuririi, polemica vs confecționarea omului unidimensional, rob al progresului cu orice preț prin recurs la supertehnologizare și globalizarea idolatrizării monstruosului Leviathan, cu riscul cert al dezînsuflețirii și mutilării ființei umane. Scriitorul Emil Rațiu face, cu orice carte sau eseu al său, elogiul sufletelor tari, al purității și ingenuității Creației și creaturilor.
Toate acest convingeri ale omului fac parte din ființa și formația intelectuală și spirituală a autorului, sunt așadar inalienabile și nedezminţite de statura morală a romancierului, mai ales în acest început de veac al relativizării valorilor până în pragul anomiei. Ficțiunile sale epice captivante, tot atâtea ocazii ale eternei întoarceri acasă, așadar, fac parte implicit din al său Weltanschauung, concept pe care îl vom reda prin viziunea și imaginea scriitorului despre lume și în primul rând despre România. 

În romanul de față protagonistul vede lumina zilei în România Mare, în satul Lunca, în anul 1940, în preziua fatidică a invaziei, raptului și anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către tancurile Sovietelor bolșevice. Românii ce nu apucaseră să fugă peste Prut sunt fie jefuiți de agoniseala lor de-o viață, fie deportați în Siberia. Cei ce aveau rude în România, devenită brusc „în străinătate”, erau hăituiți de noua putere samavolnică. Între aceștia se afla și Anița, mama pruncului abia născut și botezat Mielu (numele Fiului Domnului!) fără preot, acesta fiind alungat din localitate. De frica deportării, Anița este constrânsă să traverseze Prutul ce tocmai înghețase, fiindcă bărbatul ei era încorporat la Dorohoi. O va însoți uncheșul Nechifor. Ajunși la granița cu România, sunt secerați de mitralierele rusești, trupurile lor pierind în apele Prutului. Era 6 februarie 1941.
Orfan de ambii părinți, micuțul Mielu, rămas cu mătușa, este adus în 1944 în România unde va crește într-un orfelinat, fără să-și fi cunoscut părinții. Cititorul va face cunoștință în fine cu omul matur, trecut prin toate grozăviile regimurilor dejisto-ceaușist, inclusiv cele carcerare, de vreme ce „Țara căzuse sub timp”. Readmis la facultate după amnistia din 1964 (Mielu fusese deținut în timpul studenției la penitenciarul din Balta Brăilei pentru ideile sale anticomuniste!) va termina în 1968 științele naturii. În vara aceluiași an, după sfârșitul tragic al „primăverii de la Praga”, care a afectat crunt conștiințele multor români (inclusiv autorul acestui roman, determinându-l să-și părăsească patria), Mielu încercase să evadeze din țara redusă „la o întreagă armată de fetuși” aflați în afara timpului, trecând Dunărea înot în Iugoslavia. Aici are senzația că nimerise în alt timp, într-o altă lume, deși se afla foarte aproape de malul sârbesc al Dunării. Iluminare ce luase sfârșit la fel de brusc așa cum începuse. Prins de miliția sârbă și transferat într-un lagăr de triere pentru plecare în Occident, Mielu optase pentru întoarcerea în țară: „Nu simțea nicio altă atracție în afara pământului românesc”, precizează romancierul. Reintrase în timp „ca un fetus în borcanul lui sau în vintrele matern“, preferând acea Românie aflată sub obrocul ideologiei comuniste, al luptei de clasă, un fel de coincidentia oppositorum între a cădea în timp și a fi înafara timpului”. Anchetat cam vreo lună de autoritățile românești, cercetătorul a fost penalizat prin trecerea la munca de jos, apoi încadrat ca biolog în provincie, și anume în localitatea Pui. În prezent, datorită intervenției providențiale a colegei și iubitei sale morganatice, Eloiza, șefa Institutului Cantacuzino din București, Mielu lucra într-un laborator din Otopeni, experimentând  readucerea la viață a unor fetuși născuți vii, o metaforă, desigur, a opririi timpului și ieșirii din timp, a învingerii provizoratului vieții, căci, scrie Emil Rațiu, „a fi în timp e-o nebunie... și tristă și goală”, citându-l pe Eminescu, atotînsoțitorul său de geniu pe tot parcursul romanului, precum odinioară Virgil pentru Dante în Infernul Divinei.
Ca orice tânăr, eroul nostru  fusese îndrăgostit în studenție de colega sa de facultate Eloiza, ca adult o va descoperi pe Elena la Pui, în acel rai de la poalele muntelui Retezat, unde în chip paradoxal, trăise cei mai frumoși ani ai săi. Cu trecerea vremii, chipurile celor două iubite îi vor apărea în oglinzi paralele (Beatrice și Laura, să zicem!) spre a se suprapune iconic, ca într-un palimpsest. Ele constituie un reper dolcestilnovist și totodată romantic al îndrăgostitului, trăindu-și plenar propria putere de a crede în mult visata regenerare spirituală, asemeni unei renașteri sau învieri, de a avea revelația veșniciei concentrată în clipa irepetabilă a idilei.
Mielu nu ratează participarea la ceea ce regimul va numi „mișarea transcendentală” (reprimată în fașă, firește, de securitate!), o serie de întâlniri cu un instructor străin, iubitor al Orientului. Fire introvertită, eroul nostru performează în explorarea vieții interioare, spre a-și descoperi adevăratul eu, spre a-l elibera din închisoarea timpului.   
Romanul înaintează prin flash-uri ale memoriei și interferențe temporale, amintirea suferinței și a iubirii fiiind pentru Mielu, principalul aliat în lumea adevăratului a fi împotriva timpului, protagonistul absolut al destinului. Structura narativă alternează reflecțiile și cugetările, digresiunile între vis și trezie ale lui Mielu cu epicul pur, ce presupune descinderi ca printr-o oglindă fermecată într-un fel de tărâm magic, ceea ce nu exclude nici loviturile de teatru, nici itinerariile imprevizibile etc.
Eroul nostru se deplasează în tren spre localitatea Pui, unde dorea s-o revadă pe Elena, pe care, de data aceasta, și-ar fi făcut curaj s-o ceară în căsătorie. Apropiindu-se de acele edenice sate de munte, are senzația că străbate mitica Țară a Dacilor; coboară din tren, ajunge la Pui, dar, vai, află că Elena lucrează la Timișoara. Se urcă într-un autobuz ce-l va duce spre capitala bănățeană, străbătând valea Streiului, până la Hațeg, Urmează apoi Sarmisegetuza, Poiana Ruscă, valea Bistrei, intrarea în Banat.
Cititorul se lasă vrăjit de detaliile exacte ale călătoriei, de toponimele și magnificența peisajului descrise de romancier cu talentul și măiestria îndrăgostitului pe viață de țara sa de origine. La un moment dat, într-o stație a autobuzului, un tânăr ce se urcase la Pui le spune celor ce dau să se urce că autobuzul merge la... Roma și nu va mai opri până în Italia. Aceștia nu știu ce să creadă, șoferul este somat să pornească motorul și să se conformeze ordinelor Organizației Libere a Poporului român. Șoferul se revoltă, dar se resemnează brusc atunci când vede că ceilalți doi tovarăși ai autorului deturnării scot din rucsacuri fiecare câte o armă cu țeavă scurtă, și chiar un pistol, repetându-i șoferului același inflexibil ordin de a nu opri decât în Italia. Zis și făcut.
Mielu califică acel autobuz o subită existență paralelă cu România comunistă care, culmea, tocmai asista la fastuoasa paradă de 23 august, slăvind Partidul și conducătorul unic. Își dă seama că împreună cu cei trei tineri a ajuns să-și forțeze destinul ce nu-i aparținuse, de fapt, niciodată. Se afla, așadar, sub obrocul aceluia, autobuzul cu pricina devenise subit destinul lui, care îl putea duce spre libertate sau spre moarte. După Lugoj, la intrarea în Timișoara autobuzul este oprit de un autoblindat și trupe înarmate ale Securității. În interiorul autobuzului are loc un incident între o călătoare și unul dintre tinerii fugari, drept care șoferul deschide ușile și pasagerii coboară. Are loc un schimb de focuri, trupele de securitate pătrund în autobuz. Mielu, un călugăr cu care fraternizase, precum și parte din călători sunt duși la miliție pentru declarații. Cei trei tineri răniți sunt dezarmați și arestați. Bref, deturnarea eșuase. La fel și căsătoria eroului nostru cu Elena.
Este trimis din nou la munca de jos, ca simplu laborant la Casimcea. Aici întâlnește o tânără și frumoasă tătăroaică, autoarea unui miracol. Un fost cal de curse, ieșit la pensie, Lord, aparent inapt și bolnav, zboară ca în tinerețe când este călărit de fata pe care o întâmpina ca într-un ritual de supunere, comuniune, iubire. Cei doi i se par a alcătui o singură ființă, Enkidu și Ghilgameș, porniți să asalteze cerurile și veșnicia. Dovadă că într-o bună zi dispar amândoi, fără să se mai audă vreodată de ei. Prin această scenă și altele pe tema interrelaționăriii animale-oameni, de-a dreptul lirice, Emil Rațiu exprimă convingerea sa că ea există la nivelul simțirii biunivoce, sufletești și telepatice.
Mielu este adus pe postul său de biolog la Timișoara de Eloiza, la o fabrica de medicamente. Se dedică și cu mai multă râvnă cercetării învingerii timpului, sustragerii cvasi faustice de sub dictatura acestuia, obsesie devenită și temă centrală și recurentă, sub felurite formulări și metafore convergente, a romanului  Oamenii de știință ignoraseră acest domeniu, al explorării tunelului timpului, al căutării nemuririi, în fond, în favoarea cuceririi spațiului, unde pătrunseseră cu rachete și sateliți.
Ca și în romanul Miorița vor avea loc două simpozioane dedicate temei învingerii timpului, la Timișoară fiind unul strict medical, axat exclusiv pe întârzierea procesului de degenerescență celulară. În schimb, cel de la Milano va avea loc sub genericul Ghilgameș, un nume de cod al descoperirii lui Mielu, factorul XZ, un fel de elixir al tinereții perene, aplicat asupra fetușilor vii din avorturi spontane, efectul fiind unul de hibernare. Oratorii și presa vor insista asupra aspectelor sociale, sociologice, teologice sau filosofice implicite. Ne limităm să-l amintim pe călugărul ortodox, poate același din autobuzul deturnat în care călătorise alături de Mielu, care nu pregetă să veștejească Occidentul pentru reificarea viului și idolatrizarea tehnologiei și a mercificării valorilor umane, pentru lașitatea și arta compromisului.
Straniul monah, purtătorul de cuvânt al autorului, credem noi, face elogiul vieții de după moarte, al sufletului nemuritor care ar însemna adevărata viață, și încheie amintind sinuciderea lui Decebal, ce va să devină metafora centrală din eminesciana Rugăciune a unui dac. Toate acestea, inclusiv episodul polițist în jurul dispariției protocolului XZ de la Milano și arestarea Eloizei, sau idila cvasi sacră dintre Mielu și Eloiza, pecetluită de un sărut, am zice mistic și premonitoriu, sunt motive recurente în opera narativă a lui Emil Rațiu. Credem că autorul este partizanul sintezei punctului de vedere al călugărului cu cel științific, punct de vedere afin gândirii filosofului Teihard de Chardin care a conciliat revelația lui Isus cu știința.

Capitolul trei al romanului relatează pas cu pas, ca un reporter conștiincios, începutul evenimentelor revoluționare de la Timișoara ce se anunță pe 16 decembrie 1989, spre a continua până de Crăciun, complementare cu cele de la București și alte mari orașe ale țării. Mielu se află în mulțime ca observator și totodată participant ubicuu, întâlnindu-i la un moment dat pe Eloiza, dar și pe călugărul amintit. Reconstituirea minuțioasă a revoltei anticomuniste și a represaliilor sângeroase de la Timișoara (adrese, locuri, clădiri și locații exacte, grupările de participanți, armamentul folosit de-o parte și de alta, pertractările revoluționarilor – printre care și Lorin Fortuna – cu cepexiștii – Dăscălescu, Flucsă etc. – de la București, cursul evenimentelor revoluționare, anabasic și catabasic) va să fie extrem de utilă documentării unor viitori istorici, cercetători sau  generațiilor ce vor să vină.  După câte știm, această reconstituire a lui Emil Rațiu este o premieră într-un roman românesc. La fel ca și izbânda Revoluției din București, căreia i se dedică zeci de pagini în romanul Miorița, autorul o consideră o Înviere, o redeștepare, o eliberare din moarte a  României, iar pentru cercetătorul de laborator Mielu, descins în tumultul vieții, o renaștere odată cu izbânda forțelor luminii și a lui Dumnezeu.
Al patrulea capitol, ultimul, al cărții, este cel al evadării din timp între trezie și vis, al lui Mielu, rănit la braț de o rafală de armă automată și încă scuturat de frisoane, după ce zăcuse o lună într-un spital din Timișoara. Eroul nostru se alătură fetușilor săi de la Institut eliberați odată cu Revoluția. Aceștia se întorc spre a-și recăpăta destinele adevărate, pierdute prin nașterea ratată. Sub semnul unei vaste alegorii, unii străbat un peisaj terifiant al plantelor carnivore sub mlaștini de sânge și prelați ai lui Anticrist, în timp ce alții se purifică și se mântuie prin lepădare de Șarpele din ei, de Kundalini, trecând în ziua a cincea a Creațiunii, sau direct în a opta, a Viitorului.
Călăuzit de Aleodor Fecior de Împărat, cel care fusese cândva Mielu ajunge pe câmpia Pomului Vieții în țara Dacilor condusă în vremea aceea de regele Burebista. Este întâmpinat de un anahoret al lui Zamolxe, în apropiere de Sarmisegetuza Regia. Autorul nu pregetă să ne teleporteze prin ochii protagonistului în plină mitologie dacică, pe tărâmul de basm, dătător de putere... Ca și cum eroul nostru s-ar fi întors în fine acasă, întru tinerețe și comuniune. Lepădându-se de vechea identitate, se va numi Nimeni, devenind astfel Toți. O împlinire totală a celui ce gustase din Pomul Vieții în Țara Dacilor.
Imaginarul romancierului este debordant, căci ne evocă rituri și ritualuri, ceremonii ce duc cu gândul la misterele eleusine, serbările tinerilor cu măști de lupi, de urși consfințind unitatea vieții etc. Luăm cunoștință de o știință ascunsă a lui Zamolxe, pe care ctiștii,  kapnobataii și pleistoii, călugări inițiați ai marelui Deceneu o împărtășeau la date anume, precum și de credința dacilor în sacralitatea elementelor naturii, ca de pildă apa Dunării cu care Nimeni fusese stropit în semn de întâmpinare. Admirăm casele de lemn, circulare, sprijinite de temelii de piatră. Nimeni se lasă îmbiat de mirosul îmbătător al pădurilor, de roiuri de flori și albine, de cântări, un fel de insulă sau grădină edenică eminesciană, cea  a lui Euthanasius. El trăia o primăvară a simțurilor, violentă, într-un timp fără dimensiune. Pe același tărâm dacic s-au născut bocetele noastre de înmormântare, slujbele de botez, baladele de nuntă, precum Miorița, descântecele etc. Trăia totodată un fel de Cântare a Cântărilor și a Creației în care pururi sunt invocate elementele naturii macro și microscopice, o perpetuă Cununie cu Firea, cu Universul.
Nimeni trăia într-un viitor care mergea înapoi, în sens opus timpului în care trăise înainte. Moartea însemna pentru daci naștere, fericire, nemurire, căci nu cunoșteau frica de moarte, iar nașterea era prihănire aducătoare de moarte, vărsarea râului putea fi luată și drept sorginte, izvorul lui. La un moment dat veacurile și epocile se amalgamează, protagonistul romanului având senzația că trăiește simultan în prezent și illo tempore, căci Dacia e veșnică, susține Emil Rațiu, iar Dacia, ca și veșnicia, nu are preț, așa cum au crezut străinii, închinători la vițelul de aur, veniți s-o cumpere.
Vestea trădării și asasinării lui Burebista, așa cum Decebal, la rândul său, va fi trădat de oamenii lui de încredere, lovește întreaga comunitate ca un trăsnet. Adus într-o procesiune cu bradul în față, regele a fost incinerat în marea peșteră de la Cioclovina, în prezența marelui preot Deceneu ce coborâse de pe muntele Kogaion (Retezat) unde se retrăsese. Reproducem, pentru frumusețea și autenticitatea lor, cuvintele acestuia adresate celor de față: „Bucurie, popor nemuritor al Daciei libere! Popor în veci neînfrânt de lupi, ai zeului Ares! Nu plângeți! Sufletul lui Burebista este acum sub streașina caselor voastre, în păsările care cântă, este în suflul de viață al codrilor, al lupilor zeului Ares, până când se va înălța în slava lui Zamolxe. (...) Roma lui Cezar va pieri înghițită de silnicia ei, înecată în propria-i destrăbălare, într-o agonie de veacuri, asemeni Babilonului, și cu ea vor pieri și zeii ei”.
Pledoaria și profeția lui Deceneu vor continua precum că Zamolxe va învinge zeii mincinoși, așa cum Orfeu l-a învins pe Dionisos, Ghebeleizis îl va învinge pe Jupiter.  Nu peste mult timp, va continua Deceneu, astfel că lectorul se va dumiri, în fine, asupra titlului cărții, cuprins în teză inedită și extrem de temerară a romancierului Emil Rațiu: „Zamolxe se va renaște departe într-o iesle, prunc…” Este vorba, firește, de Isus Dumnezeul nostru al tuturor creștinilor, cel ce, coborât în istorie, va propovădui compasiunea, milostivenia și iubirea universală mântuitoare a lumii. Drept care va avea de pătimit din pricina fariseilor și a ereticilor, va fi răstignit pe cruce, iar a treia zi va învia și se va înălța la ceruri.
În fine, eroul nostru, după ce încercase la persoana întâi abolirea timpului și descoperise Nemurirea, se întoarce în lume, vindecat și vegheat de spirirtul Daciei eterne, „epifania Noii Sarmisegetuze, a Noului, adevăratului Ierusalim, al lui Iisus-Zamolxe!”.
Structură epică limpidă, fluentă, poematică, și nu lipsită de decolări în fantastic și fabulos, și nu în ultimul rând o performanță de românitate, de cunoaștere și atașament nedezminţit față de istoria și valorile eterne ale României, romanul lui Emil Rațiu ne propune o teză, cea a reîncarnării dacicului zeu Zamolxe în Mântuitorul nostru Isus, amețitor de cuceritoare, și de ce nu, plauzibilă într-o ficțiune, mai cutezătoare, credem noi, decât orice plăsmuire din romanele faimosului Dan Brown.




Geo Vasile
(nr. 2, februarie 2016, anul VI)