Valentin Protopopescu: Emil Cioran, fără menajament

Filosof, estetician, comparatist, om de radio, Valentin Protopopescu (n. 1967, Bucureşti) dă la iveală o carte unică atât prin miza ei tematică, cât şi prin abordarea interdisciplinară, menită să tulbure multe instanţe critice încremenite în judecăţile lor comode, partizane sau ex-cathedra. Este vorba de Cioran în oglindă – încercare de psihanaliză (Editura TREI, 2003), un opus pilduitor fie prin impostaţia ştiinţifică (psihobiografia) şi seriozitatea lecturilor (peste 200 de surse consultate, între care, spre mirarea noastră, n-am găsit volumul Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României), fie prin calitate scriiturii, ca să nu mai vorbim de necruţătorul rechizitoriu moral la care este supus în premieră Emil Cioran (1911-1995); pentru prima oară sunt spulberate clişeele pietiste sau reziduale ce continuă să-i fraudeze opera şi viaţa în România cât şi în Franţa, în lumina unor probe zdrobitoare.

Specializat în limbajul psihanalitic, autor al volumului Dincolo de seninătate. Eseuri de psihanaliză aplicată (2001), Valentin Protopopescu îşi fascinează cititorul de-a lungul a şapte capitole dense de lecturi up to date şi hermeneutică aplicată la variile stadii de viaţă şi scrieri ale moralistului din Răşinari, cum ar fi Psihanaliza ca hermeneutică a textului, Cioran şi Volutele romanului său familial, Sarcasm şi melancolie în râsul lui Emil Cioran, Un antisemit atipic, Pattern-ul românesc sau panorama extremismelor ş.a.m.d.

Pe urma unor celebre eseuri cum ar fi cel al lui Sigmund Freud despre Leonardo, al lui Jaspers despre Hölderlin, încă tânărul autor îl introduce pe Cioran într-un tunel de rezonanţă psihanalitică, monitorizându-i copilăria (relaţiile cu mama şi tatăl analizate conform procedurilor de inspiraţie freudiană), adolescenţa şi tinereţea, erosul, ieşirile în decor pro-gardiste şi pro-legionare, dar mai ales refluxul acestora în cele cinci decenii pariziene de disimulare a derapajelor ideologice sub tropul scepticului de serviciu din Sfârtecare, Căderea în timp, Mărturii şi anateme.

Mai puţin cunoscută este pasiunea septuagenarului Cioran (Răşinari 1911-1995 Paris) pentru admiratoarea sa, universitara germană Friedgard Schulte-Thoma, care avea pe atunci, pe timpul îndrăgostirii de ea a scepticului de serviciu la căpătâiul umanităţii, 35 de ani. Mai nou, fosta victimă îngăduitoare a lui Cioran a publicat o carte despre idolul său, stăruind asupra crizei de sexualitate a moralistului aflat pe ultima sută de metri.

Cuceritoare este şi analiza cuplului Cioran – Simone Boué, o relaţie aproape de cinci decenii, în care Simone este văzută de autorul român ca o emblemă a dăruirii şi generozităţii vecine cu masochismul. Logodnică de-a pururi, soţie niciodată, vorba poetului,  Simone „a simţit în permanenţă că filosoful este lângă ea, că este al ei, dar că nu este şi nu poate fi cu ea".

Care sunt probele date la iveală de Valentin Protopopescu în acest proces de lustraţie pe adresa vieţii şi operei lui Cioran? Textele de tinereţe în limba română, delirante, ale marelui stilist de mai târziu, despre Hitler (mistica führerului, cultura iraţionalului, elogiul revoluţiei naţional-socialiste), trimise în ţară din poziţia de bursier la Berlin şi München (1933-1935), ferparul radiofonic rostit la 27 noiembrie 1940 (la câteva ore  după asasinarea lui Iorga şi V. Madgearu), celebrându-i nu pe aceştia, vai, ci Profilul interior al Căpitanului, unele pasaje din Schimbarea la faţă a României (primele două ediţii, nu cele cosmetizare şi republicate după 1990) ce păcătuiau „printr-un antisemitism apăsat şi spectaculos, dar şi prin violente şi suculente accente antimaghiare".
Pătruns doar de o culpabilitate metafizică, fără însă a-şi revendica o vină de ordin moral, moralistul de la Răşinari nu pregetă să-şi sancţioneze fraţii negativi de la Paris, tip Celan sau Lucien Goldmann (sociologul şi teoreticianul literar marxist născut în România). Ştiind că este informat asupra trecutului său prolegionar, Cioran i s-a împotrivit printr-o „campanie sistematică".

Insomniacul, evazionistul, depresivul, fantasmaticul Cioran, minat de infantilismul său funciar, îşi va disimula bibliografia în limba română prin avatarul parizian sau renaşterea stilistică în limba franceză, datorată şi coabitării cu profesoara Simone Boué, materna şi discreta sa „ţiitoare". Opera lui franceză id est religia expresivităţii şi a frazei memoriabile, conform lui Pierre-Yves Boissau, citat de autor, n-ar reflecta „altceva decât o imensă indiferenţă în faţa a ceea ce spune, interesul lui orientându-se către felul în care spune indiferent ce".

În virtutea acestui cinism stilistic, avocaţii apărării ar putea absolvi şi textele de tinereţe incriminate, atenuându-le iresponsabilitatea civică prin invocarea histrionismului juvenil al stilistului impenitent. Un tipic procedeu de prestidigitaţie, repede şi sistematic destructurat de V. Protopopescu, aspru în a-i pune la punct pe hagiografii generaţiei '27 („criterioniştii”), pe toţi criticii ce nu s-au eliberat de „cataracta pseudotraumei identitare" şi care nu contenesc să întreţină spectrul unei conspiraţii antiromâneşti, victimele preferate ale acesteia fiind Eliade, Noica, Cioran, Ţuţea, Haig Acterian, Dan Botta, Bogdan Protopopescu etc.

Scrutând personalitatea lui Cioran, V. Protopopescu nu poate trece cu vederea că, în timp ce alţi colegi de generaţie au plătit din greu preţul sindromului legionaro-gardist al vremii (C. Noica, M. Vulcănescu, Petre Ţuţea, dar şi Céline sau Brasilach), autorul Demiurgului funest a prins ultimul tren în 1941 spre Paris (unde încă din 1937 era bursier doctorand), în condiţii încă neelucidate, dar oricum fără să aibă de suferit. Există presupuneri, colportate de diaristul Paul Goma şi citate de autor, privind un eventual colaboraţionism al lui Cioran în anii războiului şi ai Parisului ocupat de nazişti, ceea ce complică enorm portretul artistului la tinereţe. Astfel se explică de ce, conform lui V. Protopopescu, „Cioran trăieşte drama aproape psihotică a unei similischizofrenii ce nu-şi permite desăvârşirea, eşuând într-o nevroză de destin cu accente paranoide".

Opera intelectualului de rasă, autentic şi original, a magicianului aforismului şi fragmentului metafizic este analizată şi cântărită din punct de vedere al conştiinţei morale. Lipsa acesteia, nu-i aşa, o veritabilă ruină a sufletului. Din camuflajul său premeditat, Cioran a lansat urbi et orbi idei şi ficţiuni ce nu-i mai periclitau viaţa, devenind tolerant şi democrat de dragul supravieţuirii, fără însă a avea tăria de a-şi recunoaşte şi dezavua public alinierea la dreapta extremistă.

Pentru psihanalist, Cioran este un subiect border, la graniţa dintre nevroză şi psihoză, dar situat între acest tip nosocomic şi normalitate. Conotaţia narcisică nu lipseşte din acest tablou, dată fiind năzuinţa permanentă a autorului Exerciţiilor de admiraţie  de a fi curtat, celebrat, iubit.
Cartea lui Valentin Protopopescu va reactualiza multe idiosincrazii, dar şi elogii, fiind prima sinteză în cheie hermeneutică despre viaţa şi opera lui Cioran. Tradusă în câteva limbi europene, ea va redimensiona simţitor figura deja planetară a moralistului de la Răşinari.


Geo Vasile
(nr. 5, mai 2013, anul III)