Valentina Di Cesare: „În anul în care Bartolo a decis să moară”

Din varii motive circumstanțiale, n-am scris la apariția în română a cărții Marta, croitoreasa (Ed. Aius, 2018) a scriitoarei italiene Valentina di Cesare (n. 1982), în remarcabila traducere a fostei noastre studente Carmen Făgețeanu, deși am participat activ la lansarea ei publică curând după apariție. Originalul italian, Marta la sarta, a fost publicat în 2014 la Edizioni Tabula fati.
Acest prim volum a fost urmat de traducerea celui de al doilea roman al autoarei, sub titlul În anul în care Bartolo a decis să moară (Ed. Aius, 2020, trad. de Carmen Făgețeanu). Originalul italian, L’anno che Bartolo decise di morire, a apărut în 2019 la Arkadia Editore.
Propun aici câteva din impresiile proprii de lectură ale acestui din urmă roman, nu spre a reomologa vreo tehnică narativă comună, ci – dimpotrivă – spre a marca o diferență structurală și chiar stilistică. Fiindcă, dacă în primul roman reflecțiile implantate cu grație în corpul relatărilor, sugerând, apud Susam Sontag, că par a fugi de interpretare, în următorul, În anul în care Bartolo a decis să moară, nucleul narativ e centrat, în ciuda oricăror impresii de suprafață, în o singură voce totalizantă, a protagonistului retras cumva în umbra celorlalte voci ce-i intersectează și-i secondează destinul. E o voce, fie și a unei întregi comunități provinciale, care amintește de cea corală din tragediile eline antice.
Și, în aceeași ordine reflectivă, Bartolo nu vorbește în sensul cel mai strict discursiv. El se rezumă a da replici la intervențiile comilitonilor săi care în cele din urmă îl privesc chiar pe el. Și, prin urmare, el se retrage din discursul comesean, cel de la cârciumă, răpit ori învins iremediabil de acel rău de a trăi ce-i sustrage gustul conversației. E și nu e un izolat, un rătăcit – ca vreun personaj dostoievskian ori kafkian – ci mai curând un erou tragic în descendență eschyliană. El e configurat, în anturajul propriu, drept un caracter înalt al virtuții și al ordinii morale.
Primează, în conturul lui Bartolomeo, atributele psihologice și morale, dar și cele civice, oricât de disimulate în albia unui fugace destin.

Incipitul e izbitor de instructiv, ca un avertisment semantic, pentru întregul pariu al Valentinei Di Cesare: „În anul în care Bartolo a decis să moară, nimeni nu a observat nimic. Rudele, prietenii și cunoștințele nu au bănuit nimic din ceea ce urma să se întâmple. Totul era la fel ca întotdeauna: vara se sfârșise, albastrul cerului se stinsese și soarele de septembrie își întorcea spatele către copaci și către antenele micului oraș...”   

Am subliniat doar aceste cuvinte în care se regăsește miezul întregii trame narative, la un palier quasi-simbolic: totul e ca mereu, un fel de Totum nihil est, iar faptul că printre cei care nu bănuiau nimic sunt numite și „cunoștințele” sale, recte prietenii din cercul său intim, e un indiciu al categorisii pe care am asumat-o mai înainte și care, la o mai atentă lectură, mă conduce la încadrarea întregii narațiuni în forma unui act tragic monologal. Iar cele mai clare probe ale unei asemenea încadrări ne sunt oferite de două mici, ca de altfel și celelalte, capitole ale romanului.
Ele tăinuiesc actantul verbal însă, așa cum vom constata la timpul potrivit, el nu poate întrupa decât vocea lui Bartolo însuși în funcțiune co-auctorială: un activant al registrului narativ, prin opțiunea inspirată, rară și în același timp extrem de originală a autoarei.

Pentru moment să revenim la romanul antecedent, Marta croitoreasa, la care remarcam înainte de toate un pariu quasi-deschis pe autenticitate, impecabil susținută prin succesiunea de întâmplări, personaje, habitate, voiaje etc. Și acolo actantul narativ e Marta, însă o croitoreasă dintr-o suburbie, trăind, nici fericită (împlinirile ei momentane sunt, totuși, departe de o soartă fastă!), dar nici pe deplin învinsă de capriciile aceleiași sorți: Marta nu are un trecut personal decât prin evocarea amintirilor cu bunica sa, prin urmare dialogurile sunt nemijlocite și variate în funcție de natura socială și chiar morală a interlocutorilor.

În romanul În anul în care Bartolo a decis să moară, toata gama și strategia narativă se schimbă radical. Nimeni, nici rude, nici cunoscuți (ergo, nu neapărat... prieteni, ci mai curând amici în semnificația introdusă în limba română de Caragiale!) nu bănuiau ce avea să se întâmple, cel puțin din cauza a două adevăruri enunțate deja anticipativ: Întâi, absența, să-i spunem gnoseologică, a oricărui simptom de schimbare majoră („Totul era la fel ca întotdeauna...”), iar apoi fiindcă absența e susținută de ciclicitatea naturii („vara se sfârșise, albastrul cerului se stinsese...).

Până să ajungem la cele două capitole pe care le anticipam ca fiind ambele aceeași voce a protagonistului și, în consecință, ca un „erou tragic” atenian anticipând aproape coral ceea ce în antichitatea sofocliano-escyliană se va fi numit complotul tragic, mai important decât personajul, mai intrigă ceva în traseul monologal: moartea lui Lucio, prevestită în varii momente și anticipată, fie și subsecvențial, în scurtele dialoguri cu el de către Bartolo însuși. Sinuciderea, singura până la cea a lui Bartolo, și ea e un avertisment. Dar și un pas prin condiționatul destin uman. De data aceasta ea nu mai trece neobservată, nu mai intră într-un „subsol” al atenției colective în care se consumă împăcarea sisifică (camusiană?) cu soarta, ci e aproape transformată într-un ghem de păreri din cele mai diverse și bizare.
Însă și Bartolo n-ar trebui deturnat unei vieți ratate (un motiv al unui alt monolog, al altui „cunoscut”, dar parcă tot în cuvintele protagonistului); avea un loc de muncă nelipsit de plăceri și de interes în domeniu, avea cercul său de cunoscuți care îl admirau și-l onorau prin vorbe alese etc.:
„Bartolo decisese oricum să moară în acel an, chiar dacă, în cele din urmă, contractul său de muncă  devenise unul pe perioadă nedeterminată.
– Ai fost norocos, acum ai tot ce și-ar putea dori cineva, i-a spus Renzo zâmbind și cu bătaia obișnuită  pe umăr.
Era adevărat și Bartolo era conștient de asta: avea un serviciu bun, bine plătit, la doi pași de casă, o muncă pe care o desfășura în autonomie, dar care îi permitea să cunoască mulți oameni, cunoscători sau doar curioși, gata de fiecare dată să-l asalteze cu întrebări sau să-i povestească propriile povești”.

Iată-ne însă ajunși la prima pagină, 17, subliniată, în care, în opinia noastră, e întâiul monolog al lui Bartolo, în ciuda faptului că intervine o voce narantă ce i se adresează lui însuși: de ce n-ar fi, în logica propusă de Valentina Di Cesare, chiar o auto-adresare?

„Acum mă simt fărâmițat, parcă m-am redus la câteva filamente subțiri, și nu știu ce sau cine mi-a dat lovitura de grație. Când ne referim la sfârșit, o facem mereu cu spaimă, de parcă ar fi vorba de ceva imposibil, oprit, interzis, și totuși trebuie să înțelegem din prima clipă că moartea nu e o prezență străină”.

Firește, finalul nu putea, însă într-o notă sfidătoare a destinului, să nu includă și să implice furia, ca partea nevăzută, ne-simțită și, deci, în totul sugrumată a profilului psihologic și, la urma urmei, uman al lui Bartolo. E furia pe acel incipit substanțializând deopotrivă finitudinea damnării la moarte în clipele istovitoare ale unei conștiințe a acestui tragic și ireversibil adevăr:

„...Știți ce este furia? Furia este viață, furia este putere, furia este demnitate, furia este ceea ce simțiți când vi se spune că exagerați, că inventați, că sunteți o povară, că sunteți grosieri cu mânia voastră, că sunteți infantili, că nu are rost să vă simțiți ofensați pentru că așa este, a fost întotdeauna așa! Deci, Bartolo este furios? Sper să fie așa. Va fi așa pentru totdeauna? Sper că nu, dimpotrivă, sunt sigur că acum nu mai e. O fi fost supărat până de curând, sunt sigur, dar acum nu e. Acum, ființa care odată era furioasă a murit. Bartolo, acel Bartolo, a hotărât, în cele din urmă, să moară”.

Un remarcabil roman prin structura textuală nu doar inspirată și originală în marea romanescă din ultimele decenii, dar și ofertantă de noi simțuri ale iscodirii lectorului în teatrul oarecum funest, „scandalos”, tipic condiției umane la scara reprezentării sale în istoria gândirii și culturii universale. Și o exactă și fascinantă tălmăcire în română, în care nu se pierde aproape nimic din suculențele limbii dantești. 

George Popescu
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)