Pier Paolo Pasolini, în contradicția dintre pasiune și ideologie

În Italia există o bibliografie nesfârșită despre Pier Paolo Pasolini, drept urmare, cititorul de rând întâmpină dificultăți în a se orienta. Însă cartea lui Paolo Desogus (conferențiar doctor la Universitatea Sorbona din Paris), In difesa dell’umano. Pier Paolo Pasolini tra passione e ideologia („În apărarea umanului. Pier Paolo Pasolini între pasiune și ideologie”), apărută în 2025 la editura La Nave di Teseo (Milano, 494 pagini), îl așază pe poetul, regizorul și intelectualul din Bologna într-o lumină nouă. După cum scrie autorul în prezentare, „Premisa care a stat la baza acestui studiu este că între activitatea artistică și viața socială există întotdeauna o legătură pe care cercetarea critică trebuie să se străduiască să o explice [...] În opera sa, până și cea mai neînsemnată încălcare metrică, până și cea mai simplă inserție dialectală sau cea mai elementară încadrare are un rol politic”.
Pornind de la aceste premise de ordin critic, teoretic și politic, Desogus reconstruiește și analizează cele mai importante etape ale procesului uman și artistic al lui Pasolini și identifică esența poeticii sale în contradicția „dintre pasiune și ideologie” („cu tine și împotriva ta”). Cartea este rezultatul unei cercetări desfășurate pe parcursul mai multor ani și construită „cărămidă cu cărămidă”: în primul rând, paginile dedicate lui Pasolini ca student la Facultatea de Filosofie din Bologna, unde s-a înscris în 1945 (parcurs academic pe care nu îl finalizează), apoi absolvirea Facultății de Litere, element care evidențiază influența pe care existențialismul a exercitat-o asupra formării sale.
În continuare, Desogus analizează în detaliu raportul lui Pasolini, ce datează încă din perioada postbelică, cu viziunea lui Antonio Gramsci, cu antropologul Ernesto De Martino, cu opera lui Dante, a lui Leopardi și a Clasicilor, precum și prietenia și controversele politice cu Franco Fortini. Pe scurt, eseul lui Paolo Desogus, printr-un discurs critico-teoretic dens și clar, reașază în justa lor lumină numeroase locuri comune, dezvăluindu-ne personalitatea controversată și zbuciumată a unuia dintre cei mai mari și mai complexi poeți politici și cineaști italieni, un intelectual heterodox, anticonformist, eretic, ieșit din tipare și cu totul singular.
Marxist gramscian, Pasolini rămâne legat de Partidul Comunist de-a lungul întregii sale vieți, însă într-o manieră tensionată și contradictorie, nefiind niciodată un intelectual „din interiorul sistemului”. Luările sale de poziție, alegerile existențiale, artistice și politice au generat frecvent scandaluri, polemici și acuzații de persecuție. De la mijlocul anilor cincizeci, el se afirmă drept unul dintre principalii protagoniști ai dezbaterii literare și politice italiene și ai culturii de stânga. Odată cu publicarea celor două capodopere literare, Ragazzi di vita (1955) („Băieții străzii”) și Le ceneri di Gramsci (1957) („Cenușa lui Gramsci”), declanșează polemici aprinse între intelectualii Partidului Comunist Italian, în frunte cu Carlo Salinari și Mario Alicata, polemici pe care Desogus le analizează cu incisivitate, criticând totodată și poziția lui Alberto Asor Rosa care, în volumul său celebru Scrittori e popolo (1965) („Scriitori și popor”), minimalizează opera pasoliniană, etichetându-l drept autor populist.
De curând, Pier Vincenzo Mengaldo a afirmat că Pasolini este un autor lipsit de filosofie, iar Walter Siti susține că Pasolini nu poate fi considerat romancier. Desogus demontează și aceste afirmații cu argumente solide. Prieten apropiat al lui Alberto Moravia și al Elsei Morante, Pasolini devine, în anii șaizeci, odată cu debutul său regizoral, tot mai mult o „persoană publică”, situându-se în centrul vieții culturale romane, naționale și internaționale. La începutul noului deceniu realizează câteva capodopere cinematografice (Accattone, Mamma Roma, La ricotta), documentarul Comizi d’amore („Mitinguri de amor”) și Uccellacci e uccellini („Păsăroi și păsărele”); în aceeași perioadă începe să scrie și o rubrică de articole în săptămânalul „Vie Nuove”, dialogând în mod concis cu activiștii comuniști și cu generațiile tinere pe teme arzătoare din Italia vremii.
Tot în acei ani are loc conflictul cu Noua Stângă și cu grupul revistei „Quaderni piacentini”, iar în 1968 publică poezia-pamflet Il PCI ai giovani! („Vă urăsc, dragi studenți”), plasându-se de partea polițiștilor și polemizând împotriva protestului studențesc. Textul stârnește critica lui Moravia, mânia lui Fortini și ostilitatea profundă a liderilor mișcării studențești.
Din ultima perioadă a vieții sale, percepută astăzi ca fiind cea mai vie, mai actuală și mai apropiată de sensibilitatea tinerilor, rămân de neuitat strigătul de revoltă împotriva procesului de omologare al neocapitalismului și al industriei culturale, împotriva caracterului lor autoritar, împotriva „revoluției antropologice” a italienilor și a dispariției lumii țărănești și populare, împotriva neofascismului și împotriva „Palatului” Puterii. Toate acestea transpar exemplar în Scritti corsari („Scrieri corsare”), Lettere luterane („Scrisori luterane”), în filmul Salò („Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei”) și în romanul postum Petrolio („Petrol”), unde se poate observa influența gânditorilor Școlii de la Frankfurt.
În esență, Pasolini a fost printre puținii care au reușit să integreze și să interpreteze cu o luciditate radicală tabuurile, înapoierea și transformările societății timpului său. Prin domeniile variate în care a activat, el a acționat în sensul unei transformări radicale a societății, alegând ca protagoniști ai operelor sale clasele inferioare, pe cei uitați de lume, și participând la marile bătălii civice și politice menite să apere „umanul”. A fost firesc, în consecință, să trăiască și să creeze „pentru și împotriva” timpului său, simțindu-i până la capăt conflictele și contradicțiile. Toată viața a luptat împotriva singurătății și a purtat tinerilor o iubire viscerală.
Adesea auzim întrebarea: ce ar fi spus și scris Pasolini despre X? Mi se pare o întrebare fără noimă, întrucât nu cred că figura de intelectual pe care a întruchipat-o își mai găsește corespondentul în lumea de astăzi. Pasolini a acționat într-o perioadă istorică foarte precisă, de la fascism până în anii ’70, marcată de o intensă activitate politică și civică și de schimbări radicale, într-un context în care marxismul și politica de stânga (în multiplele lor forme) jucau un rol esențial politic și cultural, ca moștenire a unor largi grupuri de cetățeni și activiști.
Totul s-a schimbat de atunci, inclusiv condiția și poziția intelectualilor, dintre care cei mai mulți sunt astăzi integrați în sistem și beneficiază de privilegiile sale. Amintirea lui Pasolini rămâne vie pentru mulți din generația mea, iar moartea sa continuă să fie o rană deschisă; însă Desogus se pronunță, pe bună dreptate, împotriva mitologizării și instrumentalizării continue a figurii sale. Cartea sa nu doar că ne ajută să înțelegem mai bine personalitatea și opera unuia dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, ci și istoria epocii sale.

Giuseppe Muraca

Traducere de Eliza Apostoiu
(masterandă, Universitatea din București)
Coord.: lector univ. dr. Miruna Bulumete

(nr. 12, decembrie 2025, anul XV)