Aforismele afurisitului Cioran

De-a lungul a peste cincizeci de ani, opera lui Emil Cioran s-a alcătuit din exprimarea, redefinirea și cizelarea stilistică a câtorva obsesii constante. Două limbi, două țări, aceeași gândire.
În România, tânărul Cioran publicase cinci cărți: Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și sfinți (1937) și Amurgul gândurilor (1940). A ajuns la Paris în 1937 cu o bursă franceză, pentru o teză de doctorat în care el însuși nu credea și pe care nu a ajuns vreodată să o scrie. Și-a prelungit mereu șederea, înaintea și în timpul războiului. În toamna anului 1940, pe timpul scurtei experiențe de guvern (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941) a legionarilor lui Horia Sima, cooptați la putere de generalul – pe atunci – Ion Antonescu, Cioran a făcut o călătorie în țară. Avea să fie și ultima. Incursiunea pe plaiurile mioritice i-a adus pe tavă postul de consilier cultural la ambasada Regatului României la Vichy. Revenind în Franța, a rezistat la slujba de birou câteva luni, de la jumătatea lunii februarie până la începutul lunii mai 1941. (Eugen Ionescu avea să fie mai longeviv în același loc de muncă). Intrarea României în război, alături de puterile Axei, avea să-l găsească departe nu numai de frontul de răsărit, ci și de sfera politicii și a unei munci salarizate. Odată cu ocupația sovietică de la sfârșitul războiului, Cioran nu mai avea motive să revină în România, acolo unde fratele său, Aurel, a făcut ani buni de temniță sub noul regim comunist, ca legionar nepocăit. În acel context politic, dacă s-ar fi reîntors, ar fi avut și el de decontat unele ardori de tinerețe, de care totuși a luat irevocabil distanță, după publicarea Schimbării la față
La Paris, Emil Cioran a continuat totuși să scrie în românește până prin 1946, deși perspectivele unei „piețe de desfacere” în fosta, de-acum, patrie, deveneau tot mai improbabile. Încă nu sosise vremea trecerii la limba franceză. Scrisul în limba maternă era mai mult o deprindere în sine, pentru uz personal, fără legătură cu eventualitatea publicării. (De fapt, Cioran a continuat să scrie pentru sine și după ce a adoptat limba franceză.) Astfel, din această experiență a scrierii în limba română s-au născut mai multe lucrări nedefinitivate, abandonate prin tranziția definitivă spre limba franceză, ce avea să ia forma unei convertiri de tip religios, geloasă, implicând scrisul și vorbitul exclusiv în franceză. Cioran avea o teorie a sa asupra acestei metode, pe care a încercat să o practice cu consecvență; cu toate că uneori a fost nevoit să accepte compromisuri, ca atunci când Gabriel Liiceanu, întâlnindu-l prima oară la Paris, în anii Optzeci, la sugestia lui Cioran de a vorbi în franceză, a propus – cu succes de cauză – conversația în germană, ca limbă „neutră”.
Aceste scrieri românești din anii 1940-1946 aveau să fie publicate foarte târziu, majoritatea după moartea autorului, când manuscrisele lui au fost recuperate și depozitate la Biblioteca Jacques Doucet din Paris. Singura lucrare antumă din această categorie – a șasea carte românească – este Îndreptar pătimaș, publicată în 1991 la editura Humanitas și apărută la Gallimard doi ani mai târziu, în traducerea lui Alain Paruit, cu titlul Bréviaire des vaincus. Ediții postume ale altor piese din aceeași perioadă aveau să apară doar acum vreo zece ani, sub îngrijirea lui Constantin Zaharia, care a lucrat direct pe manuscrisele pariziene. Astfel, la editura Humanitas au apărut la scurtă distanță Îndreptar pătimaș II (2011), Despre Franța (2011) și Razne (2012).Printre altele, toate aceste scrieri sunt disponibile în traduceri italiene recente, tipărite la editura Voland din Roma (Breviario dei vinti I, II, ambele traduse de Cristina Fantecchi; Sulla Francia, trad. Giovanni Rotiroti), respectiv la editura Lindau din Torino (Divagazioni, în traducerea noastră). În afară de Razne/Divagazioni, celelalte trei titluri au apărut în franceză înainte de a fi traduse în italiană. În schimb, dintre cele cinci cărți interbelice ale lui Cioran, doar două au apărut în traducere italiană, ambele la editura Adelphi, aceeași care a publicat toate operele franceze ale lui Cioran: Lacrime e santi (1990, tradusă după ediția franceză, „ciopârțită” de Cioran) și Al culmine della disperazione (1998, trad. din română de Fulvio Del Fabbro și Cristina Fantecchi). Celelalte trei cărți românești sunt încă inedite în limba italiană, cu toate că Adelphi ar fi putut demult să le publice. (Cine știe dacă, după recenta dispariție a lui Roberto Calasso – regretatul director și acționar majoritar al prestigioasei edituri milaneze – vor supraviețui și aceste mici mistere cioraniene…)



Să revenim însă la tema ultimelor scrieri românești ale lui Cioran. Din această familie, a  textelor scrise în Franța, dar în limba română, face parte și piesa, de curând publicată cu titlul Carnetul unui afurisit (stabilirea textului, prefață, note și variante de Constantin Zaharia, Humanitas, București, 2021, 244 pp.). De data aceasta, noutatea editorială nu e absolută, căci o versiune franceză a textului original românesc a apărut acum aproape doi ani la editura Gallimard, tradusă de Nicolas Cavaillès și intitulată Fenêtre sur le Rien. (La câteva săptămâni după ce apăruse și Divagations/Razne). Diferența de titlu dintre ediția română din 2021 și cea franceză din 2019 se datorează faptului că Cioran nu apucase să-i dea manuscrisului un titlu; așa încât cele două edituri au putut beneficia de posibilitatea – mai degrabă rară – de a-l „boteza” după bunul plac. Trebuie să admitem că ambele titluri par alegeri bine nimerite. Ele au fost inspirate editorilor de fraze existente în text. La ediția franceză, referința vine din primul aforism al lucrării, acolo unde posibilul, contrapus ființării, este definit de Cioran ca „fereastră spre Nimic”: „Prostul își bizuie existența numai pe este. El n-a descoperit posibilul, fereastră spre Nimic…”  
La ediția română, titlul volumului își are originea în expresia „carnetul unui afurisit” (p. 138). Deosebit de sugestivă ni se pare tocmai această sintagmă, asupra căreia Constantin Zaharia are dreptate să zăbovească în inspirata sa Prefață. Pe de o parte, condiția de „afurisit” decurge din condiția politică a exilatului, a celui exclus dintr-o patrie devenită nefrecventabilă. Pe de alta, ne amintește Zaharia, ea nu este străină de reacțiile vehemente la ireverențioasa carte Lacrimi și sfinți, pe care editura Vremea refuzase să i-o publice, și pe care Cioran însuși, peste decenii, avea să și-o autocenzureze teribil, la traducerea în franceză. Al treilea aspect, mai intim, are de-a face cu afurisirea ca fatalitate rușinoasă a însuși faptului de a exista. „Într-un spațiu refractar plânsului m-aș stinge de regret”, scrie Cioran. „De aceea, am îndrăgit afurisenia și cu ea orice soartă. Căci al lor cuprins nu e decât drumul spre tot ce-i subpământ, rost ultim a tot ce e sub soare”. Din acest punct de vedere, Carnetul unui afurisit nu aduce noutăți substanțiale față de restul operelor cioraniene. Noi sunt însă, pe lângă unele accente și perspective, mai ales formulările. Viața, de pildă, e definită ca „o Înviere în Iad”, „o anecdotă într-un cimitir, o farsă la abator”. Sau: „viața fiind o insomnie, somnul e-o divinitate”. În general, subiectele de reflecție din această carte sunt cunoscutele obsesii – moartea, suferința, insomnia, sinuciderea, muzica –, formulate însă aici, ca în scrierile din această perioadă (imediat pre-franceză), pe același fundal al deziluziei melancolice, într-un registru tonal mai potolit, mai puțin inflamat și sarcastic în raport cu cel al cărților de până la 1940.

Acest text din 1946 reprezintă, nu numai cronologic, cumpăna apelor în opera lui Cioran, partea cea mai înaltă a versantului românesc, piscul dincolo de care se întrevede, încă în ceață, versantul francez, cu Exercițiile negative din a căror reiterată elaborare se va naște Manualul de descompunere (1949). La fel ca în Razne, ambianța franceză începe să se simtă, dincolo de aparențele religioase ale limbajului folosit de Cioran, care în această perioadă citea masiv texte ecleziastice pe care și le procura de la biserica ortodoxă română din Cartierul Latin, unde a locuit fără întrerupere. Față de lucrările din aceeași familie, Carnetul unui afurisit are mai multă consistență, chiar dacă s-a păstrat sub aspectul unei ciorne, cu o sumă de variante pe care, cu meticuloasă acribie, îngrijitorul ediției le-a recuperat în aparatul critic.
Pe plan tematic, un aspect singular al acestei lucrări constă în atenția asupra iubirii și erosului, o meditație mai recurentă aici decât în alte opere cioraniene, de regulă în asociere cu problema vremelniciei, o asociere caracteristică întregii creații cioraniene, căci dragostea, cum ar putea fi altfel?, nu este decât „o nebunie a nărilor, parfumul vremelnic al putrezirii și-al cărnii…”
După convertirea exclusivă la limba franceză – refuzând conviețuiri și alternări bilingve (altele decât cele strict de natură practică, cum ar fi comunicarea cu părinții rămași în țară sau cu nevorbitorii de limbă franceză) –, Cioran va duce o luptă neobosită împotriva lirismului din propria operă, de el atribuit (și) limbii române folosite anterior. E o chestiune complexă, pe care nu o putem aborda aici. E destul să observăm că ea vizează „legitimitatea” lirismului în proză – respinsă categoric de scriitorul din Rășinari –, dar și întrebarea privind „rudenia formală” existentă între genuri literare distincte, cum sunt poezia și aforismul.

Revenim, la finalul acestor notații, asupra „afurisitei” chestiuni din titlul cărții. În textul său introductiv, Constantin Zaharia aduce în discuție, via Gabriel Liiceanu (Continentele insomniei, 2017) un text al lui Jacques Derrida scris cu ocazia unei puneri în scenă teatrale (L’aphorisme à contretemps, inclus în volumul Psyché: Inventions de l’autre, 1987), în care filosoful francez observă că termenul de aforism provine din termenii greci apo (cu înțelesul de disociere) și horizo (ca delimitare), acesta din urmă fiind și la originea conceptului de orizont, ca linie ce separă pământul de cer, sau vizibilul de invizibil. Astfel, aforismul (ἀϕορισμός) este „o delimitare a sinelui de tot restul, termenul originar însemnând nu doar separație, ci și definiție”. Așadar, el „de-finește, adică circumscrie în limitele proprii o unitate semantică ce nu poate fi nici regăsită aiurea, nici în comunicare cu altceva, devenind astfel un gen retoric, dacă nu literar, prin care un conținut concentrat este promovat la gradul de precept”.
Or, tocmai această aspirație spre lapidar, spre a spune cât mai mult în cuvinte cât mai puține (un sens maxim într-un spațiu minim), se află la baza operei lui Cioran. Nu numai. Etimologia generală a cuvântului aforism, ca fragment concentrat și autonom de text, are și un pendant românesc, în măsura în care apo-horizo a dus la verbul „a afurisi”, cu sensul de a „delimita desprinzând” – notează Liiceanu comentat de Zaharia –, și anume de a „da hotare unui lucru alungând dincolo de aceste hotare tot ce nu este el”; cu alte cuvinte, „«Afurisindu-te», te scot din ograda mea, te alung din ființa mea). Pe de o parte, e drept că, așa cum observă Zaharia, „aforismul lui Cioran nu este niciodată egal cu sine”, căci „ceea ce se poate numi aforism în literatura lui nu are întotdeauna densitatea aforismului clasic” (fragmentele sale având lungime variabilă). Pe de altă parte, la Cioran, care s-a dedicat cu tenacitate tocmai genului fragmentar, convergența semantică între aforism și afurisenie nu mai este doar implicită, ci devine determinantă. Afurisirea ia forma aforismului, și invers.

Horia Corneliu Cicortaş



*

Am luat moartea-n serios. I-am luat-o înainte.

Intensitatea e singura scuză a vremelniciei.

Simțământul dispariției l-am încercat mai mult alături de femeie decât în toate țintirimele pământului. De aceea am scuzat, prin argument, această făptură întâmplătoare, împotriva evidenței vidului.

Sănătatea este o boală incompletă.

Nimic nu împuținează ca lipsa de nebunie.

Muzica: drojdia ideală a aparențelor.

La capătul oricărei dorințe se-ntinde un ștreang.

În afară de sânge, totul e pretext în univers. 

Viața-i anecdotă într-un cimitir. O farsă la abator.

Viața fiind o insomnie, somnul e-o divinitate.

Ceasurile de cumpăt îmi apropie Diavolul; celelalte – Nimicul.

O existență ratată este aceea care n-are legătură directă cu absolutul sau cu dragostea.

Voluptatea ne dezvăluie limitele cărnii, iar iubirea, ale sufletului.

Toate abuzurile, născocite de cruzime sau de-nchipuire, pălesc în fața tiraniei plictiselii.

Infiltrarea nostalgiei în geometrie a dus la ideea de infinit.

Materia geme după mântuire. Omul nu se va salva decât deodată cu ea.

Viața? O sudalmă în mijlocul unei rugăciuni.

Dumnezeu e singurul dușman ce nu răspunde la lovituri.

Atâta m-am închipuit neexistând, încât e de mirare că exist încă.

Inimile prea coapte putrezesc în vers.

Plăcerea și conștiința plăcerii sunt două lumi diferite; durerea și conștiința durerii, unul și același lucru.

Pentru inimile rănite, ce nu intră în suferință e mai dureros ca suferința. Plăcerea e o durere cu un cuprins mai otrăvit și cu un nume mai dulce.

Când dau mâna cu oamenii, am renunțat la absolut.

Arta și religia, aparența și absolutul, răsar din curajul ridicolului.

Orice mare existență începe printr-un mare dezgust.

Viața e o poveste pe care Timpul și-o povestește sieși.

Problema cunoașterii și a căderii îngerilor este una și aceeași problemă.

Înșiși viermii își au un sfârșit. Căci lipsa noastră de nemurire, care este hrana lor, le e tot atât de fatală ca și nouă.

Prezența mea în lume e mai nefirească decât o interjecție în geometrie.

Trecerea mea prin zile seamănă unei curve într-o lume fără trotuar.

Deosebirea dintre muritori consistă în cantitatea de praf pe care o ridică pașii lor.

Luciditatea este pentru suflet ceea ce durerea de dinți e pentru trup.

Uneori mă simt mai bătrân decât orice bătrân posibil.

Spiritul este suma curiozităților inutile.

Evenimentele acestei lumi sunt urmele pe care le lasă în timp pașii Diavolului.

Speranța e monotonia în timp; disperarea, în eternitate.

Orice durere e o durere universală.



(nr. 10, octombrie 2021, anul XI)