Mircea Eliade, dinspre Ioan Petru Culianu

Prin martie 1978 apărea, în colecția „Orizzonte Filosofico” a editurii Cittadella din Assisi, o monografie concisă de 192 de pagini, intitulată simplu Mircea Eliade. Autorul – un tânăr refugiat român, pe nume Ioan Petru Culianu. Era primul său volum, după ce, în România comunistă, îi fusese retrasă de la publicare culegerea de povestiri Arta fugii, ce ar fi marcat debutul său editorial.
Născut la Iași în 1950, originar dintr-o familie cu tradiții intelectuale, Culianu a studiat la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale a Universității din București. Și-a scris teza de licență, coordonată de Nina Façon și susținută în iunie 1972, direct în italiană. Textul italian original – Marsilio Ficino (1433-1499) e i problemi del platonismo nel Rinascimento –, deși rămas inedit ca atare, avea să fie punctul de pornire al unor abordări succesive ale Renașterii italiene, ce îi vor aduce autorului notorietate academică internațională. [1] 
La câteva săptămâni după absolvire, în iulie 1972 Culianu ajunsese în Italia, grație unei burse de o lună la Universitatea din Perugia, ulterior reînnoită (de două ori). Hotărât din start să nu revină în România, în toamna acelui an și-a predat pașaportul românesc autorităților italiene, solicitând azilul politic. A înfruntat luni dificile de internare în lagărele de azilanți din Trieste și Latina (noiembrie 1972 - martie 1973), obținând statutul de refugiat în 13 decembrie 1972. După o nouă bursă la Perugia în primăvara anului 1973 și câteva experiențe de muncă la Roma, începând cu toamna anului 1973 tânărul român a fost timp de trei ani bursier la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano, student și asistent al profesorului Ugo Bianchi, cu care și-a trecut o a doua licență, în istoria religiilor. [2] La finele lunii noiembrie 1976 a plecat la Universitatea din Groningen, în Țările de Jos, unde fusese invitat să predea un curs de limbă și literatură română.
Așadar, cartea italiană despre Mircea Eliade a apărut în perioada în care autorul ei se afla de mai bine de un an în Olanda. Ea a fost însă începută și în bună parte redactată în perioada milaneză. [3] Nu întâmplător, este dedicată „profesorilor, prietenilor și studenților mei milanezi”. Structurată ca o monografie concisă a operei de istoric al religiilor a lui Mircea Eliade, era vorba – anunța Culianu în Introducere – de „prima carte care-și propune să studieze sistematic întreaga creație eliadiană, din 1921 până în 1976”, incluzând rădăcinile românești ale acesteia (la acea vreme prea puțin cunoscute în Occident), influențele culturale reflectate în ea și efectele produse. După ce încheiase și trimisese editurii din Assisi manuscrisul cărții, Culianu a încercat, în decursul anului 1977, să revină asupra unor subiecte controversate din tinerețea lui Eliade, neincluse în carte și pe care nu le cunoștea prea bine, scriind succesiv trei variante de text ale unui Appendice. În cele din urmă niciunul dintre acestea nu a mai intrat în volumul publicat la Assisi. Primele două dintre ele au fost recuperate din arhiva autorului, traduse în română și incluse în edițiile române – despre care vom vorbi mai jos – ale cărții din 1978, alături de alte texte despre Mircea Eliade, scrise de I.P. Culianu în diferite limbi și cu diferite ocazii sau scopuri, parte din aceste texte originale fiind încă – dacă exceptăm versiunea lor românească – inedite. [4]
Într-o scrisoare trimisă lui Culianu în 6 aprilie de la Chicago, în care, printre altele, îl anunța că primise monografia, Mircea Eliade îi spunea: „Inutil să-ți spun cât de încântat sunt că prima carte scrisă de un român despre mine este a D-tale!...” [5] Era prima carte a lui Culianu, prima despre Eliade scrisă de un român și, deși până în 1978 apăruseră destule lucrări asupra lui Eliade (pe care Culianu le-a indicat în bibliografia finală a monografiei sale), prima care oferea o tratare integrală a operei sale științifice, printre altele și pentru că versantul ei românesc era încă prea puțin cunoscut. Meritul lucrării consta în a fi pus în evidență, îmbinând tratarea cronologică cu cea tematică, contribuția specifică și coordonatele majore ale operei științifice a lui Mircea Eliade (discutată critic, mai ales în plan epistemologic și metodic), continuitatea dintre perioada românească și operele postbelice publicate în Occident, unitatea creației eliadiene. Acest din urmă aspect, vizând universul literar-narativ, a fost discutat doar marginal în cadrul volumului din 1978, urmând ca autorul să revină asupră-i în anii următori. Într-adevăr, Ioan Petru Culianu, el însuși savant și prozator de ficțiune, avea în gând o carte despre Mircea Eliade naratorul; preambulul ei s-a păstrat sub forma unui plan de discuții pe această temă, scris în limba română și inclus în aparatul de Addenda al edițiilor românești ale cărții din 1978.

Înainte de a ne opri asupra ultimei ediții (a patra), recent apărută, merită să facem o trecere în revistă a celorlalte trei, parte a demersului de publicare a operelor complete ale lui I.P. Culianu, început la editura Nemira în anii ’90, reluat apoi și dus mai departe, în ultimii douăzeci de ani, la editura Polirom.
Primele două ediții (Nemira 1995 și 1999) conțineau, pe lângă traducerea din italiană (semnată de Florin Chirițescu) a monografiei Mircea Eliade apărută în 1978 la Assisi, patru texte însoțitoare; lor le-au mai fost adăugate, începând cu ediția a treia (Polirom, 2004), cele două piese pomenite mai sus, scrise în iarna 1977-78, în italiană, ca variante ale unui scurt text cu titlul Mircea Eliade fra «borghese» ed «antiborghese» (Addendum V) – acel Appendice la cartea de la Assisi –, plus textul românesc inedit al unui interviu luat lui Mircea Eliade la Chicago, datat 18 mai 1975 (12 pagini, Addendum VI). Aceste șase Addenda se regăsesc și în ultima ediție, de anul acesta, a cărei apariție a prilejuit notele de față.
Cel mai consistent dintre textele incluse de editori între copertele volumului (cca 130 de pagini, reprezentând o treime din totalul paginilor) este Mircea Eliade necunoscutul, studiu inedit redactat în limba franceză prin 1982-83 (pe care Eliade l-a citit în manuscris), ca parte introductivă a unei cărți de convorbiri cu maestrul de la Chicago. Intenția lui Culianu era aceea de a prezenta cititorului „două fațete mai puțin cunoscute ale lui Eliade”, anume „Eliade ca existență istorică”, incluzând situarea sa cultural-politică din perioada românească, și „Eliade ca existență vie”, așa cum i s-a înfățișat discipolului. Spre diferență de monografia din 1978, în acest text Culianu se dedică pe larg peisajului cultural, social și politic românesc din perioada interbelică, pentru a înțelege mai bine „dosarul politic” al maestrului (incluzând atașamentul de Nae Ionescu și apropierea de cercurile Legiunii conduse de C.Z. Codreanu), într-o perioadă în care trecutul „deochiat” al lui Eliade era tot mai discutat la nivel internațional.
Acestui Addendum I îi urmează 21 de întrebări adresate de Culianu lui Eliade (Addendum II, 9 pagini de volum), pe diferite teme, în completarea volumului proiectat de convorbiri, legate mai ales de istoria secolului XX. La fel ca textul precedent, lista de întrebări era redactată în franceză. [6] Addendum III este format de planul cărții despre Mircea Eliade scriitorul, menționat cu puțin mai sus (4 pagini), iar în ce privește Addendum IV, este vorba de textul în românește (8 pagini de volum) scris la moartea lui Eliade, intitulat Mahāparinirvāṇa și publicat inițial în revista Limite de la Paris, apoi în franceză și engleză.

Dacă acestea sunt, pe scurt, textele culianiene despre Eliade adunate în volum, să vedem care sunt principalele noutăți ale ediției din acest an: Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ediția a IV-a integral revizuită, traducere de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, postfață și post-scriptum de Sorin Antohi, Polirom, Iași, 2022, 408 pp..
În primul rând, trebuie remarcat, așa cum precizează Dan Petrescu în finalul Notei asupra ediției, că a fost efectuată o „revizuire atentă” a traducerii românești a monografiei italiene din 1978. În al doilea rând, au fost actualizate și integrate aparatele critice ce însoțesc diferitele secțiuni ale volumului (în speță, este vorba în principal de informațiile bibliografice, referiri și comentarii la lucrările din ultimele decenii asupra lui Eliade). Iată de ce ediția a IV-a se numește „integral revizuită”. În plus, merită să semnalăm o nouă contribuție a lui Sorin Antohi, care semnase inspirata Postfață (scrisă în ianuarie 1995) prezentă în primele trei ediții. Este vorba de Post-scriptum 2022, un text ce plasează în perspectiva celor douăzeci și șapte de ani scurși de la prima ediție românească a volumului Mircea Eliade subiectul relației dintre Ioan Petru Culianu și mentorul său de la Chicago, frecvent dezbătută, pe diferite paliere. Antohi revine asupra ei – a tratat-o recent într-un alt post-scriptum, în ediția 2019 a culegerii de texte culianiene Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie –, trecând în revistă cele trei perspective în care a fost abordată după moartea lui Culianu: cea savantă și culturală, cea personală și cea ideologico-politică. Pornind de aici, el prezintă două tipologii exemplare, diferite și complementare, privind cercetările asupra relației Eliade-Culianu (altfel spus, între magistru și discipol): pe de o parte, paradigma Dan Petrescu (cumnatul lui Culianu, autorul mai multor studii asupra lui Eliade), reflectând (anti)magisterul paradoxal al lui Luca Pițu; pe de alta, paradigma Bruce Lincoln. Fost doctorand al lui Eliade și prieten al lui Culianu (pe care l-a cunoscut tot la Chicago), Lincoln este autorul unui volum de proximă apariție, ne anunță Sorin Antohi, despre cei doi istorici români ai religiilor.
În concluzie, merită salutat efortul editorilor de a fi scos o ediție îmbunătățită și împrospătată a volumului în care sunt adunate scrierile lui Culianu asupra lui Mircea Eliade. La fel ca alte titluri din colecția Biblioteca Ioan Petru Culianu a editurii Polirom, ajunsă aproape la capăt de drum, este o carte prețioasă pentru promovarea operelor culianiene în spațiul românesc. Din păcate, pe lângă faptul că textele din Addenda sunt încă inedite în limbile străine în care au fost scrise, monografia italiană din 1978 a rămas netradusă, exceptând România, în alte țări. [7] Este de sperat ca avântul, pasiunea și perseveranța cu care operele lui Ioan Petru Culianu au fost publicate în România – în cea mai mare parte a lor, traduse din limbi de circulație internațională – să se extindă și asupra altor spații culturale, mai ales asupra celor în care savantul român a publicat operele respective.

Ioan Petru Culianu cu logodnica Hillary Wiesner și Christinel Eliade, Chicago, 27 aprilie 1991

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 10, octombrie 2022, anul XII)

NOTE

[1] Lucrarea de licență a fost publicată în română: I.P. Culianu, Marsilio Ficino (1433-1499) și problemele platonismului în Renaștere, trad. Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2015. Următoarele două cărți cu tematică renascentistă, ambele traduse în italiană, au fost Iocari serio (scrisă în română în 1978-79, neterminată; a apărut după moartea autorului) și Eros și magie în Renaștere (publicată în franceză în 1984 și tradusă în numeroase limbi).
[2] Culianu a fost nevoit, oarecum, să facă di necessità virtù: ca beneficiar al bursei de specializare post-universitare și, în același timp, neavând cu sine și nereușind să-și recupereze diploma de licență de la București (o chestiune asupra căreia ne propunem să revenim într-un articol viitor), a trebuit să se înscrie ca student în vederea unei noi licențe italiene (laurea), titlu obținut în noiembrie 1976 cu o teză ce va fi publicată cu titlul Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas (L’Erma di Bretschneider, Roma, 1985).
[3] Succinta Avvertenza este datată Groningen, 9 martie 1977, iar scrisoarea de la Mircea Eliade, publicată ca prefață, în care acesta îi scrie de la Chicago după impresiile după primirea și lectura dactiloscrisului, poartă data de 3 mai 1977.
[4] Cel de-al treilea text, trimis editurii Cittadella când volumul era deja cules pentru tipar, nu a fost găsit în arhiva autorului rămasă după moartea acestuia, fiind considerat pierdut. Contextul redactării acestor texte se înțelege mai bine din epistolarul Eliade-Culianu din iarna 1977-78, disponibil în volumul Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ediția a II-a revăzută și adăugită, prefață de Matei Călinescu, ediție îngrijită și note de Tereza Petrescu-Culianu și Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2013, pp. 130-146, de coroborat cu scrisorile lui Culianu descoperite, publicate și adnotate de Liviu Bordaș („Ca o flacără întunecată”. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, noi completări documentare, în „Studii de istorie a filosofiei românești”, Academia Română, X, 2014, pp. 237-315).
[5] Dialoguri întrerupte, cit.,p. 145.
[6] Textele franceze (Addendum I și Addendum II), la fel ca cele două variante ale textului Mircea Eliade fra «borghese» ed «antiborghese» (Addendum V) au fost traduse în limba română de Dan Petrescu.
[7] De semnalat existența unei a doua ediții italiene (Mircea Eliade, a cura di Marcello De Martino, Settimo Sigillo, Roma, 2008, 190 pp.), apărută după ediția a 3-a românească, și care preia din aceasta din urmă, retraducându-le în italiană, cele două variante ale textului Mircea Eliade între „burghez” și „antiburghez” (Addendum V).