Ram Alexander, „Le rivelazioni dell’Amore Divino”

Pe la mijlocul anilor ’90, prin intermediul unui bun prieten comun, l-am cunoscut, la Assisi, pe Ram Alexander și soția sa. Am aflat, printre altele, că ambii erau discipoli ai Mamei Divine bengaleze, Anandamayi Ma (1896-1982), ei fiind activi și după moartea acesteia, pe plan spiritual și caritativ, în așramul din Kankhal, Haridwar, unde este situat și templul (mandir) în care sunt păstrate rămășițele ei trupești.
Câțiva ani mai târziu, Ram ducea la bun sfârșit o lucrare biografică asupra divinei mame; avea să apară la începutul lui 2000, cu un titlu sugestiv, Death Must Die („Moartea trebuie să moară”), ecou al unei fraze rostite de Andandamayi Ma în cadrul învățăturilor sale [1]. Volumul a fost publicat în alte două ediții succesive, fiind tradus în diferite limbi și publicat în mai multe țări europene, printre care și România [2].
În ce privește prima ediție italiană, ea a apărut în 2008 (retipărită în 2012) la o editură din Milano cu profil junghian, cu titlul La morte deve morire. I diari di Atmananda (1963), având ca subtitlu La ricerca spirituale di una donna occidentale in India con Anandamayee Ma, în care se poate observa și recurența grafiei folosită în ediția originală engleză.
Cea de-a patra ediție engleză, complet revizuită și integrată cu câteva noi texte ale autorului, a apărut în 2020, cu un același titlu principal, dar cu un subtitlu nou [3]. Pe ea se bazează noua ediție italiană, apărută în martie 2022 în cadrul colecției „Luci dall’Est” a editurii din Scandicci (Firenze) Stella Mattutina, o editură axată pe spiritualitate ezoterică și holistică. În rândurile de față, care schițează „povestea” cărții ca atare, referințele vor fi la această nouă ediție.
Merită precizat dintru început că este vorba de o carte interesantă din mai multe puncte de vedere, vizând atât conținutul cât și structura ei: două elemente interdependente, căci conținutul a devenit cunoscut publicului grație volumului alcătuit de Ram Alexander, iar structura a fost anume realizată pentru a putea susține o substanță textuală echilibrat compusă din mai multe straturi textuale, corespunzând mai multor subiecți auctoriali.

Să pornim deci de la autor. Sau, mai bine spus, de la autori. Nu întâmplător, Ram Alexander și-a luat măsura de precauție de a preciza, cu smerenie, pe coperta și pe pagina de gardă a lucrării sale, că ea se bazează pe un jurnal care nu este al lui, ci al altei persoane, anume Atmananda, de care vom vorbi în continuare. Cu alte cuvinte, este o carte alcătuită „cu materialul clientului”. Mai precis, în proporție de aproximativ trei sferturi, este formată din adnotările jurnalului spiritual al Blancăi Schlamm (1904-1985), cunoscută începând cu 1946 cu numele religios de Atmananda, acordat ei de către Anandamayi Ma, ca recunoaștere a relației consolidate de maestru-discipol. Acest text diaristic acoperă o perioadă de treizeci și opt de ani: prima însemnare este datată Viena, 21 aprilie 1925 (p. 48), iar ultima este datată Kishenpur (la Dehradun, unde se află un așram închinat Mamei), 23 iulie 1963 (pp. 529-530). În 1972, când Atmananda avea 68 de ani, l-a cunoscut pe tânărul american de 23 de ani, condiscipol al Mamei, Ram Alexander, pe care ea l-a tratat imediat „ca pe un vechi prieten”, și care ulterior a colaborat cu ea în redacția așramului din Kankhal. Cu puțin înainte de propria ei moarte, ce avea să survină în 1985, Atmananda i-a vorbit lui Ram de jurnalul ei intim, inițial destinat distrugerii; îl recitise recent după mulți ani, și credea că „într-un fel sau altul putea fi de folos altora”: de aceea i l-a încredințat tânărului coleg, care avea să intre succesiv în posesia manuscriselor, prin grija unei alte prietene comune, Melita Maschman (o scriitoare germană care a trăit ultimii ei 35 de ani de viață în India), cea care a asistat-o pe Atmananda în ultimele zile de viață ale acesteia.
Ram Alexander este autorul unui volum în care el a editat, comentându-l, jurnalul scris de Blanca Schlamm (Atmananda): avem, iată, o a doua autoare, dublată de rolul de „personaj principal” al povestirii. În același timp, în măsura în care, în marea sa majoritate, jurnalul este dedicat relației cu maestra indiană și repurtează sistematic dialoguri personale cu ea, fragmente de învățătură spirituală comunicate de către ea adepților și simpatizanților, în cadrul unor activități religioase de grup la care Atmananda era prezentă, instrucțiuni personale, atitudini, acțiuni și luări de poziție manifestate în diferite împrejurări, momente și locuri, la care se adaugă mărturii ale altor persoane, care împărtășeau cu diarista calea desăvârșirii spirituale (sādhanā), îndrumate de Anandamayi Ma – toate aceste elemente fac ca aceasta din urmă să poată fi considerată cel de-al treilea autor al cărții. Rezumând, este vorba de un volum „stratificat”, întocmit de Ram Alexander, pe baza unui manuscris al Atmanandei, care, înregistrând de-a lungul propriului jurnal din anii 1943-1963, spusele și nespusele Mamei, se constituie într-o pseudo-biografie a acesteia – fie și în absența unei atari intenții literare –, ce poate fi citită inclusiv ca o pseudo-autobiografie prin care Anandamayi Ma ni se dezvăluie prin intermediul experienței trăite și transcrise de către ucenica ei occidentală.
În anii în care Mircea Eliade se afla în India (1928-1931), Anandamayi Ma era cunoscută deja ca o personalitate ieșită din comun – printre altele, e destul să amintim că vârstnicul soț ce-i fusese hărăzit i-a devenit, fără ca măritișul să fie consumat vreodată, discipol –, fiind destul de vestită în spațiul bengalez, darnic în acea perioadă în maeștri spirituali, asupra cărora avea să se dezvolte o literatură întinsă. Unul dintre aceștia, Sri Yukteswar Giri (1885-1936), își avea așramul tocmai în orășelul Serampore, la nord de Calcutta, localitate în care Eliade a situat acțiunea unei cunoscute nuvele scrisă în 1940. Or, tocmai un discipol bengalez al lui Yukteswar, Paramahamsa Yogananda (1893-1952), avea să facă cunoscută pe Anandamayi Ma publicului internațional, dedicându-i un capitol din faimoasa sa Autobiography of a Yogi (1946), în care relata întâlnirea lor din 1935.

În cazul Blancăi Schlamm, ea nu a avut nevoie de acea carte pentru a o cunoaște pe Mama divină. Ea a călătorit pentru prima oară în India (de sud) în 1925, prin intermediul Societății Teosofice, la care aderase cu cinci ani înainte, mai precis ca ucenică a lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986). După o activitate de cincisprezece ani în mișcarea teosofică din Europa, ea a revenit în India încă fascinată de cel pe care îl considera propriul ei maestru, în 1935, fără să știe că nu mai avea să plece niciodată din acea țară. A cunoscut-o pe Anandamayi Ma în 1943, iar din 1945 a urmat-o îndeaproape, cu o perseverență și o luptă interioară (împotriva propriului eu limitat) constantă, presărată de eșecuri și victorii, așa cum depune mărturie în jurnal.
Cine a fost Atmananda? Născută la Viena într-o familie evreiască, Blanca Schlamm și-a pierdut mama la vârsta de doi ani, când aceasta i-a dat naștere singurei sale surori. Rămase în grija tatălui și a bunicii, Blanca și sora sa au trăit împreună până în 1919, când aceasta din urmă a murit. Acest al doilea șoc familial, survenit pe fondul greutăților de pe urma primului război mondial, a împins-o pe Blanca spre o căutare de tip spiritual, mulată pe talentul ei de pianistă, pe care îl vădise încă de copilă. Astfel, ea avea să devină instrumentistă în cadrul Societății Teosofice, și în această calitate, muzical-spirituală, o vom regăsi la școala holistică fondată de Krishnamurti la Rajghat, lângă Benares, unde a predat muzică timp de zece ani.
Jurnalul ei ne permite să fim martorii unei lungi perioade de transformare interioară, mai întâi pe fondul rutinei didactice și al frustrărilor spirituale ce o vor face să se implice tot mai adânc, oscilând între tendința personală spre spiritul critic și metoda radicală, iconoclastă, a lui Krishnamurti (pe care îl va întâlni sporadic, cu ocazia vizitelor acestuia la Rajghat), pe de o parte, și chemarea spre abandonarea mistică, întru căutarea Sinelui și al Unului, alături de cea care i se va revela treptat ca ghid și model de urmat: Anandamayi Ma. La această turnură va contribui, oarecum indirect dar decisiv, companionul ei englez, poetul Lewis Thompson (1909-1949), el însuși angajat pe calea desăvârșirii interioare, dispărut la doar patruzeci de ani. Rămasă din nou „orfană” de urma morții acestui bun prieten spiritual, Blanca trăiește și mai mult paradoxul propriei identități, al unei europene, străină în India (țară devenită între timp independentă), dar ferm angajată pe un drum eroic de realizare a Unității ce transcende orice dualitate, adversitate și condiționare lumească.
Reuși-va ea să depășească aceste obstacole? Citind jurnalul ei, un cititor profan n-ar putea răspunde unei întrebări al cărei sens e imposibil de descifrat în lipsa unui efort real, sau al unui interes cât de cât autentic, pentru o chestiune aflată la rădăcina disciplinelor spirituale de pretutindeni. Din fericire, aportul editorului Ram Alexander – el însuși un insider, nu un simplu erudit academic – nu este cel al unui furnizor de „ambalaj” atrăgător pentru un „produs” greu comercializabil, ci este acela de a facilita, prin texte însoțitoare bine calibrate și limpede expuse (text introductiv, comentarii, note explicative, aparate critice și adăugiri finale), înțelegerea unor practici de zi cu zi ale unei eroine pe calea strâmtă a desăvârșirii de sine.

Desigur, așa cum spuneam, așa cum însuși titlul cărții sugerează, cititorul află multe lucruri interesante, parcurgând jurnalul Atmanandei, despre viziunea non-dualistă a maestrei indiene, despre anturajele în care ea a transmis-o, atât indienilor (în primul rând enoriașilor hinduși, unii din elita societății, dar nu numai), cât și occidentalilor care au urmat-o, în diferite perioade ale secolului trecut. Însă, odată cu aceste informații de la sursă, același cititor este martorul unui travaliu intens, asumat cu lucidă tenacitate de o vieneză de origine ebraică, transcris în limba engleză (fruct al adeziunii la cosmopolita Mișcare Teosofică) de către cea care avea să devină o interpretă și traducătoare (din bengali și hindi) a spuselor Mamei, travaliu alchimic de „topire” a tensiunilor și provocărilor „generale” (dificultățile în a se concentra, în a medita sau rămâne timp lung într-o poziție anume, în singurătate, ascetism etc.), ca și a celor specifice: de femeie și, mai ales, de străină în mediul religios hindus, în care regulile de castă își extind tentaculara lor înrâurire până și înlăuntrul comunităților deschise, în principiu, non-hindușilor. Din acest ultim punct de vedere – admirabil contextualizat și lămurit de Ram Alexander în intervențiile sale – cartea reprezintă un bun îndreptar, adresat celor care sunt curioși să „arunce o privire” asupra imensei „grădini exotice” numită India, ca și celor doritori de aprofundarea propriilor căutări spirituale, în direcții încă insuficient explorate.

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 3, martie 2024, anul XIV)

NOTE

[1] Ram Alexander, Death Must Die: A Western Woman’s Life-long Spiritual Quest in India and Its Fulfillmente Through Her Guru, Shree Anandamayee Ma: the Diaries of Atmananda, Indica Books, Varanasi, 2000.
[2] Ram Alexander, Calea mamei divine. 40 de ani în India alături de Ma Anandamayi. Jurnalele discipolei sale, Atmananda, traducere de Anca Beatrice Radu, Aretina Timoce, Editura Atman, București, 2017.
[3] Ram Alexander, Death Must Die. Shree Anandamayee Ma and The Guru Disciple Relationship: A Devotee’s Journey, Indica Books, Varanasi, 2020. Pe copertă, autoarea jurnalelor este menționată sub numele autorului, între paranteze: Based on the Diaries of Atmananda. La fel și în noua ediție italiană: basato sui Diari di Atmananda.