Viața aventuroasă a lui Julius Evola

Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la moartea lui Julius Evola (19 mai 1898 - 11 iunie 1974), la editura Bietti din Milano a fost publicată o impozantă biografie a sa, semnată de Andrea Scarabelli, autor de formație filosofică, directorul apreciatei colecții l’Archeometro și actual secretar al Fundației Julius Evola – instituție, prezidată de Gianfranco de Turris, înființată cu aprobarea lui Evola însuși la 5 mai 1974 pentru a duce mai departe publicarea și dezbaterea operelor evoliene.
Vita avventurosa di Julius Evola. Una biografia (Bietti, Milano, 2024, 814 pp.), fruct al examinării unei cantități însemnate de documente, arhive și volume, este alcătuit dintr-un prolog și zece capitole dense, îmbogățite cu numeroase documente fotografice. În introducere, Scarabelli admite că textul pe care l-a publicat poate nu i-ar fi plăcut lui Evola, deoarece contrazice dorința – exprimată de tradiționalistul roman în autobiografia sa spirituală Il cammino del cinabro (prima ediție: Scheiwiller, Milano 1963) – de a marginaliza aspectele contingente ale propriei sale vieți, în numele continuității unui itinerariu ideal absolut și impersonal. Scarabelli încearcă, dimpotrivă, să „dramatizeze o gândire în devenire, în sincronizare cu contingențele perioadei” (p. 10), pornind de la o premisă greu de contestat: metaistorică sau metafizică cum am numi-o, gândirea lui Evola a „pariat” pe Istorie, devenind instrumentul de promovare a unei intense inițiative culturale și politice, croite pe măsura epocii sale.
Fără să se sustragă premiselor sale, Scarabelli simte totuși nevoia să sugereze cititorului o „rută”, înainte de a-l încredința fluxului de șase sute de pagini de text (cărora li se adaugă alte două sute de aparat critic) care îi alunecă cu repeziciune sub degete, grație darului scrisului cu care autorul este înzestrat. Prologul, „21 ianuarie 1945”, începe cu o întrebare semnificativă: „Unde este monoclul meu?”. Da, pentru că monoclul – purtat de Evola ca semn de distincție aristocratică și antidemocratică, chiar în răspăr cu anumite ascendențe plebee ale fascismului – face aluzie la cu totul altceva. Rămas semi-paralizat după un bombardament asupra orașului Viena, filozoful se întreabă care va fi fost semnificația acelui eveniment (ceea ce pentru el este echivalent cu a-și aminti când „a vrut” ceea ce i s-a întâmplat), străduindu-se să-și obțină propria vindecare printr-un efort de anamneză.
Primul capitol, La prima vita di Julius Evola (1898-1922), dezminte o serie de zvonuri și locuri comune vehiculate timp de decenii. Giulio Cesare Evola s-a născut la Roma, în via della Seggiola 13 (cartierul Regola), al doilea fiu din trei frați, într-o familie de condiție modestă: tatăl său, șef de atelier, mama sa, angajată la un oficiu poștal. Nici urmă de cel de-al treilea nume Andrea, adesea atribuit lui, și nici de sferturi de vlăstar nobiliar. Încă din anii 1910, însă, Evola îngăduie să fie numit baron (ba chiar avea să deseneze heraldica propriei familii) poate dintr-o vanitate avangardistă, dar și pentru a se acredita pe lângă mediile aristocratice austro-germane pe care le va frecventa între cele două războaie mondiale. E fascinat de Papini, ca întreaga sa generație, și începe să picteze la începutul primului război mondial – la care și-a oferit contribuția ca elev ofițer; inițial futurist, avea să însuflețească zgomotos scena dadaistă romană, împlinind ceea ce el însuși a numit propria „sinucidere metafizică”. 
Capitolul Filosofia, esoterismo e politica (1923-1926) face bilanțul personajelor frecventate de tânărul Evola în cercurile ezoterice romane, Liga Teosofică Independentă din via Gregoriana, cenaclurile kremmerziene, dar mai ales întâlnirea-ciocnire cu Arturo Reghini, directorul revistei „Atanòr”, cel care îl introduce în opera lui Guénon. Evola, care și-a întrerupt studiile universitare de inginerie, se consacră jurnalismului freelance, ajungând să semneze în ziarul antifascist (!) „Il Mondo”, condus de Giovanni Amendola – cotidianul în care avea să fie publicat manifestul intelectualilor antifasciști din jurul lui Croce. În 1925 publică Saggi sull’idealismo magico, o critică a idealismului lui Gentile, incapabil să realizeze în practică acel absolutism al Eului pe care îl celebra în teorie. Au urmat apoi Teoria, respectiv Fenomenologia individului absolut (publicate în 1927 și 1930), lucrări în care își expune pe larg sistemul filosofic. Printre diferitele aventuri amoroase avute în acei ani, se află și cea cu scriitoarea Sibilla Aleramo, cea care în Amo, dunque sono (1927) i-a atribuit trăsăturile misogine ale lui Bruno Tellegra.
Cel de-al treilea capitol, Cronache di un anno fatidico (1927-1929), urmărește îndeaproape aventura revistei „Ur”, lansată din inițiativa lui Evola, Reghini și Giulio Parise, cu scopul de a oferi iubitorilor de „științe ale spiritului” o paletă de metode, tehnici și discipline magice (printre care faimoasele „lanțuri” ce au tulburat somnul lui Mussolini), cronici ale experiențelor trăite de operatori, documente sapiențiale rare din Orient și Occident, precum și fenomene de tip „limită”. Între timp face ravagii controversa alimentată de masonul Reghini împotriva mediilor catolice care stigmatizau activitatea revistei, o controversă în care Evola s-a lansat cu trup și suflet, publicând în 1928 Imperialismo pagano în care preamărește „tradiția mediteraneană” împotriva pericolului „euro-creștin”. Cearta cu Reghini, care, în ciuda faptului că a dirijat din culise polemica, îl acuză pe Evola de „plagiat”, duce la închiderea revistei „Ur”. Cu vreo douăzeci de zile înainte de semnarea Pactelor Laterane de către Mussolini și Sfântul Scaun, Evola lansează o nouă revistă, „Krur”.
Se deschide o perioadă de Interregno (1930-1934). Supravegheat de poliția secretă fascistă OVRA, Evola – care nu va lua niciodată legitimația Partidului Național Fascist (se va limita a o cere, fără succes, în 1941, pentru a putea participa pe frontul din Rusia cu gradul său de ofițer) – lansează revista „La Torre” propunându-și să influențeze curentele politice și culturale ale vremii. După doar zece numere, experiența se încheie, nu înainte ca Evola să fie agresat de bătăușii echipelor fasciste (squadristi) pe care le luase la zeflemea, până acolo încât și-a câștigat, pentru poliție, reputația de „antifascist”. În 1931, editura Laterza, datorită intervenției favorabile a lui Benedetto Croce, îi publică La tradizione ermetica. Evola se deschide către noi orizonturi, întețindu-și relațiile cu spațiul central-european și germanofon, într-o combinație de tradiție mediteraneană și imperialism polar avându-și axa magică între Viena și Capri, „insula păgână”. În 1934, la editura Hoepli apare Rivolta contro il mondo moderno, „grandioasă morfologie a istoriei și civilizației” (p. 269), ce avea să-i aducă lui Evola apelativul de „Spengler italian”.
În capitolul al cincilea, Un Ordine segreto europeo (1935-1939), Scarabelli amintește că, în timp ce în Italia începe să fie elaborată o doctrină a rasei, „autorul nostru se opune antisemitismului paranoic, care vede în evreu originea tuturor relelor lumii” (p. 307). În calitate de corespondent pentru ziarul „Regime fascista” al lui Farinacci îl va întâlni la București pe Corneliu Zelea Codreanu, charismaticul „căpitan” al Gărzii de Fier din România. De-a lungul sejururilor sale în Germania, a intrat în contact cu Ahnenerbe, secțiunea ezoterică a trupelor SS conduse de Heinrich Himmler. Evola visează un ordin european secret care să interpreteze acel „imperialism ghibelin” a cărui geneză mitică a descris-o în Il mistero del Graal e la tradizione ghibellina dell’Impero (1937). Dincolo de unele afinități culturale, Evola contestă vocația populistă și bolșevică a național-socialismului, rasismul său biologic și materialist, împărtășind criticile „dinspre dreapta” pe care revoluționar-conservatorii le fac hitlerismului. Berlinului proletar o va prefera totdeauna pe aristocratica Vienă. 
Cu Fine di un mondo (1940-1943) Scarabelli ne introduce în anii conflictului mondial care echivalează, pentru filozof, primelor recunoașteri de către regimul fascist. Benito Mussolini îl întâlnește pe Evola la Palazzo Venezia rămânând cucerit de Sintesi di dottrina della razza (1941), în care gânditorul tradiționalist expune principiile teoriei sale spirituale a raselor, o concepție ierarhică a statului mai apropiată de Platon decât de rasismul lui Interlandi și Almirante („La difesa della Razza”) sau de cel al revistei „Civiltà Cattolica” (!). Glosând asupra focului încrucișat ce se dezlănțuie asupra filosofului, Scarabelli reproduce aceste rânduri, adresate în 1942 de un tânăr și nesuspectabil Italo Calvino lui Eugenio Scalfari, încă mai tânăr și la fel de nesuspectabil, viitorul director al cotidianului „la Repubblica”, la acea vreme gazetar la „Roma fascista”: „spune-mi ce știi și ce crezi despre Evola și gogoașele sale despre gândirea ariană” (p. 386). În 1943 îi trimite editorului Laterza șpalturile eseului La dottrina del risveglio, în care elaborează o concepție virilă și războinică a buddhismului.
Da un’Italia all’altra (1943-1948) reconstituie evenimentele ce au urmat căderii regimului fascist. Împreună cu Pavolini și Farinacci, Evola ajunge la Rastenburg, ascunzătoarea lui Hitler, unde Mussolini este dus și el după eliberarea din captivitatea de pe muntele Gran Sasso. Este începutul Republicii Sociale Italiene. Evola, care continuă să se declare monarhist, apreciază acțiunea combatantă a Republicii, dar nu îi împărtășește spiritul și nici ideologia. Revenit la Roma, colaborează cu serviciul secret al SS și scapă de arestarea contraspionajului american. O ia din nou spre nord și ajunge la Viena unde duminică, 21 ianuarie 1945, soarta i se împlinește: în timp ce avioanele americane B-17 făceau ravagii în capitala habsburgică, Evola iese din casă – care avea să fie rasă la pământ –, iar unda de șoc  cauzată de explozia unei bombe l-a zvârlit în statuia lui Schwarzenberg. Internat într-o clinică vieneză, încă capabil să meargă, avea să fie spitalizat de mai multe ori, în diferite locuri, timp în care starea sa s-a înrăutățit până la paralizia aproape completă a membrelor inferiore.
Din capitolul opt, Vacanze forzate (1949-1958), aflăm că Evola, imediat după ce revine la Roma, este arestat cu acuzația de a fi ideologul formațiunii Fasci d’Azione Rivoluzionaria, autorii mai multor atentate în capitală și la Milano. În sala de judecată, el se apără împotriva acuzației de „apologie a fascismului”, subliniind că dacă „monocrația”, „ierarhia” și „aristocrația” sunt idei fasciste, atunci Aristotel, Platon, Dante ar trebui să fie considerați iluștri co-inculpați... Delictul este amnistiat și procesul se închide. Între timp, filosoful restabilește relații, nu totdeauna liniare, cu intelectualii frecventați înainte de război, printre care Eliade, Schmitt, Jünger. În Gli uomini e le rovine revendică poziții antidemocratice și reacționare, „un termen tabu ca puțini alții, atât la dreapta, cât și la stânga” (p. 483). În noiembrie 1953 se stabilește definitiv la Roma, în apartamentul din Corso Vittorio 187, unde zeci de tineri și intelectuali de dreapta aveau să-l viziteze. În 1958 apare Metafizica sexului, cartea lui Evola cea mai citită atât în Italia, cât și în străinătate. 
La seconda vita di Julius Evola (1959-1968) începe cu Evola care, după ce a publicat eseuri cu Laterza și Hoepli, se luptă acum să găsească o editură pentru Cavalcare la tigre, cartea pentru „omul diferențiat”, gardian al principiilor Tradiției în epoca întunecată a Kali Yuga. Nonconformistul editor Scheiwiller va fi cel care va rupe „conspirația tăcerii” și va eluda „cordonul sanitar democratic” strâns în jurul filosofului roman. Odată cu revenirea la pictură, în timp ce evaluarea critică a fascismului devine tot mai stringentă, continuă o activitate intensă pe plan editorial, ca îngrijitor, traducător și consultant pentru nou-înființata Edizioni Mediterranee. În anii șaizeci, Evola este creditat ca un guru al tinerilor din aripa spiritualistă a partidului de dreapta MSI (Movimento Sociale Italiano). La Genova, Renato Del Ponte creează Centro di Studi Evoliani, care promovează gândirea evoliană prin monografii, articole și conferințe. Același Del Ponte fondează și revista de studii tradiționale „Arthos”, flancată de editura Arktos condusă de Giovanni Oggero – ambele inițiative editoriale fiind încă active.
Cu Finis Coronat Opus (1969-1974) Scarabelli ne însoțește în ultimii ani din viața filosofului. Suferind un edem pulmonar în 1971, Evola își vede sănătatea deteriorându-se. După moartea mamei sale, a avut grijă de el Maria Antonietta Fiumara. Ea este cea care îl însoțește la biroul său marți, 11 iunie 1974. Se așează la mașina de scris, în încercarea de a bate un ultim rând. Apoi își pleacă capul. Cu doar o lună mai devreme împlinise șaptezeci și șase de ani. Dorința de a-și vedea cenușa împrăștiată într-o crevasă pe versantul italian al Monte Rosa cu vedere spre Lyskamm, i-a fost împlinită datorită lui Pierre Pascal, Eugenio David, companion de alpinism al filosofului, fraților Squinobal și a lui Renato Del Ponte. „Valea este acoperită de o mare imensă de nori iar apusul e magnific. Julius Evola, așa cum și-a dorit, se odihnește între ghețurile veșnice!” (p. 589). 
În Viața aventuroasă a lui Julius Evola, Andrea Scarabelli a reconstruit punctual povestea „maestrului rău” al dreptei tradiționale, inserând faptul biografic în ample contexte istorice și filozofice. Volumul, pe lângă faptul că este un instrument valoros pentru cercetătorii gândirii lui Evola și o contribuție de mare interes pentru oricine aspiră să cunoască secțiunea transversală a unei epoci și a culiselor ei, răspunde pe deplin unei nevoi de mai multe decenii: aceea de a dispune de o biografie a lui Evola care să fie critică – științifică în rigoare și metodă – și nu „mitologizantă” în sens apreciativ sau depreciativ. Nu în ultimul rând, admirabila lucrare a lui Scarabelli arată că o viață și biografia sa conțin în ele însele mult mai multă aventură față de ce s-ar putea crede privind suprafața aparent imposibil de scrijelit a unei gândiri adamantine.

Igor Tavilla
(nr. 3, martie 2025, anul XV)

[Nota redacției: acest articol a apărut, în limba italiană, în secțiunea online a revistei „Discipline filosofiche” (10 ianuarie 2025). Traducere în limba română de Horia Corneliu Cicortaș.]