„Scântei din umbre”. Antologie de versuri de Lucia Ileana Pop

Semnalăm antologia versuri Scântei din umbre a poetei Lucia Ileana Pop, recent apărută la Editura Sfântul Ioan din Brăila. Cartea reuneşte, într-o ediţie românească, poeziile din cele două volume bilingve, Scântei de suflet /Scintille dell’animo (2020) şi Umbre și lumini/Ombre e luci (2022), publicate în Italia la Editura Rediviva din Milano.
Lucia Ileana Pop s-a născut în 1977 la Desești, jud. Maramureș, iar din 2006 locuiește în Italia. Din 2014 este colaborator al Institutului Limbii Române din București, predând limbă, cultură și civilizație românească în Italia.
În Cuvântul înainte la această ediţie românească, autoarea mărturiseşte:
„Din aceste o sută de poezii veți putea înțelege identitățile mele, care au ieșit toate în vreun fel la iveală, aceea de româncă (maramureșeancă, deseșteancă, fiică...) ce trăiește în străinătate cu un permanent dor de ceea ce a lăsat în urmă, de persoană care folosește cuvântul pentru a-și exprima trăirile, de profesor care a trebuit să-și înțeleagă și să-și încurajeze elevii în timpul zilelor în care am fost cu toții închiși într-o închisoare comună, dar și concepția mea despre viață și despre lucrurile importante din aceasta, ceea ce a făcut ca luminile și umbrele acestui volum să se împletească, așa ca în viață, și într-un anume sens să învingă întotdeauna speranța și optimismul”.
Publicăm postfaţa semnată de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan, la rândul ei scriitoare de limbă italiană.

În pas de dans călcând pe nisipuri mișcătoare

Păşim în fiecare zi într-o lume tot mai aplatizată și mai pierdută în haosul știrilor proaste, a bidimensionalității unui cotidian pe care nu l-am cerut și în care de multe ori nu ne recunoaștem. Ostași ai unei realități saturate de absurd, care ne mestecă și ne scuipă fără milă și fără răgaz, adesea simțim nevoia unei altfel de lentile prin care să privim lumea, o lentilă mai blândă, muiată în apele sentimentelor și ale emoției. Aici ne vine în ajutor poezia, pentru cei dintre noi care încă mai știu sau încă își mai îngăduie să o asculte.
Cine scrie poezie simte altfel durerea lumii, o filtrează prin pupila sa dilatată de iubire și ne așază în palmă o viziune mai umană, mai cuminte, un sens smuls din haosul lucrurilor care se rostogolesc fără noimă în gol.
Aceasta este, după părerea mea, menirea poetului, binecuvântare și blestem în egală măsură: să ia în piept vântul aspru al realității și să-l sublimeze până la a-l transforma în adiere blândă care să ne ajungă din urmă și să ne încălzească sufletele acolo unde suntem.
Aceasta a fost prima senzație pe care am avut-o la citirea versurilor din această carte. Că autoarea pășea și pentru mine într-o lume golită de sens și uneori golită de iubire, își asuma pericolul nisipurilor mișcătoare pe care le traversa în pas de dans, revenea pe pământ solid cu un sens nou pe care să ni-l împărtășească și de acolo mai departe parcă cititorul se simțea mai puțin singur.

„Sper doar că prin iubirea ce o simt
și o împart în jur,
eternitatea îmi va dărui
o scânteie de veșnicie-n simțământ”.
(Cândva... acum)

Iubire împărțită, împărtășită, asta este poezia, și poeta ține cu grație penița, uneori ca pe o adevărată cârmă de corabie, lăsându-se purtată pe tărâmurile agitate dar sublime ale trăirilor interioare, acolo unde marea nu e niciodată calmă, revenind de fiecare dată la mal cu o memorie nouă, făcută din țipete de pescăruși însingurați, bărci naufragiate, dar și răvașe trimise în sticle de pe cine știe care mal îndepărtat. Ea culege mesajele pline de speranță ale celor care încă mai așteaptă un semn de la destin, de la iubire, le dă viață și uneori nemurire prin actul creației. Și aproape că nu mai contează dacă le va culege cineva vreodată, pentru că prin însuși faptul de a le fi pus pe hârtie, ea le-a smuls deja din ghearele nimicului și ale uitării.
Și, cine știe, poate că tot ținând penița în mână, cu fermitate și credință, poate ea va deveni într-o zi obiect sacru, de ritual, precum bastonul de ploaie al șamanilor.

„Și-ntr-un sfârșit, se-oprește ploaia,
iar dintr-un curcubeu
ce ca o minune-a răsărit pe cerul meu,
se ivește-n sfârșit un zâmbet... ce-i al meu.”
(Puterea optimismului)

Poezia creează lumi, deschide pleoapa umanității și o obligă să privească, vindecă orbul din noi și ne face mai prezenți, mai lucizi, mai aproape de Dumnezeu.

Autoarea a învățat, prin cuvinte, prin sentimente și deseori prin durere trăită, să facă din propria peniță busolă pentru cei rătăciți și să-și transforme cuvintele și rimele în pietre sădite cu grijă pe drum, astfel încât cine calcă după ea să nu se simtă cu totul pierdut, ci să găsească, ușor, drumul spre casă, adică spre lăcașul ultim al ființei omenești, acolo unde timpul capătă o altă dimensiune și de unde nimeni nu te mai poate izgoni: propriul suflet.
Ea știe că totul moare, că totul doare, și că uneori ne rămân pe piele și pe inimă urme pe care niciun vânt nu le mai spulberă, dar își asumă orice trăire, știind că din aceasta este în fond făcută cerneala în care își va muia penița, pentru că nu există iubire în poala căreia să nu se adune, la un moment dat, și durerea, de care nu te poți ascunde.

„Poate...
pentru că albul nu e alb
dacă mai întâi nu am văzut cum e negrul făcut...
și negrul nu e negru
dacă într-o zi albul nu l-am cunoscut.”
(Alb și negru)

Scântei din umbre este un volum de poezii prin care autoarea pare să fi bătut la ușile noastre, ale tuturor, într-un moment în care nimeni nu mai bătea la ușa nimănui, ca să culeagă de la fiecare o frântură de gând, o frică, o deznădejde, o speranță, să le adune și să le transforme în poezii pe care apoi să ni le restituie ca cititori.
„Există o muzică a cuvântului...” spune autoarea într-una dintre poezii (E muzică în toate), și volumul acesta cântă un cântec pentru fiecare cută a sufletului omenesc aflat la vreme de restriște.
Eram cu toții parte dintr-un întreg care suferea fragmentat în zeci de mii de cioburi omenești, și nu ne puteam alina decât prin ecouri îndepărtate ale celor care, la fel ca noi, sufereau izolați în propria singurătate forțată, constrânși să înfrunte un balaur nevăzut, cu nenumărate capete.
Eram, pe neașteptate, rătăciți prin tenebre împletite în mod misterios cu lumina:

„Ne strecurăm
printre lumini și umbre,
fără apărare, viața-ntreagă...”
(Umbre și lumini)

De fapt, noi nu am devenit, așa, pe neașteptate, neputincioși, ci ne-am dat seama că am fost dintotdeauna vulnerabili în fața forțelor nevăzute, superioare sau nu, și împrejurările create de pandemie nu au făcut decât să ne arate cât de vulnerabili suntem și cât de mult ar trebui să prețuim fiecare frântură de viață și fiecare clipă:

„Sunet de plânset, imagine de trăsnet,
zi de-nnoptare, cer de-nnourare,
noapte de furtună când norii se-adună,
răsărit de strigăt, început de vifor,
speranță deșartă, pasăre sfâșiată,
zbor greu prin furtună, pasăre nebună,
veselie turbată, moarte curată
vremurile azi ne-arată.
Vis de credință nebună cenușă adună…”
(Totul e cenușă)

Cine ține în mână penița poate să nu aibă răspunsuri sau soluții imediate la nevoile noastre practice, dar poate să îmblânzească, în felul unic al fiecărui scriitor, cuvântul și să-l transforme în rugăciune:

„Mai dă-mi zile, Doamne!
Mai lasă-mi clipe, Doamne!”
(Mai lasă-mi clipe, Doamne!)

Ce ne rămâne când nu ne mai rămâne nimic? Întrebarea aceasta ne bântuie prin ungherele cele mai tainice ale sufletului. Ne rămâne... impalpabilul care devine dintr-o dată unicul lucru pe care poți să-l atingi, să-l simți; ne rămâne încăpățânarea celui care vrea să trăiască; ne rămâne speranța:

„Speranța...cea mai nemuritoare neființă
și cea mai surprinzătoare știință.”
(Speranța)

Și cine mai bine decât poetul poate să spere, atunci când totul pare pierdut, și să ne tragă și pe noi pe tărâmurile imaculate ale poeziei, acolo unde viața, dragostea și lumina urmează legi nevăzute și necunoscute ochiului comun:

„Etern îndrăgostit este poetul,
îndrăgostit de viață, de oameni, de idei.
El vede în orice lucru lumina
pe care sufletul i-o proiectează,
iar dragostea sa fără sfârșit
transformă nimicul în infinit.”
(Poetul)

El este singurul în măsură să îmblânzească focul din aripile păsării Phoenix, care se tot încăpățânează să moară de aceeași moarte, și să-i realinieze aripile cu zborul primordial: 

„Și din cenușa lumii noastre-acum,
prin unitate și solidaritate
o lume nouă vom crea, poate, mai bună,
ce ne va face să ieșim fără prea multe pierderi, sperăm,
din această cumplită furtună.”
(Renaștem din cenușă)

Pasărea Phoenix trăiește și moare în fiecare dintre noi, suntem noi, și tot moare și reînvie la fiecare tragedie și la fiecare cumpănă a destinului. Și chiar dacă de multe ori reușim să ne transformăm în adevărați aducători de moarte, prin faptele noastre nesăbuite sau pur și simplu prin nepăsare, rămânem iremediabil îndrăgostiți de viață:

„Când doar un strop de dor
a întâlnit un cântec la izvor,
am știut că nu se va putea opri
și că nicicând nu va putea muri.”
(Dor)

Nu moare dorul din noi, dar de multe ori uităm și atunci e nevoie de o peniță delicată ca cea a autoarei Lucia Ileana Pop ca să reînvie memoria adormită din adâncurile ființei noastre. Așa că, dacă ți-e frig la suflet, dacă nu mai știi încotro te îndrepți, dacă te bântuie singurătatea sau pur și simplu ai obosit, cititorule, ia în mână aceste Scântei din umbre, deschide la întâmplare și poate că acolo undeva se află un mesaj și pentru tine...

Ingrid Beatrice Coman-Prodan
(nr. 6, iunie 2023, anul XIII)