În Italia a apărut E. M. Cioran, „Paradoxurile mele”, interviu cu Leonhard Reinisch

De fiecare dată când îl citim pe Cioran este imposibil să nu dăm peste paradoxurile sale. Fie că este vorba de specialistul cioranian sau de cititorul ocazional, ambii concordă asupra faptului că ceea ce definește și caracterizează gândurile, aforismele și stilul operei filozofului român este abordarea paradoxală. S-ar putea spune că Cioran a devenit cu trecerea anilor un „expert” al paradoxului, din moment ce considera că omul este prin natura sa o ființă paradoxală.
Paradoxurile mele este un interviu acordat de Cioran la Paris jurnalistului german Leonhard Reinisch în primăvara anului 1974 și transmis pe data de 10 august a aceluiași an de postul public de radio BR (Bayerische Rundfunk, München). Interviul a apărut recent și în Italia sub titlul I miei paradossi (Paradoxurile mele), la editura „La scuola di Pitagora” într-o ediție îngrijită de Antonio Di Gennaro, cu o traducere de Annunziata Capasso și Mattia Luigi Pozzi. Cititorul de limba italiană poate astfel să aibă acces la un document prețios în cunoașterea gândirii și operei lui Cioran, un filozof care credea că „libertatea este [...] unica forma de sănătate”. 
Prin intermediul conversației cu Reinisch se poate observa cum Cioran, cu trecerea anilor, începe să prefere oralitatea cuvântului înaintea textului scris, este vorba despre ceea ce Derrida numea „vorbirea filozofiei”. Citind Paradoxurile mele ne dăm seama imediat că avem de-a face cu un filozof care se exprimă împotriva sistemelor de gândire ce pretind să cunoască totul, și împotriva discursurilor care se țin de sus, la persoana a treia.
În interviul său Cioran dă naștere unei filozofii în prima persoană cu scopul de a ajunge în mod concret la o explorare minuțioasă a existenței individuale, care nu poate fi nici subestimată nici pusă la îndoială, ceea ce pe de o parte îl apropie de sensibilitatea lui Pascal, Kierkegaard și Dostoevskij, pe de alta îl pune în contradicție cu existențialismul lui Sartre despre care afirmă: „Pentru mine Sartre nu semnifică nimic. Opera lui îmi este necunoscută și figura lui, de fapt, nu mă interesează. Nici măcar Ființa și neantul. Într-un fel, toate acestea sunt superficiale pentru mine. El a descris «neantul», dar din exterior, totul este, cum spun francezii, «construit»”.
Plecând tocmai de la acest tip de „existențialism subiectiv” al lui Cioran, contrar acelui „existențialism obiectiv” întâlnit la Sartre, se pot înțelege tematicile religioase tratate în interviu, ca de altfel și dezbaterea despre existența lui Dumnezeu și a diavolului, viziunea despre începutul și sfârșitul lumii, despre destinul Europei și al omului în general. 
De asemenea, este menționat un dialog interesant despre Păcatul originar între Cioran și cardinalul Daniélou. Un alt aspect important este cel referitor la raportul filozofului din Rășinari cu gnosticismul și îndeosebi cu viziunea bogomililor și a catarilor pe care se bazează Demiurgul cel Rău (1969). Dar ceea ce uimește cel mai mult în cazul lui Cioran sunt afirmațiile asupra misticii, iar în acest sens avem cuvintele sale emblematice: „Întotdeauna i-am citit pe mistici și am avut chiar experiențe mistice. De exemplu, iau ca punct de referință din viața mea o experiență pe care am trăit-o în urmă cu aproape treizeci de ani, poate chiar mai mult. Se întâmplase totul pe neașteptate, simțeam că timpul – trecutul, prezentul și viitorul – se concentraseră în mine în asemenea fel că devenisem centrul lumii. Atunci am început să citesc multe lucruri despre mistică, deoarece cred că în mine subzistă o tendință mistică [...]”.
Pentru Cioran, această mistică semnifică intrarea în dimensiunea a ceea ce depășește sfera gândirii raționale. Este vorba despre a experimenta ceea ce omul este, lucru care are loc într-o singurătate infinită și în timpul crizelor religioase lipsite de credință. În acest spațiu, imposibil de atins la nivel conceptual, se configurează o stare mistică, înțelegând prin mistică „suprema expresie a gândirii paradoxale” (cum scrie în Amurgul gândurilor ), care se pune ca alternativă la nihilism.
Întorcându-ne la tematica principală din Paradoxurile mele, trebuie specificat că paradoxul din punct de vedere etimologic exprimă o afirmație care apare ca fiind contrară opiniei comune (doxa) și convențiilor culturale dintr-o determinată perioadă istorică. În acest sens, filozofic vorbind, Cioran prin paradoxurile sale invită la depășirea prejudecăților, fapt care îl face să devină unul dintre cei mai recunoscuți moraliști din secolul XX și despre care Saint John Perse spunea că este „cel mai extraordinar eseist francez după Valéry”. Semnificația paradoxului cioranian este evidențiată foarte bine de Reinisch în postfața volumului: „Cunosc puține cărți, și puțini oameni, ale căror paradoxuri se răspândesc într-o armonie atât de jovială și de eliberatoare precum în Cioran și în filozofia lui pironistă. Aceste paradoxuri, într-adevăr, în cele din urmă nu mai apar deloc astfel, ci paralele, în același mod în care el își trăiește viața”.
Fără îndoială Cioran este un gânditor sui generis care întruchipează în mod profund o experiență existențială paradoxală coabitată de pesimism și jovialitate. O spune într-un alt loc, dar sub același substrat al paradoxului: „Entuziaștii încep să devină interesanți când sunt constrânși să se confrunte cu falimentul și când deziluzia îi face umani. Cine reușește în tot este în mod necesar un superficial. Falimentul este versiunea modernă a neantului. Toată viața am fost fascinat de faliment. Un minim de dezechilibru este indispensabil. Celui perfect sănătos psihic și fizic îi lipsește o cunoaștere esențială. Sănătatea perfectă este aspirituală” (Cfr. Convorbiri cu Cioran).
Cuvintele lui Cioran amintesc de ceea ce susținea Fabrizio di André într-o melodie celebră: „din diamante nu se naște nimic, din îngrășământ se nasc florile”. Acesta este și paradoxul pe care ni-l înfățișează Cioran: adevărata artă se naște din faliment și din slăbiciunile ființei umane. Așa cum doar din adâncul întunericului poate lua naștere o rază de lumină, la fel se întâmplă și cu raza care luminează umanitatea noastră.

Ionuț Marius Chelariu
(nr. 7-8, iulie-august 2017, anul VII)