Luigi Geninazzi: Estul comunist și sfârșitul său

„București, mai 1987. Sunt șocat de spectacolul sfâșietor al unui popor înfometat și terorizat. Alimentele lipsesc în România lui Ceaușescu, dictatorul căruia i se spune «Titanul din Balcani», poate pentru că a impus asupra a 23 de milioane de cetățeni un efort imens de austeritate și disciplină care se adaugă privării de libertate. Totul e raționalizat, chiar și produsele de bază ca pâine, unt, ulei, făină și zahăr, care oricum sunt de cele mai multe ori de negăsit. Până și cartofii se vând la bucată, ouăle sunt un lux, iar laptele praf, când există, se distribuie doar în farmacie pe baza prezentării de rețetă medicală”. Semnatar al mărturiei surprinse în direct din viața imposibilă a României anilor Optzeci este Luigi Geninazzi, jurnalist, scriitor și expert în politică internațională, care a publicat recent la Edizioni Lindau din Torino volumul L'Atlantide rossa. La fine del comunismo in Europa / Atlantida roșie. Sfârșitul comunismului în Europa (prefață de Lech Walesa, 288 pagini, 19 euro, cu o inserţie foto). Profund cunoscător al Europei de Est încă din anii comunismului, legat prin prietenie de unii dintre marii protagoniști care au dus la prăbușirea Zidului Berlinului, Geninazzi fotografiază cu eficacitate incisivă condițiile de trai ale țărilor din Est în timpul regimului, pentru a reconstrui apoi fazele principale ale procesului care a dus la finele comunismului în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, România și în celelalte state. Prin amabila permisiune a editorului, publicăm în traducere introducerea volumului și inserția foto care îl însoțește.

               
A fost odată Europa de Est, o lume cenuşie plină de constrângeri și restricții care supraviețuia cu greu sub triumfalismul înșelător al dictaturilor roșii. O lume care în imaginarul colectiv a dispărut peste noapte odată cu prăbușirea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, în mod neaşteptat ca mitica Atlantidă. Opinia cea mai răspândită e cea conform căreia Cortina de fier a căzut ca și când ar fi fost de carton, iar căderea regimurilor totalitare din cealaltă parte a Europei s-a produs în mod cu totul neprevăzut. Comunismul pare că a murit de infarct și toți, începând cu rudele cele mai apropiate, i-au celebrat înmormântarea cu vizibilă ușurare și cu oarecare îngrijorare nedisimulată.

Dar, în realitate, Zidul nu s-a prăbușit. Expresia, deși intrată deja în vocabularul obișnuit, are o forță evocativă care nu corespunde realității. Zidul nu s-a prăbușit, a fost dărâmat. Nu într-o noapte, ci în decursul multor ani. Nu a căzut, a fost pus la pământ de oameni încăpățânați și curajoși care au sfidat o putere neliberală și represivă cu mâinile goale. Sfârșitul comunismului în Europa a fost un eveniment dramatic și complicat, maturat prin suferințele și sacrificiile a milioane de persoane, pregătit de rezistența obstinată a bărbaților și femeilor care, împotriva oricărei speranțe raționale, au luptat cu inima lipsită de ură pentru afirmarea dreptului la adevăr și libertate. Această carte vrea să le aducă un omagiu atât protagoniștilor faimoși, cât și tuturor eroilor necunoscuți ai celei ce a fost definită, pe bună dreptate, „revoluția non-violentă cea mai reușită din istorie”.

                Atlantida roșie, dispărută și aproape ștearsă din memoria noastră, nu era deloc un pământ pustiu. Sau, mai bine zis, era o lume marcată de penuria materială care, sub cupola opresivă a puterii, ascundea comori de umanitate autentică, maeștri luminați, de o mare fascinație intelectuală, dar și oameni simpli, instinctiv departe de duplicitățile regimului, credincioși a căror credință creștină a reușit în cele din urmă să mute într-adevăr munții din loc și laici de o absolută integritate morală, în căutarea binelui și a adevărului. Ca să nu mai vorbim de capacitatea de ironie în fața necazurilor, chiar și celor mai dure și nedrepte provocate de guvernanți. Alături de aceşti oameni, urmărind de aproape acţiunile lor aparent disperate, am trăit fervoarea cui stă în primul rând pe poziţia dificilă dintre totalitarism și libertate. O mărturisesc, încerc puțină nostalgie pentru anii ’80 pe care i-am petrecut în cea mai mare parte în Est, o experiență umană și profesională extraordinară care m-a făcut să devin pasionat de realitate, justificând vechiul dicton după care „trimisul la faţa locului este cea mai frumoasă meserie pe care o poate avea cineva».

Au fost „Zece ani care au zdruncinat lumea”, dacă îmi e permis să îl parafrazez pe John Reed, trimisul cel mai faimos al secolului XX, cronicar excepțional al revoluției bolșevice din 1917. Ca şi atunci, au apărut din nou proletari în acțiune și popoare în criză. Dar, spre deosebire de epopeea descrisă de jurnalistul american care a fost prieten cu Lenin și Trotsky, de această dată clasa muncitoare nu a luat cu asalt Palatul de iarnă cu arma în mână. Dimpotrivă: nu a mișcat un deget pentru a ataca, preferând să încrucișeze brațele așteptând ca autointitulatul „guvern al muncitorilor și țăranilor” să vină să negocieze cu cei direct interesați și să le recunoască drepturile fundamentale. A fost prima breșă în Zidul care a început să se năruie pe litoralul baltic încă din 1980 cu apariția Solidarność, sindicatul liber polonez. În istorie a apărut ceea ce s-ar putea numi «factorul W». Ca Wałęsa, ca Wojtyła, unul fondatorul, celălalt apărătorul unei noi mișcări muncitorești care curând va deveni o mișcare populară a cărei voință de libertate va sfârși prin a contagia si celelalte națiuni din Europa sovietizată. Fiind acolo, pe teren, se înțelegea imediat că exista o revoluție în curs, diferită însă de toate cele pe care le-am cunoscut. Cine manifesta împotriva regimului nu era mânat de o ideologie, nici liberalism și nici naționalism, cu atât mai puțin socialism, fie el și cu chip uman. A fost vorba de o mișcare de natură etică, pentru a o spune împreună cu Józef Tischner, considerat de toți teoreticianul Solidarność. Aceasta înseamnă că lupta pentru justiție socială și pentru libertate este deja o valoare în sine, indiferent de rezultat, întrucât se bazează pe experiența umană a solidarității. Este ceea ce a permis oamenilor să țină capul sus în fața unei puteri obtuze și adesea brutale, fără a nutri sentimente de ură și răzbunare și fără să ajungă la violență.

A relata toate acestea a fost solicitant și entuziasmant: erau prea puțin utile agențiile care dădeau câteva știri, și mai puțin încă televiziunile propagandei guvernamentale, Internetul nu exista, și trebuia să fii mereu la faţa locului, dar era de ajuns să ai ochi să vezi și urechi să auzi, fără să-ți ascunzi propria admirație și mirare. În fond, ceea ce se cere unui trimis la fața locului (pe lângă respectarea gramaticii și a sintaxei) e capacitatea de a se mira, altfel narațiunea își pierde forța și devine un simplu artificiu retoric. „Doar mirarea oferă cunoaștere”, spunea Grigore de Nisa, o sintagmă pe care mi-a repetat-o de multe ori don Luigi Giussani și pe care am descoperit-o în acei ani, ea ar putea fi motto-ul cel mai potrivit pentru meseria de jurnalist.

Nu o dată mirarea s-a intersectat cu interogaţii, perplexități și descurajări. Calea spre libertate nu a fost un marș triumfal, ci un mers greu şi obositor pe un drum plin de obstacole și capcane, un parcurs în zigzag cu iluzorii salturi înainte și dramatice regrese, o mișcare deloc liniară realizată fără o ordine anume și cu ritmuri diferite în diversele țări ale Europei comuniste. Este ceea ce descriu în prima parte a cărții și poate cititorului îi va apărea ca un traiect fără țintă, de la șantierele din Danzig până la Café Slavia din Praga, de la întâlnirile de la Vatican cu papa Ioan Paul al II-lea la cele cu un pastor luteran pacifist din Berlinul de Est. În realitate, există un fir conducător şi acesta va deveni evident în 1989, anul schimbării epocale căreia îi este dedicată cea de-a doua parte a cărţii. În câteva luni o accelerare incredibilă spulberă oameni de marmură și dictaturi de beton armat. Din Polonia în Ungaria, din Germania de Est în Bulgaria, din Cehoslovacia în România, cu un impresionant „efect domino” au căzut una după alta diversele piese ale imperiului sovietic. Un scenariu uluitor pe care nici cel mai genial autor de fantapolitică nu și l-ar fi putut imagina vreodată. Europa Central şi de Est iese în sfârșit din conul de umbră în care fusese împinsă de jumătate de secol de Război Rece. Mitteleuropa, „sechestrată și vampirizată de URSS”, după celebra definiție a lui Milan Kundera, își recapătă vâna și forța și își reia locul în istorie.

Revoluția din 1989 este una pacifică în care, s-a spus, „nu s-a spart nici măcar un geam”, cu excepția sângeroasei revolte din România (care a fost, de fapt, o lovitură de stat deghizată în revoltă populară). Unii, ca istoricul François Furet, au văzut în aceasta împlinirea Revoluției franceze de acum două secole, alții, ca istoricul și militantul Solidarność Bronisław Geremek, au definit-o „exact contrariul lui 1789, o revoluție contra ideii iacobine și a metodelor sale violente concretizate în Teroare”. Cercetătorul și jurnalistul englez Timothy Garton Ash, profund cunoscător al Europei de Est căreia i-a dedicat mai multe eseuri, a inventat termenul refolution, pentru a indica un amestec de revoluție și reformism care au caracterizat mișcările din ’89. Pe de altă parte, istoricul Krzysztof Pomian neagă categoric că s-ar putea vorbi de revoluție deoarece totul s-a petrecut în cadrul unei „tranziții negociate”, care confirmă faptul că atunci când un regim totalitar se deschide dialogului, el nu devine mai democratic: pur si simplu își sapă singur groapa. Dar probabil definiția cea mai potrivită este cea a dizidentului devenit președinte al Cehoslovaciei Václav Havel care, laic fiind, nu a ezitat să vorbească despre „miracol”. Dincolo de această dezbatere vremelnică, trebuie semnalat că lipsesc încă studii istorice notabile despre sfârșitul comunismului în Europa. Sunt puține cărțile despre acest subiect în comparație cu imensa cantitate de studii și scrieri despre totalitarismele primei jumătăți a secolului trecut. Şi de aceea, în lipsă de ceva mai bun, am considerat util și necesar să povestesc cum a apărut şi cum s-a dezvoltat această extraordinară mișcare de jos în sus care cu mai puțin de 25 de ani în urmă a răsturnat piramida unei puteri absolute și despotice, schimbând fața Europei și a lumii.

A ne gândi la momentul 1989 este cu totul altceva decât un exercițiu evocator în situația actuală în care, la nivel planetar, ne confruntăm cu mișcări de jos în sus, expresie a unei societăți civile care nu se mai recunoaște în partidele și în instituțiile tradiționale. Această consideraţie a venit spontan în fața „primăverilor arabe” din 2011, un act eliberator colectiv, care a rupt lanțurile „minții prizoniere” (pentru a o spune cu cuvintele marelui scriitor polonez și laureat al premiului Nobel pentru literatură Czesław Miłosz) provocând căderea regimurilor autoritare în Tunisia și Egipt. Din păcate, după cum am putut constata în persoană, tinerii din piața Tahrir nu au știut să urmeze exemplul celor întâmplate în Europa de Est, iluzionându-se că revoluția, generată în spațiul virtual, și-a găsit liderii în bloggeri și va putea să supraviețuiască datorită rețelelor de socializare. Internetul este un formidabil instrument de comunicare, dar nu e suficient pentru a crea un actor politic. „Am udat deșertul dar nu suntem în stare să facem planta să crească”, este constatarea descurajată pe care am cules-o câteva luni mai târziu de la cei care contribuiseră la căderea lui Mubarak, fără însă a reuşi să obțină un guvern liberal-democratic. Și, totuși, legenda postmodernă conform căreia Internetul este sinonimul democrației pare să reziste, chiar și la noi acasă. Cine trăiește astăzi din antipolitică ar face bine să citească ce a scris în sensul acesta Václav Havel în Puterea celor fără de putere, unul din textele care au inspirat Revoluția de catifea din Cehoslovacia: „Schimbarea structurilor trebuie să plece de la om, de la raportul său cu sine însuși și cu ceilalți”. Pentru intelectualul boem singura mare resursă împotriva puterii este un eu care a ales să trăiască în adevăr. Nu ajunge să ne indignăm în faţa a ceea ce e în exterior, trebuie să privim înlăuntrul nostru pentru a descoperi „neprevăzutul politicii”, după cum explica în 2005 cel care era pe atunci cardinal de Paris, Jean-Marie Lustiger, vorbind despre Solidarność, „o mişcare care a ştiut să scoată în evidenţă realitatea experienţei umane în dimensiunea sa integrală, mereu ignorată de ideologia marxistă”. Şi continua: „Ceea ce îmi lasă un gust amar este faptul că, în era globalizării, există acelaşi pericol de a nu înţelege realul condiţiei umane şi al demnităţii sale în beneficiul noilor ideologii dominante”. Redescoperirea propriei demnităţi este condiţia fundamentală pentru o revoluţie non violentă. Nu doar în acţiuni, ci şi în cuvinte. Extremismul verbal, insulta, atacul vulgar generează pe termen lung ură şi spirit de răzbunare. „Noi nu avem nevoie de duşmani pentru a ne simţi mai mari şi mai puternici: mişcarea noastră se adresează tuturor şi nu este împotriva nimănui”, scria părintele Tischner în a sa Etică a solidarităţii, un vademecum indispensabil pentru oricine vrea să realizeze o revoluţie non violentă. Eul conştient al propriei forţe morale nu se teme de dialog. Cine apreciază demnitatea şi adevărul este dispus să negocieze asupra restului, chiar şi cu cel mai rău duşman. Aşa s-a pus capăt comunismului în 1989. O metodă care poate să funcţioneze şi în cazul democraţiilor noastre imperfecte.


Clicaţi aici pentru inserţia foto



Luigi Geninazzi
Traducere din italiană de Georgiana Ţăranu
(nr. 11, noiembrie 2013, anul III)




Luigi Geninazzi, jurnalist şi scriitor, este expert în politică internaţională. A fost trimis special pentru săptămânalul „Il Sabato” şi pentru cotidianul „Avvenire” în întreaga Europă de Est. A câştigat Il Premiolino în 1980 şi premiul „Europa per il giornalismo” în 1990. Pentru articolele sale despre Solidarnosc i-a fost conferită în 1995 Crucea de Mare Ofiţer al Republicii Polonia, una dintre cele mai importante recunoaşteri acordate de guvernul de la Varşovia unui cetăţean străin.