„Abonatul nu poate fi contactat”. Convingătorul debut editorial al Cristinei Andrei

Romanul de debut al Cristinei Andrei (1964), Abonatul nu poate fi contactat (Nemira, București 2014), se dovedeşte a fi, cu siguranţă, o frumoasă carte de vizită ca primă experienţă în proză a autoarei.

Într-un mediu populat de aşa-zişi scriitori improvizaţi sau bolnavi de acel sindrom particular şi răspândit pe scară largă al geniului literar neînţeles, mâna antrenată a Cristinei Andrei (cu studii în literatură – italiană şi română – şi formată profesional în jurnalism de televiziune) iese în evidenţă şi impresionează prin eclectismul său stilistic (jonglează cu diferitele registre lingvistice ale personajelor ca un alchimist versat în jargoane şi idiolecte impenetrabile omului obişnuit), prin atenţia la detalii, prin abilitatea de a contura prin puţine, dar eficiente trăsături de caracter multele tipologii psihologice ale multelor, foarte multelor personaje (la numărătoare ieşind mai mult de douăzeci: Irina, Cornel, Laura, Ioana, Silvia, Doru, Laurențiu, Marga, Oana, Olga, Sandu, Gina, Max, Manuela, Gogul...), acestea fiind mijloacele prin care le aduce la viaţă.

Da, pentru că multitudinea de voci care te întâmpină în această carte este copleşitoare; curg fără oprire, astfel încât, adâncindu-te în lectură, rişti la un moment dat să pierzi un pic firul povestirii şi apoi este necesar un oarecare efort pentru a pune laolaltă piesele împrăştiate ale acestui mozaic (şi, cine ştie, poate că aceasta este partea vulnerabilă a romanului).

Cu toate acestea, rămânem în inima poveştii ajutaţi de tehnica narativă deosebită, susţinută de scriitura tensionată şi captivantă pe care autoarea o ţese cu măsură şi prin care introduce şi face să vorbească rând pe rând diferitele personaje cărora le este atribuită o oră (acţiunea cărţii începe de la 18.00 cu Irina şi se va termina în noaptea de Paşti,  totul  desfăşurându-se pe parcursul a două zile, în intervalul dintre Vinerea Mare şi noaptea de Paşti), ca şi cum ar fi conduse pe o mare scenă, aceea a vieţii, sincronizate cu intrări precise, pentru a-şi juca fiecare rolul.

Marile teme ale acestui macrospectacol social sunt vidul de comunicare (şi titlul romanului conţine aluziv în stereotipia mesajului preînregistrat al companiilor de telefonie acest sens intrinsec, chiar şi în această realitate a noastră „hiperconexată” – internet, sms, facebook, twitter , WhatsApp, etc. – omul rămânând, într-un anume fel singur, pentru că în aceeaşi măsură s-a izolat interior), pierderea valorilor şi dezintegrarea relaţiilor dintre oameni – familie, apropiaţi, prieteni – iar acestea toate conduc împreună către un alt plan, poate mai puţin evident, anume acela în care romanul este încadrat nu numai cronologic, ci şi simbolic, adică planul religios. Ancadramentul sacru pecetluieşte şi, totodată, intersectează conţinutul şi sensul profund pe care autoarea a intenţionat să le dea întâmplărilor din cartea sa.

Moartea unuia dintre personaje şi tema Învierii lui Hristos, care încheie romanul, sunt în cele din urmă aureolate de un element vag inspirat de Caravaggio (de altfel, intriga cărţii face adesea aluzii la arta italiană) deoarece, la fel ca în lucrările „pictorului blestemat", profanul se amestecă cu sacrul şi lumescul tragic cu misterul mântuirii divine. Nu e întâmplător faptul că titlul la care se gândise iniţial Cristina Andrei a fost Dumnezeu nu mai locuieşte aici. Ca şi cum am spune: degeaba strigi, Dumnezeu a obosit să răspundă zadar.

Ultimul capitol, „Epilog”, de numai o pagină şi jumătate, este un fel de şaradă: cititorului i se dă sarcina să aşeze laolaltă elementele împrăştiate care, cu răbdare recuperate şi reasamblate, recompun în faţa ochilor săi indicii, scenarii şi poveşti întâlnite de-a lungul cărţii. O provocare şi un joc pentru memoria care condensează plăcerea de a fi citit un roman angajant, puternic şi sincer.



Mauro Barindi
Traducere de Mirela Georgescu
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)