Despre „sindromul Afganistanului”: Svetlana Aleksievici, „Soldații de zinc”

Svetlana Alexandrovna Aleksievici (n. 31 mai 1948, la Stanislaviv, Ucraina), scriitoare și jurnalistă, absolventă a Universității de Stat din Belarus, pe lângă multe alte premii, a primit în anul 2015 Premiul Nobel pentru Literatură, motivația decernării formulată de juriu fiind: „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinței și curajului în zilele noastre”.
Pentru cărțile ei, în care se remarcă preferința pentru scrieri ce valorifică, pe larg, mărturisiri ale martorilor sau participanților la evenimente mari din istoria sovietică, Svetlana Aleksievici a fost persecutată politic (fiind nevoită să părăsească Belarusul în anul 2000, spre a trăi, până în 2011, în străinătate), dar acestea au fost traduse în peste patruzeci de limbi.
Între scrierile ei, traduse în limba română, se numără: Războiul nu are chip de femeie, Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori, Fermecați de moarte, Vremuri second-hand

*


Din volumul recent apărut sub titlul Din marmura soclurilor, Laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură (Junimea, Iași, 2020) semnat de Mioara Bahna, publicăm prezentarea romanului Svetlanei Aleksievici Soldații de zinc (Ținkovîe malciki), Editura Litera, București, 2019, traducere din limba rusă de Justina Bandol.
Este o carte cutremurătoare prin autenticitatea întâmplărilor, a imaginilor, a sentimentelor trăite, adunate, păstrate și transmise autoarei de către oameni ajunși, din varii motive, în încleștări disperate cu moartea, siliți să-i vadă pe cei de lângă ei căzându-i pradă, copleșiți de durere sau, dimpotrivă, dezumanizați, instinctiv, spre a supraviețui, în circumstanțe atroce, în care sunt puși tocmai de către semeni, dar nu de către oricare, ci de cei aflați la butoanele puterii. Și nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna. De aceea, începe cu o notă dintr-o carte de istorie, privitoare la „cazacii atamanului Vasili Orlov” care, „pe 20 ianuarie 1801 (…) au primit porunca să plece în India”, pentru ca, în continuare, să se amintească despre faptul că, „În decembrie 1979, conducerea Uniunii Sovietice a luat hotărârea de a trimite trupe în Afganistan. Războiul a durat până în 1989 (…).”  Aceleași tendințe expansioniste, în pofida trecerii timpului…
Alcătuit polifonic, romanul Svetlanei Aleksievici este o scriere de tip docu-ficțiune, construită ca un dosar de mărturii, cuprinzând experiențe directe ale unor participanți la războiul din Afganistan, dar și ale apropiaților celor care au luat parte la acesta (mai ales mame și soții), toate având o seamă de numitori comuni, la nivelul motivației prezenței pe front, al trăirilor pe care le generează etc., cărora li se adaugă o seamă de considerații eseistice ale autoarei, pe tema războiului, făcute ca urmare a contactului ei nemijlocit cu zona frontului, fiind, în același timp, și metaliteratură: „Am mers cu elicopterul… De sus, am văzut sute de sicrie de zinc, pregătite pentru caz de nevoie, strălucind viu și amenințător în soare…
Te confrunți cu așa ceva și imediat îți vine în minte: literatura se sufocă în limitele sale… Copiind realitatea și relatând fapte, poți să exprimi numai ceea ce se vede cu ochiul, dar la ce folosește un raport amănunțit despre cele întâmplate? E nevoie de altceva… Să surprinzi clipe rupte din viață…” Sau: „După marile războaie ale secolului XX și moartea în masă, pentru a scrie despre războaie contemporane (mici) precum cel din Afganistan, e nevoie de alte premise etice și metafizice. Trebuie revendicat ceea ce e mărunt, personal și individual. Un singur om. Un om unic pentru cineva. Nu felul cum se raportează la el statul, ci ceea ce este el pentru mama, pentru soția lui. Pentru copilul său.” 
Autoarea are în vedere existența a două istorii: cea consemnată în cărțile de specialitate, a evenimentelor mari, și cea a faptelor la fel de importante, care le susțin pe celelalte, dar care rămân anonime: „eu sunt un istoric al lucrurilor fără urmă. Ce se întâmplă cu marile evenimente? Migrează în istorie – în vreme ce evenimentele mărunte, însă importante pentru omul de rând, dispar fără urmă”, mai ales că fiecare pagină, indiferent de cine ar fi semnată („Soldat, grenadier”, „Soldat, transmisionist”, „Maior, responsabil cu propaganda pe lângă un regiment de artilerie”, „Funcționară”, „O mamă”, „O soție”, „Soldat, controlor de spațiu aerian”, „Locotenent-major, genist”, „Soldat, tanchist”, „Soră medicală”, „Soldat, șofer”, „Consilier militar”, „Soldat, artilerist”, „Fruntaș, instructor sanitar într-o companie de cercetași”, „Medic militar”, „Soldat, pușcaș”, „Căpitan, pilot de elicopter”, „Soldat, cercetaș”, „Comandant de pluton de infanterie”, „Căpitan, artilerist”, „Locotenent-major, comandant al unui pluton de geniști”, „Locotenent-major, șef de serviciu contabilitate”, „Maior, comandant de companie de pușcași vânători de munte” etc.) demonstrează modul cum funcționează psihologia celor de pe front, dar și a celor care îi așteaptă acasă.
Fiecare dintre cei ce acceptă, într-o primă instanță, să vorbească despre război, considerând că nu mai are ce să piardă, câtă vreme viața i-a fost distrusă, aduce câte o perspectivă cutremurătoare asupra acestuia. Iată, de pildă, câteva cuvinte din insolita depoziție a unui „soldat, grenadier”: „Prima dată acționezi ca prin vis: alergi, cari, tragi, dar nu ții minte nimic, după luptă nu ești în stare să povestești. Totul se petrece parcă în spatele unui perete de sticlă… unei perdele de ploaie. E ca și cum ai avea un coșmar. Te trezești de spaimă, dar nu poți să-ți amintești nimic.” Relatările sunt de o cruzime aproape inimaginabilă.
Dar pe lângă imaginea războiului pe care o aduc beligeranții și familiile lor, se fac referiri și la cea indusă de către propaganda comunistă sovietică („Ni se punea că e un război drept, că ajutăm poporul afgan să scuture rămășițele feudalismului, să construiască o societate nouă socialistă”), primii fiind, adesea, victimele celei din urmă, ale educației primite, în această direcție, chiar și acasă. Consecințele sunt dezastruoasă, astfel că, pe tot parcursul ei, cartea Svetlanei Aleksievici este un rechizitoriu, direct și indirect, la adresa Uniunii Sovietice, a conducerii acesteia care, prin războiul din Afganistan, nu a făcut numai un genocid îndreptat împotriva unui popor străin, ci și un număr incalculabil de victime din sânul celor pe care i-a trimis pe front, morți, dispăruți, dar, mai ales, mutilați fizic și psihic, de cele mai multe ori. Spre exemplu, într-o înfiorătoare povestire, o mamă al cărei fiu s-a întors acasă cu totul schimbat, copleșită de durere, constată: „Afganistanul mi l-a furat”, după ce, remarcându-i comportamentul straniu, la întoarcerea din război (nu știa să se mai bucure de nimic, nu-i mai recunoștea nici ei glasul…), deși, la spital unde l-a dus, „îl diagnostichează cu o ușoară zdruncinare nervoasă”, și el ajunge să ucidă cu sânge rece, apoi este arestat și închis pentru crimă.
Ca acesta, după terifianta experiență a războiului (unde soldaților „li se dădeau substanțe stimulate, ca să fie mai curajoși”, încât cei din „trupele speciale” ajung să vorbească despre „război ca despre o slujbă unde ai îndatorirea să ucizi”), într-un fel sau altul, cu toții sunt marcați aproape ireversibil. De exemplu, un „soldat, pușcaș într-o unitate de infanterie motorizată”, mărturisește că, ajuns acasă, „Dacă zbârnâia telefonul, mă treceau toate sudorile – se trage! De unde? Începeam să mă holbez în toate părțile”.
Pe de altă parte, în război, tarele (devenite toposuri etnice), adesea, se păstrează sau chiar se accentuează: în spitalele de campanie, „Ofițerii beau spirtul, rănile le dezinfectam cu benzină. Se vindecau greu… Noroc cu soarele. Soarele puternic omoară microbii”.
Imaginile păstrate de cei care au fost în Afganistan sunt terifiante: grămezi de mâini și pisoare, cadavre arse… Iar o femeie, plecată pe front fiindcă și-a pierdut soțul și fiul, spune: „Cu cadavrele m-am obișnuit. Dar cu faptul că erau atât de tineri, de dragi, de mici – cu asta nu te puteai împăca”.
Mărturiile scot în evidență modul în care contactul cu frontul schimbă în totalitate psihologiile: unii ajung să simtă nevoia de a ucide, alții se automutilează ca să scape de război, la întoarcerea acasă majoritatea nu vor să mai comunice decât cu semeni care au trecut prin aceleași experiențe teribile („Conversațiile celorlalți mi se păreau trăncăneli, prostii…”. spune unul, da li se întâmplă celor mai mulți).
Contactul cu lumea afgană, deci cu un univers cu totul străin le revelează sovieticilor participanți la război o mulțime de aspecte ale vieții de acolo, ale mentalității, cu precădere, pe care nici nu le bănuiau. Spre exemplu, deși și se vorbește despre agricultură, despre tractoarele pe care li le-au dus, „Țăranii lor nu voiau să ia pământul, pentru că el îi aparține lui Allah, omul nu poate nici să-l ia, nici să-l dea”.
Unul dintre numitorii comuni ai mărturiilor este demonstrarea, involuntară, a metamorfozei trăite de participanți (demonizați sau ignorați, mințiți, răniți, chinuiți, ironizați, disprețuiți, supuși unor frustrări colosale), în viziunea celorlalți, care nu au avut legătură cu frontul din Afganistan. Pentru aceștia, „afganii”, cum sunt numiți, deși, în cea mai mare parte, sunt victime ale propagandei, ajung să poarte un stigmat rușinos („În oraș ies rar. Încă mi-e rușine”; „Copiii noștri o să crească și o să ascundă faptul că tații lor au luptat în Afganistan”), să fie priviți cu dispreț, cu milă sau cu suspiciune, să nu li se respecte drepturile, fiind chiar nevoiți, nu de puține ori, să spună că infirmitatea au căpătat-o beți fiind și loviți de tramvai ca să se bucure de mai multă stimă din parte societății decât ca militari, fiindcă războiul din Afganistan ajung să fractureze lumea sovietică: „la început n-au spus nimic despre noi, pe urmă au început să ne imagineze pe toți niște eroi, iar acum ne înjosesc, vor să ne uite cu totul”. Mai mult chiar, în pofida numărului enorm de victime, pentru mulți, războiul nici nu a existat. Sau „afganilor” li se spune (cu sau fără cinism) că războiul acesta a fost o greșeală politică și, în consecință, numărul uriaș de nenorociți de pe urma lui constituie doar pagube colaterale.
Prin urmare, „sindromul Afganistanului” se manifestă într-un număr incalculabil de forme, egal cu numărul (se spune că prin Afganistan, în timpul celor aproape zece ani de război, au trecut în jur de un milion de oameni din spațiul sovietic) celor care, într-un fel sau altul, au avut vreun fel de legătură cu luptele din țara asiatică intrată în vizorul mai marilor Uniunii Sovietice. Foștii combatanți devin, majoritatea, niște oameni care nu-și mai găsesc locul nici în societate și nici în propria viață și, de aceea, unii dintre ei acceptă să stea de vorbă cu scriitoarea, o oportunitate pentru ei să se descarce, fie și parțial, de dramatismul pe care l-au acumulat. Războiul i-a transformat în dezrădăcinați: „Acasă mi-era dor de prietenii din Afganistan, iar la Kabul, după numai câteva zile, visam să fiu acasă”. Unul însă observă: „Oamenii fericiți nu vin încoace”.

Victime, în același timp, ale lui „Așa am fost educați”, participanții la războiul din Afganistan ajung să se simtă trădați de convingerile lor, de educația primită chiar, de țară de lume, de tot… Și, dacă, la un moment dat, acceptă să depună mărturie despre ce au trăit, despre lupta pentru supraviețuire, despre cum viața lor nu a mai fost viață după război, partea finală a cărții – „Procesul Soldaților de zinc (Istoria în documente)” – este o demonstrație în plus a faptului că războiul, într-o formă sau alta, este o nenorocire care se continuă, de vreme ce majoritatea celor care, după ce au vorbit de bunăvoie despre experiențele lor cumplite, s-au întors împotriva scriitoarei – din frică, indusă de autorități –, luând parte la procesul împotriva ei, dar, așa cum arată, în 1994, unul dintre cei care au vorbit despre această anomalie (și) a zilelor noastre, Piotr Tkacenko, „Nu, nu pentru adevărul războiului s-a dus această luptă aprigă din cadrul dezbaterilor judiciare. Bătălia s-a purtat pentru sufletul omenesc viu, pentru dreptul la existență în lumea noastră rece și neprimitoare, drept care nu poate decât să devină o piedică în calea războiului”.








Mioara Bahna
(nr. 9, septembrie 2020, anul X)