Căutând „povestea nescrisă a sinelui”. „Bibliotecarul Infernului” de Constantin Severin

Roman-eseu, Bibliotecarul Infernului (Cartea Românească Educaţional, 2019) de Constantin Severin este o creație care îmbină ficțiune și realitate, într-un întreg unde se pot decela o seamă de aspecte hermeneutice, amintind, mutatis mutandis, între alte creații literare, de Numele trandafirului, al lui Umberto Eco.
Riscând să năruie realul (cartea începe și se încheie simetric aproximativ cu o aceeași aserțiune, sub auspiciile căreia pare a se pune întregul: „Nicio întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmosului”), Constantin Severin creează o poveste fascinantă, romanul (cu un incipit liric-eseistic: „O insulă plutind între imaginație și mister, fără loc – memorie pură, privire, neant”), derulându-se, în continuare, în primul capitol, printr-o succesiune de voci narative (sau ipostaze / timbre ale aceleiași voci), care aduc o foarte mare densitate de informații istorice, culturale etc., într-o îmbinare organică, a căror prezență firească apare aproape ca o condiție sine qua non a întregului.
Punctul de plecare al demersului narativ este aflarea de către Mario Milič, primul personaj care-și face apariția în carte, dintr-un document descoperit „în arhivele Mănăstirii Dominicane, din Dubrovnik”,  a faptului că „un străbunic al său se trăgea din Ada Kaleh, despre care citise în ziare (…) că a fost scufundată pentru a se construi o hidrocentrală, așa cum au decis șefii celor două state vecine implicate în acest proiect, Tito și Ceaușescu”.
În primul capitol al romanului, perspectivele narative se schimbă intempestiv și se întrețes, păstrând, fiecare, o notă subiectivă, iar amintirea spectrală a insulei este, de fiecare dată, încărcată de lirism.
Acțiunea începe în anii ’70, însă, prin personajul anunțat în titlu, acoperă câteva secole de viață europeană.
Mario Milič află despre documentul amintit de la „bunul său prieten și duhovnic, Milan Lapad”, „în dimineața de 22 februarie 1972”. Cei doi sunt fascinați de „opera și viața lui Caravaggio”. În ce-l privește, Milan chiar mersese pe urmele lui, la Roma, Napoli și Messina, căutând informații în mai multe biblioteci și simțind, totodată, că este urmărit și în pericol de moarte, cauza mărturisită (celui pe care vrea, inversându-și rolurile, să-l transforme în duhovnicul său) fiind că a citit o carte, „aceeași pe care a răsfoit-o Caravaggio, în perioada când picta în Malta, în 1608”, și anume „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”.
Personajul îi dă, în continuare, lui Milan, o mulțime de date privitoare la circumstanțele care au făcut ca el să se afle în pericol: între niște cărți, aflate la amintita mănăstire, provenind de la un italian care ar fi trăit pe insula Ada Kaleh, se aflase și un jurnal al „unei poete mai puțin cunoscute, Emilia Lanier”, care „fusese iubita lui Shakespeare, cât și cea a lui Caravaggio”.

Romanul este construit, în ansamblu, pornind de la presupusa existență a unei conspirații mondiale, având drept scop să-i țină pe oameni în ignoranță, cu privire la potențialul lor cognitiv, ca să-i poată stăpâni, și care ar fi creată și alimentată de niște enigmatici inițiați (dacă sintagma nu e pleonastică!), deținători ai secretelor universului și dornici să nu mai aibă nimeni altcineva, niciodată, acces la ele. În plus, lumea acestor inițiați pare a se fi scindat, așa încât unii dintre ei au acreditat ideea, copleșitoare pentru omul obișnuit, că documentele în care sunt cuprinse informațiile privitoare la această situație ar fi emise de forțe diavolești și rămase în posesia acestora, drept care toți (ce e drept, foarte puțini) cei care ajung să ia contact cu ele sunt vânați și distruși.
Un argument al acestui statu-quo ocult, se sugerează în contextul cărții, ar fi destinul unuia dintre cei mai mari artiști ai lumii, pictorul italian Caravaggio (1571-1610), acesta devenind una dintre victimele făcute de aflarea unei părți a amintitelor secrete, despre care se spune că, în timp ce realiza niște schițe în cabinetul Marelui Maestru al Ordinului de Malta, Alof de Wignacourt, i-a atras atenția „un incunabul legat în piele de căprioară”, pe care l-a sustras, l-a citit, dar când l-a adus înapoi a fost surprins, iar „Marele Maestru a ordonat să fie arestat” și astfel „a început calvarul” care s-a încheiat cu moartea excepționalului pictor.
După spusele lui Milan Lapad (reluate aproape identic de către Giovanni Esposito, mai târziu), „acel incunabul îți oferă arta de a intra în anumite momente privilegiate , într-o stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, că ai acces la întreaga cunoaștere, dar când îți revii din acea stare de dincolo de toate, care nu durează mai mult de câteva ore, nu-ți mai amintești nimic din ce ai experimentat, cu întreaga ființă”.
Făcându-i respectivele destăinuiri lui Mario Milič, Milan dorește, de fapt, ca acesta să-l salveze, împușcându-l, însă e refuzat, interlocutorul lui considerând că „Povestea asta mi se pare prea halucinantă ca să fie adevărată”. 

Brusc însă, acțiunea virează spre un alt personaj, Constantin Ionescu, autorul cărții Orașul Alchimic, ce urma să apară în viitor, în 2003, despre care Milan aflase intrând „în starea de grație”. Atenția se mută, ca urmare, spre acest personaj, cu preocupările lui mai ales cărturărești și spre lumea lui. I se face o schiță a parcursului existențial și se reține un aspect decisiv pentru ce a urmat: în 1990 „ar fi citit o carte de Jean-Jacques Bergier, Maeștrii Secreți ai Timpului, despre personalitățile enigmatice, care și-au depășit cu mult epoca în care trăiau, în frunte cu Leonardo da Vinci și Michelangelo”, aflând, totodată, de existența marelui „cărturar croat Roger Boscovich, născut la Dubrovnik în 1711, teolog, iezuit, fizician, matematician, astronom, poet, filozof, diplomat”, care îi declanșează un deosebit interes. Pentru a studia opera acestuia, Constantin Ionescu valorifică oportunitatea care i se ivește de a merge cu o bursă la Inter-University Centre din Dubrovnik.
Relatarea se face deseori la persoana a doua, dar accentul se pune, mai ales, pe discuțiile dintre personaje, temele abordate de naratori căpătând, de cele mai multe ori, înfățișare eseistică, așa cum se întâmplă în dialogurile erudite ale lui Nini (Constantin Ionescu), la Dubrovnik (unde se reîntâlnesc după mult timp), cu vechea lui prietenă, Dragica Milič. Cei doi vorbesc despre ezoterism, despre condiția umană, despre artă, adolescență („adolescența perpetuă este semnul cert al unui creator”), absolut, despre îngeri, râs, despre creație, despre artistul creator („Nu sunt un creator, nu pot adăuga nimic la tot ce s-a gândit. Doar îndoieli vechi îmbrăcate în noi combinații de cuvinte”, dar „o carte mare se naște dintr-o cultură extrem de solidă ori dintr-o ignoranță îngerească, deci cu rădăcina atât de solidă în bunul simț, că nu poți cădea în banal”), despre „lumina lăuntrică și cea fizică”, despre demoni, despre misterele universului, despre Dumnezeu…
De pildă, Dragica îi dezvăluie gândurile ei amintind de transmigrarea sufletelor („Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm sau măcar să ne-o imaginăm…), dar și o întreagă teorie despre îngeri: „Îngerul, unicul nostru prieten dinainte și de după viață” este una dintre certitudinile ființei umane, a cărei viață este o „horă de îngeri”. Femeia are, de asemenea, o viziune sui-generis despre nevoia omului de a-și construi  o „casă în oameni”, prin ieșirea din sine, sinonimă cu „foamea de a spune”. În replică, Nini îi vorbește despre a fi „o casă primitoare oamenilor”, cu condiția frângerii în sine a demonilor, drept care conchide că, de fapt, „suntem hora de demoni și de îngeri suprapuse”.
În același context, venind dinspre „un înțelept arab din Evul Mediu”, este reiterată ideea potrivit căreia viața este un veșnic drum, traversat adesea de „haiduci sau pirați, călători singuratici care încearcă să fugă de ei înșiși, aventurieri ai spațiului pentru care călătoria nu este decât un drog”. Descifrând sensul acestor piedici, în discuția personajelor, „pirații și haiducii sunt încercări, bolile…”, pe care, depășindu-le, insul continuă să caute, ținta lui fiind „un loc dincolo de frică, dincolo de durere, de iubire și neiubire, dincolo de pierdere și de găsire, dincolo de eroism și de lașitate, de loial și de trădător, unde nu mai există noțiunea de sus și jos și toate formele la care ne închinăm viața dispar”.
Dar, mai presus de orice, cei doi ajung la concluzia că, „dincolo de frumusețe și de nefrumusețe, de bine și de rău, de rostit și de nerostit, ne așteaptă Sufletul însuși, simplu, gol de toate”.  

Textul capătă, uneori, trăsături de metaroman, naratorul intercalând aspecte reale, din biografia autorului, cu ficțiunea: „Aș vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele, când aveam în jur de 10 ani și locuiam cu părinții în Turnu Severin, orașul trandafirilor, al podului lui Traian și al lui Odobleja, obișnuiam să mergem uneori în micuța insul Ada Kaleh, cu o climă și  floră de tip mediteranean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 500 de locuitori (…)” Din această perspectivă, cartea apare și ca un omagiu, dar și gest reparator pentru o lume ale cărei rosturi au fost distruse de hotărârea arbitrară a doi lideri comuniști.
Sunt, pe de altă parte, în roman, amintite nume de personalități, de eroi din alte scrieri, la un loc, firește, cu personajele cărții: Giuseppe Ungaretti, Manrico Murzi, cunoscut întâmplător de narator, Nicolae Iorga, Dante Gabriel Rosetti, Caravaggio, Shakespeare, Adrian Marino, Konstantinos Kavafis, Paul Klee etc., etc., punându-se în discuție aspecte de artă poetică (spre exemplu, „Ungaretti scria esențial. Acest lucru venea din cele două deșerturi între care trăia, deșertul operei și deșertul sensului. Când cineva vorbește în deșert, vorbește esențial. Totul vine din interiorul, din adâncul gândului nostru, un port gânditor”; altădată, naratorul notează: „tu ai subiectul, personajele și tehnica narativă, Nini, trebuie să-ți inventezi doar starea de grație. Stăpâna scriiturii și a lectorului”, iar Giovanni Esposito, între multele lui considerații referitoare la literatură, afirmă: „Lectura ca operă de artă. … o astfel de îndeletnicire încetinește timpul interior, iar tu rămâi un om tânăr și sensibil, în timp ce emoțiile negative, violența și ura îl accelerează și omul îmbătrânește brusc. O operă este valoroasă dacă te transformă, îți schimbă ideile, senzațiile și chiar sensibilitatea, te face să iubești mai intens”), relatându-se ori pomenindu-se, în treacăt, amănunte biografice, referiri la activitatea sau la aspecte biografice ale lor, trimițând adesea la insula Ada Kaleh.
Spre exemplu, discutând cu scriitorul italian Manrico Murzi, cunoscut întâmplător, născut în insula Elba, călător el însuși prin România și vizitând inclusiv insula „condamnată la moarte de Ceaușescu”, reține părerile acestuia cu privire la ceea ce și în opinia lui a fost „un mic paradis mediteranean situat mai la nord”, iar evocând-o, își exprimă imensul regret pentru pierderea suferită de patrimoniul cultural, istoric al omenirii (insula fusese locuită peste două mii de ani); „parcă nu-i vine să creadă că din minaret nu se va mai auzi niciodată vocea muezinului, iar din bazarul acela turcesc nimeni nu va mai putea cumpăra legume și aur, frunze de tutun și coliere de argint, pește proaspăt de apă dulce din Dunăre și pietre semiprețioase”.
Tot scriitorul italian îi vorbește interlocutorului român despre Ungaretti, în calitate de fost discipol și asistent al lui la universitate: „Ungaretti nu era un personaj academic, el era întotdeauna liber. Ne învăța și pe noi să fim liberi. Ne lăsa și libertatea de interpretare a poemelor. Nu era așadar un profesor, ci un Maestru”.
O temă la care, în dialogurile cu unii dintre interlocutorii lui, revine frecvent Constantin Ionescu / Nini, ca dovadă a preocupării legate de aceasta, este cea a despărțirii, fie și temporare, de pictură: „Poate ar trebui să recunosc că nu am pus suficient suflet în activitatea de artist vizual, după tatonări și lecturi de ani și ani, nu îmi găsisem o cale, nu aveam o viziune proprie și nici forță de expresie. Am simțit însă cu toată acuitatea că în poezie ajunsesem la un timbru personal și, în plus, aveam proiecte ambițioase. Visam, de pildă, să scriu unul din poemele reprezentative ale secolului al XX-lea despre marile orașe, megalopolis”.  

Așadar, coroborând tema universurilor paralele, realitatea și ficțiune, dar, mai ales, realitatea și visul, cartea lui Constantin Severin este o scriere modernă în care fragmentele din care se compune fluxul narativ sunt ordonate de voința aleatorie a memoriei afective, ale cărei rațiuni sunt, adesea, greu de pătruns. De exemplu, de la confesiunea la care asistă a unui român interlop, dintre cei mai periculoși din Europa primilor ani postdecembriști, trecerea în Biblioteca Științifică din Dubrovnik, la studiul cărților lui Boscovich, mobilul aflării sale acolo, este doar puntea peste care, trecând, ajunge cu gândul la sora Clarisse, prilej, între altele, de meditație introspectivă: „prea vrei să treci prin toate stările posibile, de la cele infernale la cele paradisiace. (…) viața ta e o continuă comuniune de demoni și îngeri”. Rațiunea a tot ce cuprinde cartea pare a fi însă știută de Orhan Hamdja, „expert în istoria secretă a Balcanilor”, de la care Nini află – poate intempestiv – despre sine lucruri pe care nici măcar nu le bănuia: „Cartea pe care o vei scrie există deja dintotdeauna, într-un alt univers paralel”. Mai mult, „e o carte care îți va ține destinul ca într-o menghină, și numai ea a făcut să ne întâlnim azi”, fiindcă „Totul e în legătură cu totul”. 
De la Orhan Hamdja, Nini mai află și alte informații surprinzătoare și, în același timp, seducătoare pentru el (începând cu pasiunea lor comună pentru tot ce ține de insula scufundată,) dar personajul cu totul aparte despre care îi vorbește este Giovanni Esposito, napolitanul „magician și alchimist”, cunoștință a lui Orhan, cu care făcea schimb de „incunabule, cărți și manuscrise rare” și care se întâlnise, cu secole în urmă, în 1762, la Galați, cu Roger Boscovich, pe care îl studia acum Constantin Ionescu (Nini). În casa lui Orhan Hamdja, „un univers borgesian”, Nini vede un număr incalculabil de „cărți, incunabule și manuscrise rare”, dar și alte obiecte ale căror vechime, frumusețe, valoare sunt, de asemenea, fascinante, mai cu seamă că află că „multe din ele au fost aduse aici din Ada Kaleh” de Giovanni Esposito și că „făceau parte dintr-o uriașă bibliotecă secretă, construită după 1717, din ordinul prințului Eugeniu de Savoia în interiorul tunelului care leagă insula de malul sârbesc, tot el dispunând să se înalțe forturi la extremități, legate cu drumuri subterane, o magazie de alimente, depozite de muniții”. Dar „în subteranele insulei-palimpsest”, în „Biblioteca Babel”, unde Orhan însuși ar fi coborât „la începutul anilor ’60” și unde s-ar afla și „laboratorul alchimic al Împăratului Rudolf al II-lea” este „un loc al comuniunii cu absolutul”, iar Giovanni Esposito fiind acolo singurul „bibliotecar timp de aproape trei sute de ani”.
Discuția cu Orhan Hamdja este inițiatică și îi prilejuiește lui Nini, din nou, posibilitatea de a se introspecta, mergând însă pe alte coordonate: „Încep să înțeleg acum mai bine de ce simțeam o atracție neobișnuită pentru Ada Kaleh, de ce eul meu intră, adeseori, în rezonanță cu imaginea ei din copilărie. Poate că eul este tot o insulă exotică scufundată, cu tot cu Biblioteca Babel”. Își dă seamă, totodată, că „pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci durată”, înțelegerea unor asemenea atribute ale spațiului acestuia dându-i posibilitatea de a intui o explicație a ceea ce simte, și anume un „dor metafizic greu de descris, dorul de un loc în care, totuși, nu m-am născut”.
Personajele mai vorbesc despre posibilitatea ca „legătura metafizică cu Ada Kaleh” care să poată să readucă la suprafață insula, despre „fuziunea dintre timp și spirit”, dar și despre un caiet pe care părinții lui Nini l-ar fi primit chiar de la Giovanni Esposito, prin 1962.

Din capitolul al doilea, Întoarcere, trece în prim-plan, mai întâi printr-un eseu autobiografic, adresat lui Constantin Ionescu – un ales, deci, al destinului –, Giovanni Esposito, care îi vorbește acestuia despre relația cu invizibilul, despre timp („Timpul pe Ada Kaleh… sau timpul Adei… era ceva magic, suspendat în amestecătura aceea de timp comun și clipe durabile, timpul ca povestire a timpului”), despre relația dintre amintire și clipă („Amintirea aparține trecutului, iar clipa aparține vieții”), dar, mai ales, despre sine („Mi-am făcut cont pe Facebook, dragă Nini…”; „abia din 2010 am început să comunicăm, la câteva luni de la moartea mamei tale, pe care am cunoscut-o în Ada Kaleh, în 1962”), dintre gând și viață („Inițiații spun că orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate și putere. Gândurile… ne controlează viața, ne modelează caracterul, ne ghidează destinul și pot afecta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”), despre momentul când l-a întâlnit prima dată pe cel căruia îi adresează gândurile („Eu aveam atunci 277 de ani, din care 245 petrecuți în inima subterană, înțesată cu cărți, a insulei”), despre reușita de care prea puțini se pot bucura („Am avut nevoie de 150 de ani pentru a atinge starea de a deveni casa primitoare a unui eu unic și permanent”). Legat de relația cu insula, îi mărturisește lui Nini că a „apărut pe lume la Napoli, în 11 februarie 1685”, dar că „îmi place acum să afirm că adevărata mea naștere s-a produs cu mult mai târziu, pe insula Ada Kaleh” și aduce în sprijin vorbele lui Marguerite Yourcenar, din Memoriile lui Hadrian, după care, „Adevăratul loc de naștere este acela unde pentru prima oară ai aruncat asupra ta însuți o privire pătrunzătoare: întâile mele patrii au fost cărțile”. 
Enunțurile sunt frecvent aforistice, amintind, adesea, de scrisul cioranian: „O inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul”; „în orice cuvânt sau semn se întretaie trei universuri, fizic, arhetipal și divin”; „Te naști pe lume cu lințoliul cuvintelor pe gură și pe chip, nu vei putea niciodată să scapi de urzeala lor, să le uiți zumzetul continuu”; „Omul-carte e o realitate incontestabilă, de mii de ani. Poate că întreaga realitate e o carte. (…) Totul este gândire, totul este limbaj (…) există o memorie a inconștientului, o memorie a limbajului interior, care nu poate fi controlată de gândire. Există, prin urmare, și o memorie a ce nu poate fi cunoscut (…)”

Cartea lui Constantin Severin oferă, în consecință, mai multe paliere de interpretare: poate fi citită ca operă literară, complexă, ca manual de teorie literară, de estetică, de istorie, ca scriere inițiatică ocultă, ca eseu pe tema evoluției artei, a raportului dintre creație, creator și Creator, dintre sacru și profan etc. De pildă, împărtășindu-i lui Nini fragmente din evoluția sa spirituală, Giovanni (alintat și el tot cu diminutivul „Nini” de către apropiați!) Esposito spune: „Abia după ce i-am studiat temeinic pe Bruno, Ficino și Pico, cei trei magicieni ai Renașterii care în mod cert aveau acces în același timp la structurile secrete ale lumii spațio-temporale și ale orizontului atemporal, am realizat că bella espressione în artă, literatură și filozofie poate fi însușită doar printr-o încercare aproape supraomenească de a juxtapune profanul și sacrul, de a atinge acea mângâietoare și febrilă consonanță între zgomotul de pași și zborul sacru, atât de vizibilă de pildă în arta lui Caravaggio, și care ne procură emoții intense și înălțătoare și ne curăță de cele negative”.
În privința insulei, dincolo de pitorescul ei seducător, Ada Kaleh (din perspectiva lui Esposito, văzută pentru prima dată, insula era „o fâșie ireală de paradis exotic, rătăcită cu mult mai la nord decât în mod firesc, o nălucă nefiresc de frumoasă în forma unui trup de fluture subțire și gingaș, ieșind din apele Dunării, cu livezi în miniatură de portocali, lămâi și măslini, căsuțe albe cu acoperișuri roșii, chiparoși falnici, fortificații masive și o turlă de biserică”) este, în roman, mai degrabă pretextul pentru a se vorbi despre existența a două lumi – cea văzută și cea intuită ori imaginată – între care se zbate ființa ce dorește să trăiască plenar sau chiar să-și prelungească – asemenea lui Giovanni Esposito – viața, prin intermediul cărții, al artei, al cunoașterii (sacrificându-și împlinirile omului obișnuit, iubirea, familia…). De aceea, Ada Kaleh însăși apare ca un tărâm cu două niveluri (cel puțin): partea de la suprafață, care mai trăiește încă, în cărți și în amintirea celor care au avut șansa de a-i respira farmecul, de o frumusețe sinestezică, aproape inefabilă, și cea din adâncuri, un fel de Atlantidă, proiecție a unui ideal cărturăresc, fascinant, ca și întregul în pântecele căruia este ascunsă. Pe de altă parte, erudiția, cu precădere în materie de artă – muzicală, literară, arte vizuale…–, pe care o etalează firesc, fluent naratorul, în orice ipostază, dar și celelalte personaje susține impresia de tratat de istorie a spiritualității, camuflat în ficțiune. Spre exemplu, referindu-se la Pico della Mirandola, Esposito notează: „Eram încă o dată uimit de anvergura intelectuală a unui tânăr din Italia secolului al XV-lea, care a încercat să caute cu o efervescență și o determinare rar întâlnite calea spirituală către cunoașterea totală, încercând să combine și să transfigureze într-o sinteză personală platonismul, neoplatonismul, aristotelianismul, hermetismul și cabala. În Oratio de hominis dignitate, descrie esența gândirii sale în doar două fraze, vocația omului este una mistică și ea trebuie săvârșită urmând un drum în trei trepte, transformarea morală, cercetarea intelectuală și în final perfecțiunea prin identificarea cu realitatea absolută. Această paradigmă este universală, deoarece poate fi regăsită în orice tradiție.  

Începând cu al doilea capitol, deci, în prim-plan trece multisecularul (pentru că personajele lui Constantin Severin, preocupate până la identificare de adâncimile spiritului, trăiesc asemenea celor biblice) Giovanni Esposito, „Bibliotecarul Infernului”, care face din Constantin Ionescu, atras și el de uriașul magnetism al insulei Ada Kaleh, confidentul său. Prin ampla corespondență, de fapt scrisorile-memorii pe care i le adresează napolitanul (prin naștere) românului, autorul lor se dovedește o imagine vie a istoriei artelor și a istoriei în general, căreia nu i-a fost doar martor, ci și actor, fiind apropiat al multor personalități, prețuit pentru vastele sale cunoștințe de artiști și de regi, în egală măsură.
Giovanni Esposito, cu acribia specifică omului trăind aproape exclusiv în lumea cărților ori, mai mult, într-un univers populat numai de cărți, zugrăvește lumile prin care a trecut, privindu-le atât la nivelul colectivităților, cât și al unor indivizi exponențiali sau, pur  și simplu, asupra cărora se oprește atenția lui. Descrie, pe larg, cu plăcere, cu voluptate chiar, evenimente, recreează culoarea locală și temporală, expune concepții despre artă, despre societate, fidel spiritului fiecărei epoci traversate și, în același timp, depășindu-și cu mult contemporanii, pătruns de fiorul sacru, dar și cu sufletul vândut pentru accesul la cunoașterea interzisă celor mai mulți dintre semeni.
Muzica, dragostea, arta, cărțile rare, incunabule sunt, așadar, câteva dintre „ingredientele” sine qua non ale existenței aflate, concomitent sau succesiv, în diferite forme, în preajma acestui personaj-istorie, care acoperă cu viața lui nu doar niște secole, ci străbate și Europa, de la un capăt la altul, pentru ca, după plecarea de pe Ada Kaleh, să aleagă chiar un alt continent (Australia).   
În discursul lui Giovanni Esposito, adresat lui Nini, revine ca un laitmotiv ideea că nimic nu e întâmplător, că „totul este legat de totul și coexistă într-un prezent etern, fără început și fără sfârșit”. În ce-l privește pe Nini, în același context, Esposito îi atrage atenția, legat de ceea ce numește „căutările tale artistice”, că este „fascinat de lumea arhetipală” și că a „lansat un nou curent în arta contemporană, expresionismul arhetipal, inspirat de arta lui Brâncuși și de cercetările lui Carl Gustav Jung, care a scris mult și pertinent despre arhetipuri”, deși a afirmat că „Jung a lansat conceptul de arhetip”, despre acesta a vorbit mai demult, în 1525, Francesco Giorgio Veneto.
Dincolo de povestea eroilor aflați în prim-plan, cartea este o adevărată „povestire cu sertare”, prin numărul incalculabil de personaje, de întâmplări relatate, fiecare cu o impresionantă cantitate de senzațional. De pildă, referirile la civilizația atlanților sunt prilejul de a vorbi despre Cartea lui Thoth (constituind „miezul de lumină și de foc al Bibliotecii Infernului”, o „veritabilă Biblie a învățăturii secrete”), despre învățăturile pe care le cuprinde, dar și despre autorul ei. Bibliotecarul citează, spre exemplu, de acolo un avertisment: „Omule, tu crezi că trăiești, dar să știi că e doar viață în moarte”. În același context, privitor la civilizația Atlantidei, adresându-i-se mereu lui Nini, Esposito îi vorbește despre oamenii de la începuturi, care nu ar fi fost „întrupați”, aveau „minte și spirit” și „comunicau telepatic”. Mai mult, „vorbirea și scrierea au apărut abia după întruparea atlanților în lumea materială”, concluzia fiind la fel de surprinzătoare: „Cuvântul care se întrupează deodată cu omul pare să fie secretul secretelor. Ordinea care a emis lumina este cuvântul, iar din cuvânt se nasc viața și existența tuturor lucrurilor.”  Și, mai departe: „Nu întâmplător sfinții care au scris Biblia, în  mod cert cunoscători ai Cărții lui Thoth, afirmă și ei negru pe alb că la început a fost cuvântul”. Privitor la sufletul omului, Thoth îl numea „o stea încătușată într-un corp”, „întruchiparea tuturor lucrurilor”, „poarta misterelor”, iar în el „zac taine uneori mai mari decât cele al universului”.
Prin Cartea lui Thoth își explică Bibliotecarul și vârsta multiseculară: „Thoth m-a învățat să mă eliberez din încătușarea cărnii după propria voință și să-mi prelungesc tinerețea le nesfârșit prin tehnici de meditație în anumite poziții, legate și de punctele cardinale, rostind cuvinte și invocații sacre cu încărcătură primordială”.
Schimbarea rapidă a planurilor, suprapunerea lor, zigzagul prin amintiri, impresii, gânduri, analiză, introspecție, descrieri de peisaje (vechiul port din Dubrovnik, de pildă, sau casa lui Orhan Hamdja, Vezuviul, imaginea insulei Ada Kaleh, văzută pentru prima dată de viitorul „bibliotecar al Infernului” etc.), numărul incalculabil de prezențe umane din pagini, ale căror portrete (Eugeniu de Savoia, Mia Levente, Alfred Swarovski etc.) sunt realizate grație calităților artistului vizual, ale jurnalistului, ochiului atent la toate amănuntele spațiului străbătut – în realitate ori în imaginație, în vis – și, mereu, amintita deja densă informație culturală, istorică etc., toate acestea și încă altele fac din cartea lui Constantin Severin o adevărată enciclopedie a parcursului existențial nu doar al personajelor din prim-plan, lianții întregului și care empatizează cu toate imaginile lumii străbătute, se identifică, în general, cu ele, nu rămân indiferente adică, la aproape nimic din formele universului cu care li se încrucișează pașii, mutând, în consecință, toate aceste semnale pe care le percep dinspre realitate în propria „insulă”, cum personajele Micului Prinț al lui A. de Saint-Exupéry au propriile planete (fiindcă, de pildă, „Nini e un bărbat-insulă în care amintirile fac valuri care inundă pragul casei sale”), ci și ale celorlalte.

Mioara Bahna
(nr. 1, ianuarie 2020, anul X)