„Domnița valahă”: un roman dedicat principesei Elena Ghica, alias Dora d'Istria

Am mai spus și îmi face plăcere să o repet: nu e deloc puțin lucru să fii scriitor timișorean. În cel mai vestic oraș al României, spectrul literarității/al artei literare este acoperit de scriitori cu vocație intelectuală care, în majoritate, reprezintă strălucit centrul universitar cosmopolit în care s-au format. O bună parte sunt foarte atașați de valorile românești, dar, în același timp, vădit interesați și de relația cu Europa culturală, de odinioară, de acum și chiar dintr-un viitor previzibil. În acest context se integrează perfect italienista Viorica Bălteanu, un profil inconfundabil în peisajul literar și universitar timișorean, cea care a stabilit, în ultimele decenii, cu binecunoscuta-i motivație și cu impresionanta-i osârdie, veritabile punți culturale între Timișoara și Roma, Florența, Udine, Padova sau alte centre universitare din Europa, centre de prestigiu mondial.   

Domnița valahă (Timișoara, Ed. Eubeea, 2019), recomandată ca roman, marchează debutul în proză al scriitoarei Viorica Bălteanu, care s-a remarcat, mai întâi ca traducătoare, apoi ca poetă, iar acum, iată, ni se prezintă ca romancieră. Acest roman – la temelia căruia se află aristocrația culturală, în forme predilecte de manifestare –, împletind discursul narativ cu cel argumentativ,  reușește să așeze pe un piedestal, târziu, dar nicidecum „prea târziu”, efigia Dorei d’Istria (Elena Ghica). Citindu-l, n-am putut să nu-mi amintesc de modul cum Nina Ceranu a promovat, de curând, personalitatea Emiliei Lungu Puhallo într-un admirabil roman-portret, intitulat Doamna din Spion Strasse (Timișoara, Ed. Eubeea, 2018). Afinitățile intelectuale și atitudinale ale celor două scriitoare au determinat fericita lor întâlnire în proiectul editorial  Domnița valahă, în care Viorica Bălteanu figurează ca autor, iar Nina Ceranu ca editor. 

Pregnanța culturală a Dorei d’Istria este evidențiată într-un cadru literar consacrat: cel al realismului oniric, situat la limita dintre romantism și realism. Oricât de contrariantă ar părea, cel puțin pentru autoare, percepția mea, influențată și de tentațiile contextualizării pragmatice și de curiozitatea cercetării structurilor de adâncime ale textului, voi insista, încă de la început, asupra faptului că, în ciuda titlului și a permanentei considerații a Vioricăi Bălteanu față de valoroasa, neasemuita Dora d’Istria (Elena Ghica), nu aceasta susține și organizează întreaga construcție epică, ci IDEALUL, în accepțiunea sa romantică. Informarea profesionistă (a se avea în vedere și meritul traducerii, în 2017, a eseului Robertei Fidanzia consacrat Dorei d’Istria) și fidelitatea față de documentul istoric, ca și Încheierea altfel sunt argumente imbatabile pentru componenta realistă a romanului.  Însă visul subsidiar, care pulsează romantic, este elementul de fond și factorul propulsor al operei literare. Acesta motivează o serie de idealizări, mijlocite de datele existenței „domniței valahe”, în mai multe planuri. 

Bunăoară, în plan geografic, se urmărește drumul protagonistei din îndepărtata Rusie, dictatorială, înspre Vestul democratic al Europei – în primul rând în Elveția, apoi în Belgia, din nou în Elveția, în Italia, cu  statornicirea în Florența. Finalul parcursului geografic are conotațiile împlinirii unui vis al eroinei, care ajunge în locul ideal pentru firea și năzuințele sale.

În plan temporal, contemporaneitatea cu Eminescu, geniul absolut al românismului, îi permite autoarei să dirijeze înspre acesta imensa admirație a protagonistei, care se mândrește cu el („Renumita scriitoare nu îl întâlnise – așa cum își dorea – pe Mihai Eminescu, astrul de zenit al poeziei românești”, p. 207; „ - Ai auzit despre Mihai Eminescu? E un poet cum nu mai există altul în lume. Român de-al meu.”). Finalmente, autoarea o plasează pe Dora d’Istria, din punct de vedere axiologic, în proximitatea lui Eminescu, într-un fel de „secol de aur” al culturii române: „În jumătatea secundă a secolului al XIX-lea, Dumnezeu a dăruit României două genii celestiale de cea mai nobilă stirpe: Mihai Eminescu și Elena Ghica, primul ilustrând strălucit literatura beletristică, iar Dora d’Istria fiind o exemplară  gânditoare (îl citise pe Kant, în original, și îi comenta ideile cu competență, cum prea puțini au avut-o, în epocă, o au, în prezent; ea anunțându-i pe marii filosofi creștini ai secolului al XX-lea etc.) și autoare de literatură științifică, abordând domenii felurite cu valoare perenă”, p. 300.

În plan tipologic, Dora d’Istria nu poate reprezenta decât tipul femeii ideale, conturat ca atare încă din primele pagini ale romanului: de condiție nobilă („adorata prim-născută a principelui Mihalache Ghica”, p. 23; „din familie de mare vază”, p. 26), de o frumusețe uluitoare („frumoasă ca o zână”, p. 26), creștină („cucernică… fără îngăduință pentru abaterile morale”, p. 21), cu educație aleasă („învățată cum nu era alta ca ea în toată Evropa”, p. 26), cu o foarte bună stare materială („Din zestrea foarte consistentă destinată ei de către chivernisitul Mihalache Ghica, prințesa mai păstra câteva giuvaeruri foarte prețioase, blănuri, veșminte și încălțăminte de lux, moșia cumpărată, cu ani în urmă,… în Valea Vlăsiei și o proprietate bunicică în stepa rusească”, p. 46),  cu talent artistic („Vocea sa de soprană lirico-dramatică ar fi putut smulge aplauze furtunoase, ovații prelungi pe scenele lumii”, p. 15; „Degetele ei făceau ca pianul să vibreze foarte special, dulce și năvalnic”, Ibidem; „În 1848, își perfecționă măiestria de a picta, în Felice Schiavoni descoperind încă un tată”, p. 51), cu darul scrisului („Elena lucra cu spor să termine prima ei carte, în biroul-bibliotecă inundat de soare”, p. 25) etc. Această matrice tipologică se păstrează cu sfințenie. Mai mult, fiecare aspect pozitiv al personalității protagonistei se accentuează, justificând, individual și, mai ales, laolaltă, un tot mai mare succes social, astfel încât o regăsim pe Dora d’Istria, la maturitate, în Florența mult visată, ca femeie de carieră cu renume mondial, esențialmente feministă, cucerind inima unui celebru împărat brazilian, Dom Pedro II, dar trăind, totuși, în deplină solitudine, până la sfârșitul dramatic, survenit relativ timpuriu. Rupsese relațiile cu cei din neamul său românesc și se săvârșea tăcută și, lăuntric, nefericită, înscriindu-se în condiția generică a geniului romantic care, așa cum spunea Eminescu, este incapabil de a fi fericit sau de a-i ferici pe alții. Toate calitățile Dorei d’Istria ating gradul maxim de intensitate. Modalitatea de apreciere a autoarei este exclusiv superlativă, aceasta intervenind adeseori pentru a sublinia faptul că eroina sa este o ființă unică, fără egal, fără asemănare; așadar, ideală.

Cea mai interesantă și mai izbutită, în mod sigur, cea mai subtilă dintre idealizări, mi se pare a fi cea desfășurată în plan psihanalitic, unde figura Dorei d’Istria este, fără niciun dubiu, o proiecție ideală a psihicului autoarei. Empatia autor-personaj se axează pe sentimente, atitudini, credințe și exigențe definitorii, precum dragostea față de țara de origine, fascinația Italiei, în special a Florenței, ortodoxismul, solitudinea, feminismul, caritatea, spiritul rebel („… le comunicase pe ton aspru mai multor interlocutori”… că, din porunca țarului, „armata rusă ocupase pentru a patra oară Principatele Române… ba chiar că făcuse înțelegeri cu otomanii, cu austriecii…”, p. 77, fapt pentru care suportă o teribilă ofensă, fiind biciuită și umilită: „O biciuiseră cum pedepsești un copil neascultător”, p. 132) etc. Autoarea și personajul seamănă într-atât, încât, uneori, vocile, gesturile li se suprapun („Tooot latinii-s mai sensibili, mai receptivi, socoti – fără a greși – principesa”, p. 151; „… descriind etapa finală a escaladării, autoarea susține că ea a înfipt, pe semețul vârf  Moench, un tricolor al României, cu numele țării ei brodat cu fir de argint”, p. 152). 

Practic, Doria d’Istria, cărturar de origine română, care s-a afirmat ca scriitor în limbile culturii europene,  preponderent în franceză, este întruchiparea unui ideal romantic (și romanic) al distincției. În fișa biografică a personajului, se identifică mai multe variante de distincție: personală, socială, intelectuală, artistică, morală, spirituală/religioasă etc.

Distincția personală: frumoasă, delicată și rafinată („… preafrumoasa consoartă, mult prea cuminte și fină”, p. 43; „ - Doamne Sfinte, cât ești de gingașă, Lenocica mea scumpă!”, p. 110); grațioasă și nobilă („Înclină fruntea, răspunzând salutului adresat lor cu desăvârșită reverență”, p. 17); elegantă, inspirat coafată și înveșmântată („Ai fi zis că înviase dintr-un tablou renascentist italian”); misterioasă („Cine putea fi Dora d’Istria, se întrebau tot mai mulți intelectuali ai timpului”, p. 152); fermecătoare („ - Ești la fel de fascinantă în tot ce faci, scumpă Elena-Dora. Discreția personificată…”, p. 229); vizionară („ - Am așternut pe hârtie mii de pagini… Cum prea bine știi, Pietro, le-am scris pentru că numai cultura, știința, artele pot salva omenirea. Alături de credință, firește…”, p. 230). 

Distincția socială: aparține renumitului neam al Ghiculeștilor („Ghiculești vrednici stătuseră atât pe tronul Moldovei, cât și pe tronul Valahiei”, p. 37) și poartă numele bunicii sale („vrednicei de cinstire mare băneasă Elena Razu, ultima soață, a treia, a marelui ban Dimitrie Ghica”, p. 36); nu face niciun rabat de la etichetă, de exemplu, nu cântă decât „din plăcere, la serate din palate strălucite. Adică tocmai pentru oameni de rangul ei”, p. 16; se laudă cu ascendența sa nobilă („Principesa le spunea, le scria tuturor că este româncă din os regesc, fiind coborâtoare din zece principi domnitori, care se alternaseră pe tron, ba la Iași, ba la București”, p. 152-153); aspirația măririi o face, la un moment dat, să inventeze o glorioasă ascendență albaneză, ulterior regretată („Regină? Alimentase, poate, această aspirație, inclusiv convingerea literatului și pictorului Tullo Massarani că ea ar fi putut fi un șef de stat redutabil? … Garibaldi, nu doar el, o considera o instanță din cele mai înalte în politica europeană…”, p. 181).

Distincția intelectuală: cultivată („Toată lumea bună știa că erau publicații ajunse prin poștă pe numele principesei Koltsova-Massalskaia, doldora de cultură fiind aceasta”, p. 31); avidă de cunoaștere („Anii petrecuți în biblioteci erau o mare realizare”, p. 39); foarte bine informată în privința evenimentelor culturale ale vremii („ - Am citit într-o gazetă că, în curând, la Timișoara, va avea loc încă o premieră cu Traviata”, p. 103); poliglotă („ - Vorbim în limba lui Victor Hugo, rusește sau italienește, Principesă?”, p. 78); iubitoare de literatură și de istorie culturală („Au trecut numai cinci ani de la grațierea lui Dostoievski, la picioarele eșafodului”, p. 134); autoare de cărți („La editura Cherbuliez, cu sediul la Paris și secund sediu la Geneva, îi fu publicată prima carte”, p. 149); are legături cu oameni de cultură din Romània occidentală („Cartea despre monahi și monahii, semnată misterios Dora d’Istria, stârni un roi de epistole venite din Italia, Belgia, Franța, Elveția, de la personalități semnificative”, p. 151; „Scriitoarea noastră începuse o asiduă corespondență cu Edgard Quinet”, p. 157);  publică în reviste de cultură din Occidentul Europei („Marile reviste apusene îi deschiseseră Dorei d’Istria paginile. Cu precădere, cele italienești și franțuzești, începând din 1856, apoi, altele”, p. 162); cu o cultură admirabilă, de natură enciclopedică („… principesa din Valahia era «o enciclopedie vie»”, scria Bartolomeo Cecchetti, p. 168).

Distincția artistică: amatoare de operă („Spectacolele de operă-s preferatele mele”, p. 82); cunoscătoare de muzică clasică („ - Ah, Gabrielen valzer! Îl recunoscu principesa valahă, cu bucurie”, p. 84); pictoriță sensibilă, talentată („Alese un peisaj semnat H.G., adică Hélène Ghica (p. 114); pasionată de muzică („Ca pandant al popasurilor în grădină, își găsea, în clipele de răgaz, tot mai ades (…) alinare în muzică, fiindu-i aceasta o iubire imensă, încă din copilărie”, p. 203).

Distincția morală: își asumă propriile greșeli („Niciodată nu dădea vina pe alții, imputându-le greșelile sale”, p. 109); nu agreează abaterile de la legea morală („Peste ani, instalată la Florența, domniței îi ajunseseră la ureche adevăruri picante, pe care nu le aprecie. Cult, umblat prin lume, putred de bogat, iubitorul de artă trăia în concubinaj cu o frumoasă aristocrată”, p. 117; „… Elena își recăpătă strălucirea, speranța că viața îi va lua o turnură prielnică: era cu puișorul ei, convinsă că scăpase definitiv de minciună, umilințe, de neliniști, oprimări”, p. 143); se orientează după principiile moralității („Spre deosebire de toate, Elena Ghica Koltsova-Massalskaia nu-și legă viața de vreun alt bărbat decât acela pe care-l luase de soț legiuit”, p. 160); consideră sfântă datoria morală  („Dora d’Istria avea de împlinit o sacră datorie. Față de sine, față de neamul ei, de țara unde se născuse și de țara unde ea fusese primită ca o fiică multiubită”, p. 183).

Distincția spirituală/religioasă: se roagă discret („Cinară, după ce Elena murmură rugăciunea către Tatăl Ceresc”, p. 107); se desparte de soțul cu care s-a cununat în fața lui Dumnezeu, dar nu divorțează de el („ - Dacă un vei cere divorțul, sunt de acord să plecați…/ - Îți mulțumesc mult, Alexandr. Dumnezeu să te răsplătească”, p. 139; „Sunt creștină ortodoxă, am fost crescută în cultul familiei. Nu voi cere niciodată divorțul de soțul meu. Eu îl iubesc… Ce a legat Dumnezeu prin taina sfântă a căsătoriei nu pot desface niște judecători, niciodată!”, p. 140); scrie despre viața monahală ortodoxă („Cartea avea titlul La vie monastique dans l’Église orientale”, p. 149); este de neclintit în continuarea tradiției ortodoxe românești („socotind că numai Ortodoxia, nu una oarecare, ci Ortodoxia românească, îți poate umple sufletul de nesecată râvnă de tot ce este mai plin de noimă, de rost înalt și pur”, p. 150); deplânge pierderea credinței și nevoia de idoli în lume („Doamne Sfinte, nu voi înțelege niciodată goana după bani, putere, măriri nemeritate! Prisosește impostura. Pierderea credinței, a tuturor valorilor adevărate e sfâșietoare” (p. 197).

În concluzie, Dora d’Istria este înfățișată ca persoană umană, conform definiției date acestui concept de către Eugen Dorcescu: „Persoana umană este acel individ uman, purtător de excelență, care trăiește pentru un ideal, este animat nu doar de sentimentul, ci și de cultul valorilor și are necesități spirituale conștientizate” (***, G.I. Tohăneanu, Exegi monumentum, Timișoara, EUVT, 2019, p. 27). Protagonista îndeplinește toate aceste condiții, încadrându-se perfect în definiție.
Deși schema epică este simplă, lineară, naratoarea focalizând evoluția unui singur personaj, care nu se dezvoltă, ci se consolidează, romanul atrage. Oferă un model. Urmărirea idealului romantic, din multiple unghiuri, înalță personajul, conferă caracter excepțional unui destin – semn al excelenței, în persoana umană a Dorei d’Istria. 






Mirela-Ioana Dorcescu
(nr. 9, septembrie 2020, anul X)