„Rime contro la guerra / Rime împotriva războiului”, de Otilia Dor

După ce a publicat poezii în italiană și franceză în diverse reviste literare, Lui Leopardi, după două sute de ani, Epistola alla Calabria („Parallelo 38”, Reggio Calabria), A mon semblable, a mes semblables („Esquisses de l'âme”, La Bibliotheque Internationale De Poésie, Paris), Eram tânãrã – Ero giovane - J'étais jeune („Il Convivio”, Castiglione di Sicilia), sau volume de poezii la prestigioase edituri române, Nor de searã (Vimar), Daruri vechi si versuri noi (Oscar Print) care i-a adus premiul I pentru poezie în limbi străine în Italia, la Giardini Naxos, 2019, Cu fața la soare (Oscar Print), poeta Otilia DOR (prof. Otilia Doroteea Borcia) oferă publicului său un nou dar, atât de binecuvântat în aceste vremuri deosebit de grele pe care le trăim, în care valorile negative sunt repuse în centrul societății europene, amintindu-ne astfel că doar frumusețea poate salva lumea și că un singur vers este suficient pentru a relua dialogul.
Sub titlul Rime contro la guerra - Rime împotriva războiului (Editura Eikon, 2022), volumul bilingv al cărui traducător este și propriul său poet, cu fotografii foarte sugestive și bine alese de Ana Solari pentru a evidenția mesajul poetic, conține douăzeci și două de poezii care dezvăluie cititorului adevărata personalitate complexă a autoarei, versatilitatea ei care îi permite să exprime, în același timp, diferite subiecte variind de la teme religioase şi filozofie la literatura italiană şi civilizația italiană sau pur și simplu la cele care se deschid în fața ochilor celor care le recunosc.
Aleatorie sau nu, ordinea poeziilor îmi amintește de o interpretare care o vede pe autoare inițial fragilă, ca o picătură în oceanele lumii, deschisă la reflecții asupra identității și spiritualității, după care, pe de o parte, își cere iertare pentru că nu îi vorbesc lui în limba sânului meu matern, limbă pe care tu nu o cunoști, ci în a ta care este a doua a inimii mele, recunoaște fiorul iubirii asociindu-l cu sosirea primăverii, o altă primăvară care răsplătește tristele mele anotimpuri de durere nerostită, pe de altă parte, prinde curaj și se dezvăluie cititorului vorbind despre primul sărut, mulțumindu-i iubitului pentru că i-a umplut golul existențial cu cuvinte de dragoste, pentru a revela ceea ce este în realitate – un vulcan care odată trezit trăiește bucurie, tandrețe, dorințe și vise; pentru o clipă își coboară privirea sub greutatea prea multor amintiri pe care să le ducă acolo sus pentru a se ridica din nou în glorie printr-un imn adresat frumoasei sale Italii, dar nu înainte de a ne invita la Căutarea fericirii.
Aprofundând calea interpretativă menționată mai sus, descoperim complexitatea poeziei Otiliei DOR.
În poezia Dumnezeu-Omul / Omul-Dumnezeu poeta se îndreaptă către Dumnezeu într-un mod artistic excepțional: Tu ești bărbatul / cu vene și artere / ale pământului / și ale lunii, / al marilor râuri, care se gândește între două jocuri de șah la războaie și care din păcate – spre casa autoarei – își încetinește pașii târzii. Identitate salvatoare dezvăluie un dialog cu un interlocutor pe care doar ea îl cunoaște, cu care se întâlnește în visele copilăriei sau ale bătrâneții, cu speranța că, după o viață încercată, ziua de mâine mai puțin tristă va fi.
În Elementele esențiale, aerul respiră cu plămânii și vorbește cu gurile noastre pline de miere și sare, pământul se trezește să ofere flori pentru nuntă, focul încălzește inima casei și apa sfințită ne dă nouă celor mici și bătrâni puterea de a trăi. Imponderabilitatea nu se referă la spațiu, ci la drumul nostru de păstori rătăcitori între a ne fi născut și a nu mai putea respira, drum marcat de un sărut „primul și ultimul” pe o faleză. Identitate vorbește despre pâinea binecuvântată și despre mâinile care au împărțit-o și care au crescut copiii pe fundalul unei civilizații blocate uneori de războaie.
Iată mâinile mele trece în revistă pâinea de zi cu zi, copilul legănat, hainele spălate ale celor încă în viață și ale celor deja plecați, temele corectate la geografie, lacrimile uscate, vântul mângâiat, păpușile îmbrăcate, dezamăgirile trăite, aceleași mâini cu care a făcut dulciuri la cuptor și poezii garnisite cu nebunii feciorelnice, pe care fie că sunt scrise în proză sau în versuri, cu rime frumoase sau nu, Otilia le iubește, pentru că îi aparțin.
În ritm cu Versurile mele, sufletul ei de artist realizează că puterea muzicii este mare pentru că îi vrăjește pe îngeri, dar puterea poeziei este interioară și ajunge acolo unde urechile nu aud și se termină definind mistica fericire când se ascultă Bach, Scarlatti și Vivaldi cu (trei cuvinte): Dumnezeu, Frumusețe, Dragoste. Universalitate este poemul în care el se identifică cu noi toți și cere să i se citească din când în când privirea care ar putea schimba planurile universale.
Și întrucât toți suntem universali și venim de la același Turn Babel, și limbile noastre sunt surori, pentru că și personalitatea Otiliei este bidirecțională din punctul de vedere al culturilor pe care le întruchipează.
Interistoricitate are drept simbol Columna lui Traian, care vorbește despre Carpați și Daci și despre ea ca femeie daco-romană, moștenitoare și misionară a celor două culturi.

Prezența Italiei sau a culturii și literaturii italiene este inseparabilă în poezia Otiliei. Scilla este prezentată cu figuri stilistice de mare valoare și sensibilitate excepțională, invitându-ne să o descoperim: Un cap de lume, o stâncă de tuf sărutată de mare. Cântecul cântecelor nu se adresează creaturilor, ci creațiilor – este strigătul prizonierilor de la Castel San Angelo, al primilor creștini sfâșiați de fiarele din Colosseum, memorat de leii și porumbeii care alăptează din piețele de la San Marco și de la Domul din Milano. În schimb, cu De data aceasta nu vom merge în iad, poeta ne asigură că trebuie să îndrăznim să navigam dincolo de Stâlpii lui Hercule pentru că nava noastră, nemaisupusă pedepsei după rătăcire, va fi cruţată de voinţa Celui care pentru păcate mai puţin grave decât ale noastre, a făcut-o să naufragieze în Poemul marelui poet.
Preluând titlul volumului, cuvântul război se întâlnește în Identitate – între două războaie de cucerire sau de eliberare de provocările noastre inutile, (...) care întrerup progresul firesc al civilizației de secole lungi, dar și în Cunoaștere care reia tema războaielor de astăzi, a victimelor, femeilor și copiilor, a clădirilor prăbușite, școlilor, spitalelor și teatrelor și tot ceea ce depinde de orientarea politică a guvernanților și de unde bate vântul – din Est sau Vest.
Subliniind caracterul ermetic al ultimului poem al volumului, a cărui cheie se află în ultimul cuvânt: DIVERSITATE, o invitație clară a poetei În căutarea fericirii, este făcută cu Italia mea frumoasă, un imn dedicat minunatei țări care cuprinde cultura și civilizația italiană și care reconfirmă pe bună dreptate misiunea ei de italienistă distinsă în 2019 cu Steaua Italiei în grad de Cavaler:

ITALIA MEA FRUMOASĂ

De la tine,
Italia mea frumoasă,
aștept doar
primăvara
bobocilor de trandafiri
și vara
Sfintei Marii
când în Catedralele tale
pline de imaginile sfinților
și îngerilor
răsună plânsetul orgii
și al Ave Maria,
cântată cu atâta
devotament
și cu dulce milă.

Crinul,
Italia mea frumoasă,
a rămas simbolul
minunatei tale
Renaşteri,
care i-a legat
pe toți artiștii tăi
de pământurile scăldate de
Arno, Tibru
și Pad
într-un jurământ
sculptat în temple
pentru eternitate.

Acestea sunt
singurele certitudini
care fac norii să dispară
când se aud cântând
vioara și chitara
în fiecare
oraș al tău
extraordinar de frumos.

Poeziile mele
se datorează doar
freneziei
cu care
maeștrii tăi
au acoperit
biserici și palate
cu imaginile Paradisului
din această lume
și din aceea
de dincolo.

Și aceasta
pentru că în muzeele tale
și în cele
ale altor națiuni
unde zâmbesc
Madonele tale,
Muzele
nu vorbesc
nici ebraica,
nici elenica,
nici latina sau araba,
ci doar
limba ta
ferecată pe toate acestea
din Antichitate.

Italia mia bella

Da te, / Italia mia bella,
aspetto solo/ la primavera dei boccioli di rose
e l’estate/ del Ferragosto
quando nelle tue Cattedrali
riempite delle immagini dei santi/ e degli angeli
risuona il pianto dell’organo/ e dell’Ave Maria,
cantata con tanta/ devozione/e dolce pietà.
Il giglio, /Italia mia bella,
è rimasto il simbolo/del tuo meraviglioso/Rinascimento,
che ha legato/ i tuoi artisti/ con le terre
dell’Arno, del Tevere/del Po’
in un giuramento/scolpito nei templi/per l’eternità.
Queste sono/le sole certezze
che fanno sparire le nuvole
quando si sentono suonare/il violino e la chitarra
in ogni tua/straordinariamente bella/città.
Le mie poesie/si devono solo/alla frenesia
con la quale/i tuoi maestri/hanno coperto/chiese e palazzi
con le immagini del Paradiso/di questo mondo/e di quello/dell’aldilà.
E questo/ perché nei tuoi musei/e in quelli di altre nazioni
dove sorridono/le tue Madonne, /
le Muse/non parlano/né l’ebraico, / né l’ellenico, /né il latino o l’arabo,
ma solo/ la tua lingua/coniata su tutte queste
dall’Antichità.

Nicoleta Silvia Ioana
(nr. 7-8, iulie-august 2022, anul XII)