Darul lui Domenico Caselli

Târgurile de carte, precum „Gaudeamus”, prezintă, pe lângă avantajul de a lansa toate noutățile editoriale, și pe acela de a oferi fiecărei edituri oportunitatea de a scoate pe tarabă ce încă se mai află în stoc. Așa s-a făcut că anul acesta, în ultima oră a târgului, în vreme ce începeau să se strângă standurile, am trecut pe lângă cel al editurii Vremea iar în timp ce cărțile începeau să reintre în cutii, mi-a atras atenția o cărticică pe care m-am grăbit să o cumpăr înainte de a dispărea în fervoarea demontării târgului. Mi-a atras atenția pentru că autorul era un italian de care nu auzisem, iar ciudățenia era că italianul scria despre ceva neașteptat de românesc. Ajunsă acasă n-am mai lăsat-o din mână și încerc să-i fac aici o scurtă prezentare pentru a o recomanda tuturor neștiutorilor cum eram eu. Autorul se numește Domenico Caselli, iar cărticica Măcelărirea bucureștenilor pe vremea lui Chehaia Bei și alte minunate povestiri din Bucureștii de la începutul veacului al 19-lea, apărută în 2015 la editura Vremea în colecția Planeta București, inițiată și coordonată de Silvia Colfescu – scriitoare, editoare și ilustratoare de carte, ea însăși îndrăgostită de istoria Bucureștilor, și îngrijitoarea ediției de care vorbesc. Prefațatorul cărții – esențial pentru a pricepe ce țineam în mână – este Dan Roșca, excepțional cercetător al istoriei vieții cotidiene a Bucureștilor, autor a douăsprezece prețioase monografii tematice despre capitala noastră, deci ilustru cunoscător al materiei de care se ocupa și italianul nostru. Ii datorez lui Dan Roșca informațiile următoare, urmând să adaug propriile mele impresii și uimiri referitoare la cărticică.

Mai întâi cine a fost Domenico Caselli? A fost un italian, ziarist, publicist și scriitor, născut la București în 1875, fiu al uneia dintre nu puținele familii de imigranți italieni stabiliți în România la sfârșitul secolului XIX-lea, majoritatea constructori sau lucrători în variile branșe ale construcțiilor, care, atrași fiind de avântul economic al proaspătului regat, s-au stabilit în România dobândind un nume. Familia Caselli era modestă, drept care Domenico a fost nevoit să lucreze încă din adolescență, angajându-se la tipografia „Universul” de pe lângă ziarul omonim al italianului Luigi Cazzavillan. Numele lui Cazzavillan, fost garibaldin, antreprenor de mare succes, filantrop,  pe atunci președinte al comunității italienilor din România, este purtat și astăzi – cum știu toți bucureștenii –  de o stradă, o piață și un palat din centrul capitalei. Caselli a trecut de la tipografie la gazetărie, devenind secretar de redacție al celebrului ziar. Apoi, ajuns profesionist al meseriei, își înființează în 1895 propria gazetă, săptămânalul cu profil enciclopedic „Enciclopedia populară”, apoi, în 1898, revista de literatură, artă și științe „Vieața nouă”, la care colaborau  literați ce aveau să devină faimoși (precum N.D. Cocea, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu – Dan Roșca ne oferă și o savuroasă amintire a lui Sadoveanu despre această revistă); au urmat, în ultimii ani ai secolului, revista enciclopedică „Actualitatea”, unde era director, și ziarul politic „Independentul”, unde era redactor, colaborând însă și la alte periodice. Cea mai fecundă perioadă a lui – ne spune Dan Roșca – a început după 1900 când s-a dedicat definitiv istoriei, citind cu râvnă și acribie operele istoricilor români și străini, scotocind prin Arhivele Statului după manuscrise lămuritoare. Rezultatul a fost marele număr de lucrări care au scos la iveală detalii uitate din trecut, explicații ale unor fapte și opțiuni omenești, istorii ale locurilor și caselor sau (bun cunoscător al artei bizantine) al lăcașurilor sfinte, precum și povești și obiceiuri uitate  – mai ales din București – pe care le-a publicat într-un lung șirag de studii, de povestiri istorice și mai ales de articole, unele alcătuind adevărate seriale pasionante. Precizia și onestitatea informației precum și comentarea inteligentă a propriilor surse a făcut ca zecile de lucrări de istorie și etnografie ale lui Caselli (dedicate nu doar Bucureștilor ci și Țării Românești și vecinilor din Balcani) să fie considerate o bibliografe prețioasă de istorici de talia lui Nicole Iorga ori Constantin C. Giurescu, ori de literați și lingviști de importanța lui Sextil Pușcariu ori George Călinescu. Grație lui Dan Roșca mai aflăm că Domenico Caselli, prieten cu pictorul și graficianul Ary Murnu, nu de puține ori și-a realizat singur ilustrațiile la propriile texte.  

Cărticica despre care vorbesc aici (descoperită de mulți alții înaintea mea, desigur, și comentată de istorici la vremea apariției) cuprinde patruzeci și unu de articole dedicate istoriei, obiceiurilor și configurației Bucureștilor, publicate între 1936 și 1937 în rubrica „Cum erau odionioară Bucureștii” din săptămânalul „Gazeta Municipală”. Era aceasta un  periodic care apărea duminica și care a viețuit între 1932 și 1947, fiind socotit „câinele de pază” al primăriei Bucureștilor întrucât comenta toate hotărârile acesteia, în plus prezenta principalele evenimente recente și multe file din istoria orașului. Articolele lui Caselli  sunt scurte, nespus de savuroase ca informație și pline de parfumul vechii limbi, fiecare fiind bazat pe surse autentice de odinioară și adesea presărat cu citate din aceste surse. O primă impresie personală ține tocmai de farmecul deosebit al limbii românești a lui Caselli, care se adaugă celei a citatelor, dar și de tonul drăgăstos umoristic în care prezintă pitorescul multor episoade din trecutul orașului ori impresiile unor călători străini. La aceasta se adaugă imediat necontenita uimire de a descoperi locurile orașului meu în trecut, cu toponomastica lor încântătoare, care răzbate surprinzător în nomenclatura străzilor de astăzi, prea des opacă multora dintre noi cei de acum. 
Ce aflăm mai exact din aceste articole? Aflăm că încă în secolul al XIX-lea mari porțiuni din capitala pe care o cunoaștem noi erau acoperite de podgorii, aflăm cum arătau diversele cartiere acum un secol și mai bine, casele boierești cu viața lor, cișmelele-reper, dar și ulițele mahalalelor; cum arăta și cum funcționa primul teatru românesc, cel al domniței Ralu, fiica domnitorului Caragea, cel dintâi, din palatul domnesc, în care se juca Alfieri și Voltaire în limba grecească, apoi și teatrul propriu-zis, de la Cișmeaua Roșie, unde în 1818, la doar 5 ani de la compunerea ei, s-a cântat, de către trupa melodramatică adusă de domniță de la Viena, opera lui Rossini Italianca în Alger, repertoriul continuând cu alte opere ale lui Rossini și Mozart. Aflăm despre locurile și obiceiurile Bucureștilor așa cum le înfățișau la sfârșitul secolului al XVIII-lea un pictor italian, însoțitor al unui nobil englez primit la curtea lui Alexandru Moruzi, sau în 1802 un negustor englez sensibil la peisajele românești și la minunatele grădini boierești ale Bucureștilor, ori în 1837 desenele pictorului francez Raffet ce-l însoțea în capitală pe contele rus Anatol Demidoff.
Aflăm, într-un pasionant serial, istoria văzută de aproape, de pe meleagurile bucureștene, ale zaverei, revolta antiotomană din 1821 a grecilor condusă de Alexandru Ipsilanti, și a complicatelor ei relații cu revoluția lui Tudor, cu destinul acesteia, și uimitoarele și groaznicele detalii privind înăbușirea lor de către stăpânii otomani. Dar aș încheia pomenind de o scurtă tabletă dedicată ultimului surugiu din București, respectiv cel care conducea căruța poștei asigurând rapida și eficienta comunicare a veștilor în țările românești: o poveste excepțională, dedicată bucureșteanului pe nume Ion Dincă, care a trăit 127 de ani (ne spune Caselli, și îl credem), dar mai ales poștei și drumurilor românești în mai bine de un secol de funcționare: o viață în care în București s-au perindat nu mai puțin de 28 de stăpâniri – a căror înșiruire este în sine o tulburătoare istorie.         
Închei repetând că articolul de față este doar expresia unei entuziaste descoperiri personale, iar intenția lui este nu numai aceea de a stârni interesul cititorilor rândurilor de față și a-i îndemna să caute și să citească aceste delicioase tablete, ci și de a arăta cât de neașteptate și puțin cunoscute sunt darurile pe care unii italieni, care ne-au îndrăgit locurile, le-au făcut culturii noastre.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 1, ianuarie 2025, anul XV)