Daniela Marcheschi, o militantă

Recenta carte de eseuri critice a Danielei Marcheschi, Visul lui Don Quijote. Literatura ca necesitate și salvare (Bibliotheka Edizioni, Roma, 2025) ne avertizează de la început că propune o versiune revăzută, corectată și adusă la zi a mai multor eseuri publicate între 1990 și 2012. Întrebarea care stă la baza prezentării de față este de ce a simțit autoarea nevoia unei asemenea reluări. Ca să înțelegem rostul întrebării și apoi răspunsul pe care încercăm să îl dăm credem că e bine să amintim câteva lucruri despre autoare, de altminteri deja cunoscută de cititorii revistei noastre.
Cunoscută deoarece începând din 2022 ea li se adresează, într-un fel sau altul, ritmic din paginile revistei: fie că își justifică opiniile literare, inclusiv cele referitoare la literatura română – a cărei bună cunoscătoare se dovedește  (în interviul luat de Afrodita Cionchin și Giusy Capone, nr.4/2022), fie că inaugurează în revistă prezentări ale unor scriitori italieni de valoare precum Giuseppe Pontiggia și Dino Terra ce așteaptă să pătrundă și pe piața de carte românească, scriitori care marchează debutul unor spații monografice in fieri (articolele din nr. 2/2023 și 4/2024), fie că ia poziție în furtunoasa dezbatere a premiului Nobel pentru literatură acordat lui Dario Fo (nr. 3/2022) sau evocă un mare profesor, profund legat de cultura română, precum Silvio Guarnieri  (nr. 5/2022). Totuși personalitatea și activitatea Danielei Marcheschi sunt mult mai vaste și diversificate, iar pentru a-i înțelege abordarea din ultimul volum, câteva lucruri merită încă amintite.

Daniela Marcheschi este critic literar, cercetătoare a literaturii și a antropologiei artelor, poetă, profesor și conferențiar în numeroase universități din Europa și din cele două Americi, autoare a nu mai puțin de 5 volume de poezie, 18 volume de eseuri literare, îngrijitoare a numeroase opere ale unor scriitori italieni din acest secol și din cel trecut, în plus este poliglotă (stăpânește mai multe limbi romanice și scandinave) și neobosită comunicatoare a literaturilor lumii. Formată într-ale literaturii la celebra Scuola Normale din Pisa, iar într-ale antropologiei culturale în Franța, sub îndrumarea unor mari specialiști din domeniu, cunoaște de timpuriu personalități de primă mărime ale poeziei italiene (precum Montale ori Sereni), apoi o lungă serie de poeți și prozatori italieni, la care se adaugă, după o perioadă fertilă petrecută în Suedia, de scriitorii și artiști suedezi.
Întâlnirea hotărâtoare, literar vorbind, are loc în 1978 cu opera lui Giuseppe Pontiggia, scriitor care îi va deveni un adevărat mentor și prieten, căruia îi va dedica o serie importantă de eseuri și îi va îngriji în 2004 (la un an de la moartea autorului) marea ediție din colecția I Meridiani Mondadori. Pontiggia îi va întări pe de o parte convingerea în legătura necesară între literatură și etică, pe de alta îi va acutiza atitudinea critică față de epigonii simbolismului și decadentismului, încă activi în literatura italiană.
Dar pe lângă Pontiggia seria de scriitori și scriitoare, de critici literari de primă mărime cu care colaborează și leagă prietenii e nesfârșită – iar aceasta ține de perfecta ei deschidere către toți, de generozitatea cu care începe noi prietenii, de interesul mereu treaz pentru tot ce se scrie și de nețărmurita disponibilitate de a se implica în noi proiecte.
Îmi permit această caracterizare pentru că am constatat-o de aproape. Dintre numeroasele ei proiecte țin să amintesc măcar unul permanent, de membră în colectivul de redacție al revistei internaționale de poezie și filozofie «Kamen’» (condusă de neobositul Amedeo Anelli – filozof, critic de artă și poet – v. interviul din nr. 9/2022) care, pe lângă promovarea noilor valori dedică studii substanțiale revirimentului unor creatori de mare substanță – fie ei filozofi ori literați – din trecut ce altfel riscă să rămână volume uitate în bibliotecă. Am insistat poate excesiv în această prezentare, dar cred că în cazul de față personalitatea efervescentă a autoarei explică în parte tonul volumului.

Revenind la volum, acesta cuprinde șapte eseuri (Visul literaturii; Tradiții și geografie; Tradiție și poezie; Ce este critica?; Patologii ale criticii literare; Împotriva lui Steiner; Împotriva lui Harold Bloom), unele publicate într-o primă formă în 2012 în volumul Visul literaturii – Locuri, maeștri, tradiții recenzat la vremea lui, cu inteligență și spirit critic, de regretatul italienist, colegul nostru, Hanibal Stănciulescu (nr. 12/2012). Cum se vede, noul titlu face aluzie la titlul din 2012, iar caracterizarea globală a cărții cu care debutează acea recenzie mi se pare că se potrivește bine și volumului de față, drept care o citez: el „pare să fie rodul reflecțiilor unei devoratoare agere de cărți și idei care continuă să creadă în capacitatea criticii de a se opune mercificării haotice la care e supusă cultura”. Într-adevăr, cea mai pregnantă impresie pe care ți-o lasă volumul (dar în general demersul autoarei și în conferințele sale) este extrema ușurință cu care navighează printre cărți și idei, în pofida granițelor spațiale și temporale, mânată doar de cerbicia apărării unei idei de critică, și indirect de literatură, și de hotărârea normativă care o guvernează.
Rezum câteva din concepțiile-cheie ale volumului recent precum și normele pe care ele le generează, căci Daniela Marcheschi nu este numai o critică acerbă ci și o hotărâtă semnalizatoare de soluții. Ea nu ne spune doar ce este greșit (îndeosebi în mersul literaturii italiene – sub diversele ei aspecte), ci și ce trebuie făcut.
Vorbind despre latura costruens a volumului aș începe spunând că, în mare, pentru autoare ideea de literatură este una luminoasă și optimistă, literatura e văzută ca necesitate a spiritului și, în esență, a speciei umane care prin ea își exprimă esența, prin ea se cunoaște pe sine, prin ea evoluează și trebuie să evolueze. Literatura este esența aventurii umane, este utopia permanentă de care omenirea are nevoie pentru a merge înainte – de aici parabola lui Don Quijote. Este locul în care utopia se împletește fertil cu realitatea (Don Quijote cu Sancho Panza). Datoria  literaturii este, după autoare, să se înnoiască, trăgând astfel după sine înnoirea lumii („Vai de cei care, împăcați cu pesimismul lor, nu cred că literatura poate schimba lumea”, p. 16). De aici rejectarea mortăciunilor, adică a acelor producții literare care prelungesc nejustificat tendințe și nostalgii desuete (ținta fiind cel mai ades decadentismul cu variile sale ramificații). Însă înnoirea trebuie să plece de la o profundă cunoaștere și selectare a tradiției, noul trebuie să înflorească din substanța cea mai fertilă a vechiului. Citez câteva definiții deosebit de stimulatoare referitoare la acest subiect: „Tradiția, adică ceea ce moștenim azi de la trecut, este un spațiu de semnificații în conflict” (p. 19), adică ceva ce obligă clipă de clipă la selecție, iar selecția vine de la „o solidă noțiune și percepție a viitorului: tradiția este un ansamblu de posibilități pentru viitor, la fel cu ceea ce se întâmplă în transmiterea genetică, care reproduce și diferențiază patrimoniul preexistent” (p. 20). Minunat spus! 

Latura destruens pe care se ridică luminoasă cea costruens are multiple compartimente: simbolismul și în genere decadentismul, deja menționat; starea jalnică a poeziei italiene contemporane caracterizată de un limbaj sărac și uniformizant, de solipsism sau epigonism, incapabilă de înnoire; optuzitatea industriei editoriale italiene și, în general, înnapoierea politicii culturale a Italiei (critici poate fertile pentru un italian, dar greu de împărtășit în societatea românească aflată într-o anevoioasă tranziție). În această latură se înscriu și ultimele două eseuri – asupra cărora nu insist aici –  respectiv cel împotriva lui Georg Steiner și cel împotriva lui Harold Bloom (în privința acestuia din urmă, adică a criticii canonului literar occidental propovăduit de criticul american în 1994 stârnind polemici planetare, aș trimite la observațiile făcute de Hanibal Stănciulescu în 2012). În privința laturii distruens aș adăuga că pornirea polemică a autoarei este aproape permanentă, drept care atunci când susține un autor, o viziune literară sau critică (de pildă pe De Sanctis), ea simte permanent nevoia să se războiască cu realii sau prezumtivii opozanți ai acesteia.
Ce se află între aceste două laturi extreme? Se află numeroase exemplificări, cu autori, curente, orientări critice apropiate sau disparate în timp și spațiu, dar în majoritate italiene. Însă miezul tare al volumului stă, după mine, în confruntarea dintre aceste laturi extreme. Însă ceea ce mai trebuie menționat este procedeul specific autoarei care încheagă acest miez tare, procedeu în care recunoaștem serioasa formație filologică și clasică a normalienilor. Căci majoritatea noțiunilor cheie pornesc de la o fină analiză etimologică a cuvintelor care le exprimă astăzi, analiză care întind punți între trecut și prezent, între tradiție și viitor, punți necesare concepției centrale a volumului pe care aș rezuma-o în două citate: „Fiecare generație de autori trebuie să-și asume propriile responsabilități etice și literare, să se străduiască să creeze valorile cele mai adecvate pentru a înfrunta provocările lumii noi și schimbătoare în care trăiește, să încerce să înțeleagă în profunzime ce nu funcționează în ea și de ce” (p. 47); și „Astăzi sarcina criticilor, ca și a autorilor, este aceea de a contribui la construirea unei noi societăți sau unei noi civilizații literare” (p. 66). Pentru că, dincolo de tonul normativ, adesea prea sigur de sine și apodictic, apelul la responsabilitate, ce caracterizează toate eseurile, este – cred eu – ceea ce mai presus de toate merită reținut din volum și asumat.  

Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2025, anul XV)