Mihail Banciu și Mihai Cezar Popescu, doi români care scriu poezie italiană

În ultimele decenii asistăm la un fenomen literar interesant, rod al liberei circulații în Europa unită și dovadă a întrepătrunderii, adesea pe nedrept negată, a feluritelor sale culturi: români stabiliți în Italia, temporar sau definitiv, care își însușesc nu doar modul de viață și cultura țării de adopție ci și limba, și nu numai la nivel colocvial ci și pentru a produce literatură. Nivelul lingvistic și valoarea conținutului acesteia sunt dovedite de interesul manifestat de editurile italiene și de critica din Peninsulă. Prozatori precum Ștefan Rusu, Ingrid Beatrice Coman, Anca Martinaș, Irina Turcanu, dar și poeți ca Mihai Mircea Butcovan, Victoria Dragone sau Eugenia Bulat, care au trezit atât interesul sociologilor cât și al criticilor literari italieni, sunt mărturia vie a unui atare fenomen european (și nu numai), precum și a creativității bilingve a unora dintre compatrioții noștri. Și poate nu e doar o întâmplare că cele două volume de poezie de care vom vorbi aici ne-au parvenit tocmai în perioada în care România se pregătea să preia Președinția Consiliului Uniunii Europene. Dar faptul că le prezentăm împreună nu e datorat numai apartenenței lor la fenomenul pomenit ci și unui număr semnificativ de trăsături comune ale autorilor și ale poeziei lor.
Ambii autori sunt profesioniști de nivel înalt în propriile domenii și poeți de plăcere; ambii au desfășurat și continuă să desfășoare, în paralel cu profesiunea lor, o intensă și neîntreruptă activitate culturală; pentru ambii Italia, unde și-au exercitat o vreme meseria, a devenit nu doar o a doua patrie ci chiar un soi de cromozom în ADN-ul propriu; ambii trăiesc acum în România, dar aceasta nu-i îndepărtează nici sentimental nici lingvistic de Italia; ambii au cutreierat Italia, iar în versurile lor locurile și lumina, parfumul, sunetele ei sunt structura portantă a materiei lor poetice; amândoi se exprimă într-o italiană înaltă și rafinată, încadrabilă perfect în cel mai autentic limbaj poetic al Italiei secolului XX. Însă asemănările nu se limitează la autori și la limba folosită de ei, ci privesc și unele dintre opțiunile lor stilistice și metrice și chiar și aspectul grafic al respectivelor volume: ambele sunt alcătuite din poezii scurte, în vers liber, unde poezia emană din alegerea cuvintelor, din melodia și cadența lor intrinsecă; amândoi folosesc un limbaj exact și cristalin; iar grafic, ambele volume, publicate de mici dar rafinate edituri specializate în poezie, sunt delicate, pe hârtie aleasă, cu o paginare aerisită și elegantă; și ambele sunt introduse de critici italieni care sunt la rândul lor poeți. Dar în pofida atâtor asemănări, fiecare dintre cele două volume are propria sa individualitate, iar aceasta ne obligă să le prezentăm separat.

Mihail Banciu, Il dovere della malinconia. Poemi italici (Melancolia ca datorie. Poeme italice), editura Empiria, Roma, 2017, este cel de al 114-lea volum al elegantei colecții de poezie Sassifraga. Autorul, un diplomat care, ca reprezentant al Ministerului de Externe al României, a contribuit ani la rând la consolidarea relațiilor culturale dintre România și Italia, Republica San Marino, Sfântul Scaun, Republica Malta și Ordinul Suveran de Malta, nu s-a îndepărtat niciodată de formația sa inițială de italienist. Absolvent al Universității din București, secția italiană, cu o teză despre Camillo Sbarbaro și aventura poeziei moderne, Banciu nu a încetat de atunci să publice poezii originale (distinse cu varii premii) sau traduceri din poezia și proza italiană în principalele reviste literare și culturale ori la prestigioase edituri românești. Dintre toate, nu putem să nu amintim de marea antologie de nuvele de Pirandello și de operele lui Ugo Attardi, Cesare Brandi, Franco Cajani, Andrea Riccardi şi Roberto Pazzi, pe care el le-a făcut cunoscute publicului românesc.
Titlul volumului se referă mai degrabă la atmosferă generală a culegerii decât la o temă anume sugerată, de altminteri, de o sigură poezie, Festa della malinconia (Sărbătoarea melancoliei). Prefațatorul volumului, Elio Pecora, cunoscut poet și critic, care, nu fără un dram de subiectivism, consideră că „tema centrală și portantă a întregii culegeri este iubirea”, interpretează titlul ca un îndemn de „a te abandona unei vederi mai îndepărtate, mai adânci, până atingi un grad de conștiență care este însăși măsura existenței” deoarece melancolia „este conștiență extremă dar și indicibilă desfătare, unde timpul se estompează pentru a se recompune din toate timpurile și toate istoriile personale”. Subtitlul Poeme italice este în schimb un soi de dedicație adresată celei de a doua patrii spirituale a poetului român.  
      În acest volum, care merge pe urmele celui mai bun ermetism italian, poezia lui Banciu ne oferă o lirică concentrată, uneori absconsă, țintind esențialitatea și folosindu-se de analogii nu ușor interpretabile; expresia poetică, eliberată de orice narativitate, recurge cel mai adesea la un stil nominal ce redă senzații sau mai bine zis fulgurații total personale care se topesc în sinestezii-meditații; o poezie care trăiește prin magie evocatoare și iluminări lirice, de unde și scurtimea poeziilor, care se apropie de haiku sau de aforism (ca în Sinestezie: Inima care apune / roșie și albă / pe cerul iernii; sau, aproape un aforism, Trecere la nivel: Să străbați istoria / în picioarele goale). Titlurile sunt ca niște sigilii sau completări ale mesajului poetic care uneori e marcat de un singur vers, distanțat de celelalte. Caracteristice acestei poezii sunt și stilul elevat, care recurge nu rareori la cuvinte rare și prețioase sau la aluzii muzicale, și fragmentarea grafică a corpului poeziei care invită la o lectură sacadată, de respirație scurtă.  
Volumul este structurat în trei secțiuni: Misse ricordi (titlu ambiguu), unde amintirea, mai mult aluzie decât evocare explicită, este mai prezentă decât în celelalte; Contrappunti (Contrapuncte), unde farmecul melancolic se ivește mai degrabă din muzicalitatea și sugestivitatea peisajelor și a unor locuri puțin frecventate (precum Soratte sau Cadenabbia), care tocmai de aceea dau senzația de intimitate și de posesiune; și cea de a treia, Angelo irrequieto (Înger neliniștit) în care iubirea se învăluie într-o boare mistică și o presimțire a morții. Aici, pentru a-l cita tot pe Elio Pecora, „neliniștea devine acceptare, iar așteptarea liniștire care își află rădăcinile și înflorirea în sacru”.
Încheiem această scurtă prezentare, care se dorește a fi și o invitație la lectură, cu cuvintele aceluiași Elio Pecora, care caracterizează ansamblul volumului drept „o operă care, chiar de la o primă lectură, convinge și te mișcă, în sensul că lăuntric te poartă într-un alt loc, apropiat, deopotrivă luminos și voalat, ca un vis de dimineață” – la care am adăuga că volumul merită totuși o lectură repetată, preferabil în singurătate și reculegere.

Volumul lui Mihai Cezar Popescu, Ricordati di me, Italia. Poesie (Amintește-ți de mine, Italia. Poezii) a apărut în 2018 la editura Ariete-Pangloss, în colecția de poezie Mandala, unde textele sunt însoțite mereu de adecvate ilustrații. În cazul de față ilustrațiile reproduc câteva dintre picturile dense, păstoase, bogate în culoare ale lui Fusar (Tiziano Fusar Poli), care se combină în chip fericit cu senzitivitatea versurilor. În ansamblul său, volumul este rodul unei reușite îmbinări între două arii ale cunoașterii, între două moduri de situare în raport cu realitatea și cu semenii: medicina și literatura – deoarece medic și poet este nu numai autorul, ci și fondatorul și directorul editurii, Simone Bandirali, care, împreună cu Dan Eban, semnează și cordiala apreciere de la începutul volumului; medic și scriitoare este și prefațatoarea ediției, Patrizia Valpiani, Președinta Asociației Medicilor Scriitori Italieni.
Mihai Cezar Popescu și-a luat diploma în medicină în 1973 și, încă înainte de a deveni ceea ce este acum – anume medic primar și șeful secției de medicină internă-cardiologie la un important spital din București, profesor universitar și autor a circa 200 de lucrări științifice – a petrecut un timp în Italia ca medic; acolo a strâns prietenii temeinice, și-a perfecționat limba italiană și s-a adăpat la cultura și poezia Italiei. Dar mult înainte de toate acestea, când era încă student, a debutat ca poet în reviste românești, iar apoi, din 2002, a publicat periodic, în limba română, volume de poezie și de proză precum și traduceri din literatura italiană modernă (opere de Simone Bandirali, Giorgio Bocca, Franco Galiano ecc.). În afară de aceste două ocupații practic permanente, cea de medic și cea de scriitor și italienist, Mihai Cezar Popescu desfășoară de mai bine de douăzeci de ani o neîntreruptă activitate culturală în calitate de fondator și redactor șef al revistei culturale „Logos” (unde printre altele au apărut și traduceri din poezia italiană), iar din 2016 este redactorul șef al revistei Societății Medicilor Publiciști și Scriitori din România, „Fântâna din Kos”, care publică uneori și texte de autori străini și în limbi străine, desigur și în italiană. Nu trebuie uitat nici că poetul-medic este și membru al Comitetului Director al  „Union Mondiale des Ecrivains Médecins”. 
Micul volum Ricordati di me, Italia e marcat de o deosebită sensibilitate senzorială: în el meditația se naște cel mai adesea din senzație sau din amintirea senzației. Tematic volumul poate fi grupat în trei filoane tematice, care totuși se întrepătrund și își vorbesc: primul și cel mai bogat reunește poezii pe care le-am putea numi peisaje-viziuni, mai exact epifanii în culori, parfumuri, atmosfere, definite minunat într-una dintre poezii „ferestre deschise spre esența pământului”; unele dintre acestea ascund o meditație intrinsecă, așa cum numai pictura sau muzica știe să o facă; altele zămislesc un sentiment-meditație explicit, asupra vieții, lumii, asupra poetului însuși, scoțând uneori la suprafață amintiri culturale străvechi. În multe dintre aceste peisaje-viziuni plutește o anume dulceață, a îndepărtării de locuri cândva iubite și a absorbirii lor în permanența amintirii. Un alt filon tematic este cel al iubirii, o iubire (pe care o bănuim la vârstă târzie) pentru o femeie tânără, o iubire care rezistă la marea încercare finală a timpului pentru că se învăluie în eternitatea și puritatea naturii (ca în minunata poezie Memento), înălțându-se la o armonie care capătă tonuri mistice (precum în poezia Il vuoto strapieno). Cel de al treilea filon, semnificativ diferit, este animat de prezența unor personaje; poeziile devin un soi de snoave unde figura umană capătă consistență fie pe fundalul unui peisaj fie prin aluzia la o micropoveste personală înveșmântată într-o blândă ironie și în mister poetic (precum în Padre Calogero sau în La strana avventura di Canetti, Paesaggio sardo con Marcello, Maria e le sirene etc.).
Dacă am vrea să rezumăm impresia pe care o lasă micul volum, cu versurile sale scurte și cuvintele limpezi, am spune că el degajă prin căldură și puritate o anume armonie cu natura, cu frumusețea și varietatea ei, care dezvăluie o privire privilegiată asupra vieții și lumii, căci presupune mereu o promisiune și o reîntoarcere.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2019, anul IX)