Fermecătoarea ușurătate a istoriei. Ultimul roman al lui Dario Fo

Se știe că în ultimii săi ani de viață, Dario Fo – protagonist fără egal al teatrului și al teatralității – descoperise plăcerea romanului, mai exact a romanului istoric: scotocirea prin arhive în căutare de personaje, de intrigi și de atmosfere pentru a le restitui, prin narațiune, prospețimii vieții. Dar în primul rând căutarea de personaje: căci, la fel ca în teatru, în centrul faptelor istoriei stă, pentru Dario Fo, personalitatea umană, felul în care ea este modelată și modelează istoria, dar mai ales miezul ei tare, care nu poate fi modelat pentru că este însăși esența personalității, și care ține nu atât de bagajul său de idei, de formarea și educația lui sau de ambianță, ci de temperament, de impulsurile necontrolabile și de caracter. Cele trei romane istorice, pe care le scrie începând de la vârsta de 88 de ani și le încheie odată cu moartea sa, sunt centrate fiecare pe un personaj aparte al istoriei și pe personalitatea sa privită dintr-o asemenea perspectivă. Statura autorului și farmecul scriiturii sale au determinat rapida traducere a celor trei romane istorice ale lui Dario Fo în multe limbi și țări, precum și apariția lor neîntârziată și în versiune românească la editura Humanitas, în prestigioasa colecție de literatură beletristică Raftul Denisei, în tălmăcirea minunată a lui Vlad Russo. Cele trei romane sunt: Fiica papei, apărut în traducere românească în 2016, iar în Italia în 2014, dedicat controversatei și fascinantei Lucreția Borgia, în zbuciumata și extravaganta Renaștere italiană; acest prim roman istoric este urmat de E-un rege nebun în Danemarca, publicat în 2015, apărut în versiune românească în 2017 – care, sub un titlu ce trimite, desigur, la Hamlet, aduce în prim planul secolului al XVIII-lea scandinav personalitatea contradictorie a regelui Christian VII al Danemarcei;  cel de al treilea a fost publicat în 2017, la câteva luni după moartea autorului, și a apărut de puține zile și în românește, la aceeași editură și în aceeași traducere. Este romanul Ca din întâmplare femeie. Regina Cristina a Suediei, dedicat acestei personalități care a făcut vâlvă nu doar în vremea sa, adică în a doua parte a secolului al XVII-lea, și nu doar în Europa, ci a stârnit admirație și perplexități peste timp și spațiu, ajungând până la Hollywood-ul secolului XX. Asupra acestui roman doresc să mă opresc cu precădere aici, nu doar pentru că este cel mai recent ci și pentru că, după mine, el oferă chintesența scriiturii romanești istorice a lui Dario Fo.

Întâlnirea cu istoria a lui Dario Fo – laureat al premiul Nobel pentru literatură, dar în fapt pentru originalitatea și generozitatea activității sale teatrale – este de dată veche: cu istoria recentă în intervențiile, piesele, scheciurile sale de virulentă satiră politică; cu istoria veche, cu aceeași virulență politică dar și cu profundă umanitate în acea creație fără egal care este Il mistero buffo. Acolo, într-un amalgam de commedia dell’arte și one man’s show, workshop teatral și carnaval dezlănțuit, Dario Fo intra adânc în tradiția teatrală a misterelor medievale și în poezia medievală italiană reinterpretându-le în cheie bufă, nu pentru a le desacraliza, ci pentru a le restitui umanitatea și puterea dezrobitoare pe care o aveau atunci și o pot avea acum. Prin urmare, curiozitatea de a pătrunde trecutul pentru a-l face să ne vorbească nouă, celor de azi, despre problemele noastre pe sufletul nostru, a existat și a fost constantă la Dario Fo. În acest sens cele trei romane istorice scrise la bătrânețe se înscriu cu coerență și firesc în proiectul vieții lui. Mai puțin firesc se înscriu ele în tradiția romanului istoric clasic sau în moda celui contemporan cu tentă postmodernă. Despre singularitatea lui Fo, și mai ales a ultimului său roman, în interiorul genului voi vorbi aici.
În primul rând romanele istorice ale lui Dario Fo sunt scurte, sunt ceea ce îmi place să numesc (cu simpatie) romane de metrou – pentru că se citesc repede, ușor și nu implică multă concentrare. Lectura oricăruia dintre aceste romane durează cam cât un spectacol teatral. Asta le face mai prietenoase decât majoritatea romanelor istorice. Pe urmă, aproape întreg romanul și acțiunea lui se absorb în construcția personajului principal, un personaj – ca în romanele istorice tradiționale, adică anterioare capodoperei absolute a lui Manzoni – protagonist al istoriei; doar că la acest personaj Fo nu urmărește confruntarea cu marile evenimente istorice care i-au traversat existența, adică, de fapt, nu urmărește interesul istoric pe care personajul îl reprezintă îndeobște pentru toată lumea, ci temperamentul, sentimentele, manifestările excepționalității lui, cele care fac din el un ins interesant, un unicat și un caracter. Romanele lui ne confruntă cu firi și cu opțiuni care ne dau de gândit, care ne obligă să ne comparăm cu ele și să ne interogăm. Faptele istorice apar doar cât e strictul necesar pentru a creiona atmosfera în care se mișcă personajele;  ele rămân oarecum estompate în urma personajului principal. Cum pătrunde el, însă, în intimitatea personajului său, acea intimitate pe care arhivele nu o dezvăluie aproape niciodată? Simplu: o imaginează. Cu fantezia și cu pătrunderea psihologică a scriitorului. Iar în aceasta nu diferă de toți bunii scriitori de romane istorice. Diferă însă major în felul în care o redă: pentru că Fo pătrunde în personajul său pe calea teatrului și a dialogului. Personajul ni se dezvăluie cu precădere prin dialogurile sale cu semenii, ceea ce pe noi, cititorii, ne transformă în spectatori și în părtași la o acțiune care se desfășoară pe viu dinaintea noastră. Iar acțiunea, cum spuneam, nu ține îndeobște de marile gesturi istorice, ci de trăirile spontane și nemijlocite ale protagonistului. O altă caracteristică a micilor romane istorice ale lui Dario Fo este inserarea în narațiune și între dialoguri a unor documente de epocă, preluate și interpretate liber. Nici această strategie, care adaugă veridicitate și atrage încrederea cititorului, nu este nouă. Manzoni a folosit-o cu mai mare profunzime și seriozitate. Inserturile lui Fo vin însă să sape în făgașul dorit de el: cel al legăturii personajului cu teatrul și al teatrului din vremea personajului.
 
Ultimul său roman poartă și el toate aceste caracteristici. Li se mai adaugă însă câteva care, după părerea mea, sunt liniile directoare ale romanului și care salvează aparenta ușurătate a tratării istoriei. Mai întâi personajul: regina Cristina a fost un personaj nu doar excepțional ci și scandalos, într-un moment de mari frământări istorice, în care ea a comis incredibile gesturi politice: abdicarea de la tron imediat după fastuoasa încoronare, convertirea ei la catolicism, jocurile politice de după convertire printre care uneltirile pentru a pune mâna pe regatul Neapolelui și planificata întâlnire cu puritanul Oliver Cromwell etc. Dario Fo ne informează despre ele, dar ce îl interesează pe el nu este misterul acestor gesturi, mobilurile politice ascunse și schimbătoare ale Cristinei, ci construirea unui personaj care spărgea toate canoanele epocii: politice, religioase, morale, sexuale și culturale; a unui personaj care își face din libertatea sinelui supremul țel al existenței și o face respingând orice ipocrizie și orice disimulare. În acest sens, în acest al treilea roman istoric, Dario Fo propune un mesaj: anume un model nu atât de om cât de opțiune existențială.
Apoi este insistența cu care intervine în nume propriu în relatarea faptelor, spunând că istoriile prezintă lucrurile într-un fel, dar că el le vede altminteri și că acest altminteri e ceea ce merită comunicat cititorului. Fo tranșează, deci, pe față marea dilemă cu privire la obiectivitatea istoriei. Istoria lui nu se pretinde obiectivă și nu se pretinde în primul rând istorie. Ea încearcă doar să ne pună dinainte omeni și opțiuni de viață și să ne iște reacții. Ca la teatru. 
În al treilea rând este dorința expresă de a vedea istoria ca teatru și prin teatru. Prezentă sporadic și în romanele precedente, aici ea este permanentă și copleșitoare: dincolo de abundența dialogurilor, istoricește puțin verosimile, romanul este plin de digresiuni care se referă la teatru: iată relatarea pe larg a episodului commediei dell’arte și a ficțiunii amestecului Cristinei în spectacol, iată lunga relatare a piesei jucate la Innsbruck. În plus protagonista e definită în mare parte prin legăturile sale continue și profunde cu teatrul: iată amploarea dată contactelor epistolare ale Cristinei cu Molière, a intervențiilor și reacțiilor ei în apărarea libertății teatrului, iată manifestul final privind libertatea teatrului și drepturile civile. Insistența pe relația Cristinei cu teatrul cred că este un al doilea mesaj pe care Dario Fo, în pragul morții, ține să-l transmită posterității: luați aminte la teatru! Fo pare să spună că teatrul e chintesența existenței sociale și individuale; iar locul pe care i-l acordăm în viața noastră, conștient sau nu, ne definește ca oameni. Nu știu dacă această credință a lui Dario Fo rostește un adevăr. Dar e sigur că el credea în acest adevăr și că până în ultima sa clipă a ținut să ni-l transmită. Inclusiv pe această cale, a romanului istoric.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2019, anul IX)