Un scriitor alternativ și un roman istoric de vacanță

Scriitorul alternativ este Matteo Strukul (adjectivul trebuie înțeles în sensul folosit pentru a deosebi medicina alternativă de cea clasică), iar romanul istoric pe care nu știu să-l numesc altfel decât „de vacanță”, este Michelangelo, ereticul, proaspăt apărut în limba română le editura Humanitas Fiction, în frumoasa traducere a Gabrielei Lungu.
Matteo Strukul este în momentul de față un scriitor de mare succes: romanele sale istorice primesc importante premii literare, se traduc în numeroase limbi și cunosc tiraje impresionante, atât în Italia cât și în țările care îi difuzează opera. Cine este această supernova a prozei italiene și cum se explică marele său succes la public? Voi încerca să răspund la aceste întrebări neferindu-mă de subiectivism.

Strukul este, înainte de toate, un creator poliedric. Mai exact: este licențiat în drept la Universitatea din Padova și doctor în drept european la Universitatea din Veneția; trăiește – după declarațiile sale, în trei locuri: Padova, Berlin și Transilvania (unde și-ar fi descoperit unele din rădăcinile familiei); este jurnalist, scriitor de proză scurtă, eseuri, romane (14), este scenarist (predând și cursuri de scenariu interactiv la Link Campus University din Roma); este traducător, autor de benzi desenate, de biografii muzicale, de jocuri video, este editor și coordonator de colecții; este fondator, alături de Matteo Righetto, al mișcării literare Sugar Pulp, director artistic al festivalurilor literare Sugarcon și Chronicae (primul festival italian dedicat romanului istoric). Matteo Strukul are numai 48 de ani. Explicația acestei prodigioase înșiruiri la o vârstă încă tânără poate fi cea pe care ne-a mărturisit-o Gabriela Lungu, care a avut prilejul de a-l cunoaște personal la festivalul de film de la Cluj (TIFF): omul are un entuziasm nețărmurit pentru oricare dintre numeroasele proiecte care îi încolțesc în minte. Dar poate fi și aceea că el întrupează un alt fel de scriitor, un scriitor alternativ, pentru un public și el alternativ.  
Câteva lucruri din înșiruirea de mai sus pot lămuri calificativul și merită detaliate pentru că ele indică un tip de experimentalism și un tip de autor de o factură aparte, versatil și adaptat unei noi societăți, fluide și deschise spre noi tipuri de exprimare și spre noi principii de funcționare. De pildă, cursurile sale de „scenariu interactiv”, care au de a face pe de o parte cu jocul, pe de alta cu multimedia, la o facultate (Link Campus University) a cărei permisivitate a trecut limitele legalității – pun în discuție un întreg sistem de învățământ, fie el chiar inovativ. Sau, de pildă, colaborarea în vederea publicării experimentelor sale artistice cu edituri emergente care își propun să fisureze frontierele genurilor literare: editura Meridiano Zero, cunoscută mai ales pentru repertoriul său pulp, unde Strukul și-a făcut debutul literar cu două biografii muzicale (dedicate unor cantautori italieni contemporani care împletesc lirismul à la De André cu spiritul rock); Edizioni BD, editură specializată în genuri pop precum benzi desenate, comics americane etc. la care publică două traduceri de romane noir; Multiplayer Edizioni, editură specializată în literatură pop fatasy și horror inspirată de jocurile video, sau La Case Books, editură italo-americană din  Los Angeles care publică doar în format Ebook și audiobook, la ambele Strukul publicând povestiri, unele dintre ele scrise la patru mâini și  editate bilingv. Și nu putem uita Edizioni e/o unde publică o parte însemnată a creației sale, anume cea care îl consacră ca autor într-un gen între noir și pulp, în parte realizată sub forma benzilor desenate (amintim de-acum celebra trilogie Mila Zago, care a debutat în 2011, tradusă în mai multe limbi și multipremiată, sau seria Dracula). Cu privire la titlurile din urmă trebuie menționată vasta cultură a lui Strukul în acest gen și inițiativa originală de a-l transporta pe meleagurile lui natale din Veneto și de a folosi întreaga recuzită literară și cinematografică a genului (în genere menită să elibereze ficțiunea de respectul față de real sau de verosimil), pentru a trata subiecte sociale și politice de o reală pertinență. Și nu putem încheia experimentalismele lui Strukul fără a aminti de activitatea de întemeietor al mișcării Sugarpulp. Această mișcare, generatoare a festivalurilor Sugarcon și Chronicle, unde Strukul este director artistic, a devenit o asociație în toată puterea cuvântului, cu un board, cu înscriși, cu un statut și un decalog redactat pe un ton care amintește mult de manifestele futuriste; ea se autodefinește „mișcare voioasă și lichidă, independentă, care cu un zâmbet nerușinat se mișcă între Cultura Înaltă și Entertainmentul Cultural”, mai precis, ca o atitudine, un stil care își propune, în mare, să răspândească un nou tip  de literatură: „o literatură populară, neacademică, imediată și economică” și, adaug eu, pe cât se poate, transmedială.
Am insistat pe uimitoarea carieră artistică a autorului pentru că ea definește nu doar toată creația sa, ci și un anumit tip de scriitor, pe care îl cred al viitorului apropiat: anume un scriitor animat de un populism filtrat prin instrumentarul noilor modalități de comunicare și sincronizat cu muzica rap, cu progresul jocurilor video, al telefoanelor mobile, cu realitatea augmentată etc. Nu doresc să ascund în spatele acestei prezentări o critică sau un ifos academic. E pur și simplu o constatare a unei direcții culturale care are mari șanse să înflorească.

Dar dincolo de tot ce am spus, din 2014 până în prezent, Matteo Strukul publică în jur de două romane istorice pe an, care îi asigură un necontenit succes internațional. Debutul în acest gen l-a făcut romanul istoric polițist La giostra dei fiori spezzati  (Caruselul florilor frânte), finalist la Premiul Scerbanenco; i-au urmat alte două de același tip, pentru ca în 2016 și 2017, adică în doar doi ani, să publice la editura Newton Compton, tetralogia I medici (familia Medici), din care primul volum a primit în 2017 prestigiosul premiu literar Bancarella. În anul 2018 au văzut lumina tiparului alte două romane istorice, traduse imediat în numeroase limbi, inclusiv româna: Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (Humanitas Fiction, 2019, traducere de Gabriela Lungu) centrat pe figura celebrului aventurier și seducător din secolul al XVIII-lea, și Michelangelo ereticul (Humanitas Fiction 2021), tradus tot de Gabriela Lungu.    
Acesta din urmă, mai izbutit și mai convingător decât precedentul, îl are ca protagonist pe artistul de geniu Michelangelo Buonarroti, într-o scurtă perioadă a lungii sale vieți, anume anii 1542-1547: sunt anii când Michelangelo lucrează cu chin și frământare la continuarea monumentului funerar al papei Iulius al II-lea, sculptând celebrul său Moise, dar și la pictarea camerelor papei Paul al III-lea în Vatican; sunt totodată anii tensionați când Papalitatea se confruntă cu mișcarea protestantă a lui Luther și pregătește Conciliul din Trento care avea să ducă la ruperea definitivă a unității bisericii apusene, anii când se reactivează inchiziția romană cu vânătoarea de vrăjitoare și eretici. Pentru Michelangelo, artist de felul său neliniștit și nefericit, sunt realmente ani de mari frământări sufletești (tulburător redate în sonetele sale, nepomenite în roman) deoarece sub influența Vittoriei Colonna, aristocrată, poetă, suflet ales și generos, Michelangelo aderă la gruparea „spiritualilor”. Este vorba de o mișcare disidentă în sânul catolicismului, care preconiza întoarcerea Bisericii la modelul cristic, renunțarea la opulență și la practica indulgențelor, și care se opunea atotputernicei corupții și depravări care caracteriza vârfurile clerului catolic. Această adeziune a atras realmente după sine urmărirea artistului, persecutarea membrilor sectei și sacrificarea celor lipsiți de putere.

Înainte de a dezvălui unele dintre caracteristicile operei trebuie spus că romanul istoric, de la apariția lui la începutul secolului al XIX-lea, a fost neîntrerupt prezent în literatura italiană, că el a creat îndată un model suprem, anume Logodnicii de Alessandro Manzoni, pentru a se ramifica apoi în diverse orientări care țin în principal de o perspectivă diferită asupra istoriei. Genul obligă mereu la popularea universului romanesc cu personaje istorice (și cu poveștile lor reale) alături de altele fictive folosite fie ca motor al acțiunii, fie ca teren neminat al investigației psihologice, fie pentru sugerarea tâlcului istoriei (suprasensul plotului): caracteristici care au dus și la marea înflorire a filmelor istorice, cu tot mai accentuatele trădări ale mărturiilor istorice. Începând însă din 1980, când romanul Numele Trandafirului de Umberto Eco a repurtat un succes mondial fără precedent, Italia a cunoscut o proliferare nemaiîntâlnită a genului și un interes susținut din partea publicului. În acest sens opțiunea lui Strukul se înscrie într-un trend menit să facă și mai dificilă afirmarea oricărui nou venit. Or recentele romane ale lui Strukul se bucură, se pare, de un succes copleșitor, de tiraje impresionante și de continue reeditări. Care este secretul acestui succes?
După mine, el stă în întreaga experiență precedentă a autorului: rapiditatea acțiunii, dozajul tensiunii și construirea de personaje tari, excelent exersate de pildă în ciclul Milei Zago; dialogul abundent și scurt din benzile desenate; forța și percutanța vizuală a imaginilor din jocurile video; scenele de sex și de extremă violență, din lunga și diversificata experiență pulp; structurarea cinematografică tip telenovelă a narațiunii în capitole scurte reprezentând secvențe care alternează continuu firele narațiunii; strângerea laolaltă a temelor obligatorii în scenariile filmelor de acțiune sau telenovelelor; iubirea, în varianta pură și cea pasională, trădarea, urmărirea nevinovatului, asasinatul, etc. La acestea se adaugă limbajul colocvial, uneori pedestru, și stilul curgător,  ușor de urmărit și care nu îndeamnă la consultarea dicționarului; și, nu în ultimul rând, dimensiunea prietenoasă a volumului. După mine, Strukul este un mare mânuitor de expediente naratologice care duc la rezultatul dorit, adică tocmai la „o literatură populară, neacademică, imediată și economică”, cea care acoperă perfect dezideratul de entertainment. E destul pentru a-l numi de vacanță? Da și nu, pentru că romanul istoric are nevoie și de cealaltă latură, a așa-numitei Culturi Înalte (majusculele aparțin mișcării Sugarpulp), adică de informarea cititorului cu privire la episodul istoric ales, iar de aici nevoia autorului de a se documenta temeinic pe acea temă.
Dar și în această privință găsim la Strukul o variantă proprie, alternativă la impresionanta informație istorică pe care o oferă, de exemplu, un Manzoni sau un Eco: la sfârșitul romanului autorul alternativ înșiră o bibliografie uriașă care ar fi cerut ani buni de documentare; în realitate, substanța istorică înfățișată în roman se rezumă la o informație esențială reperabilă fără greutate pe wikipedia în italiană; discrepanța nu atestă neapărat lipsa de onestitate a autorului, cât faptul că istoria nu constituie substanța romanului ci ingredientul care întreține aventura, suspansul, frământările personajelor, pigmentate, firește, cu descrieri ale locurilor, vestimentației, armelor etc., care adaugă pitoresc și farmec. Adăugând acest ingredient, adică superficiala dar prețioasa informație istorică, la expedientele naratologice pomenite mai sus, „literatura populară, neacademică, imediată și economică” se asezonează nu doar cu plăcerea descoperirii unei epoci trecute ci și cu iluzia Culturii Înalte, care ar dubla entertainmentul. Rezultatul este o lectură aparent instructivă, sigur plăcută, rapidă, care nu cere nici efort nici interpretare. O lectură – cum spuneam – numai bună de vacanță, pe plajă!

Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)