Autoportret cu broască țestoasă pentru Premiul Strega

Romanul în cauză, apărut recent, adică în plină pandemie, la editura Feltrinelli, este Il libro delle case (Cartea caselor) de Andrea Bajani, despre care umblă zvonul că ar fi candidat la Premiul Strega 2021. M-aș uimi să nu capete acest premiu, pentru că are o profunzime și o poezie rar întâlnite în proză, m-aș uimi să-l capete, deoarece alcătuirea lui este de o originalitate care poate deconcerta pe oricine nu dibăcește că sensul adânc al cărții reiese tocmai din forma ei. Voi încerca să prezint antinomia pe care mi-o sugerează.

Mai întâi, însă, vreau să aduc aminte cititorilor români că Bajani este deja cunoscut la noi: exact acum 10 ani apărea la editura Humanitas De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe), roman la vremea aceea deja multipremiat în Italia, axat, ca și romanul cel nou, pe povestea creșterii și maturizării protagonistului într-o familie anomală, mama părăsindu-și soțul și copilul pentru o aventură sentimentală și profesională în România. Protagonistul, venit în România la înmormântarea mamei, trăiește, pe de o parte, amintiri din copilărie în care caută semnificația vieții acelei femei și a propriei relații viscerale cu ea, pe de alta, realitatea unei țări stranii, România din primii ani ai tranziției, dominată simbolic de Casa Poporului. Romanul e scris, spre deosebire de acesta, la persoana I, dar cunoaște aceeași pendulare între trecut și prezent, între amintire și realitatea privită frontal și fără prejudecăți, și are în centru tot transformarea în ani a protagonistului, marcată îndeosebi de relațiile familiale. Acel roman, la a cărei traducere am fost părtașă, a însemnat pentru mine o experiență pe care țin să o amintesc aici: am aflat de Bajani și de romanul lui care se petrecea în România de la o prietenă prețioasă, Ileana Bunget, lector de limba română la Universitatea din Torino. Îl cunoștea personal pe Bajani, pe vremea aceea aflat și el la Torino, îl îndrăgise pe el și îndrăgise cartea și mi-a transmis și mie dorința de a o traduce și publica la noi. Nenorocirea a făcut ca boala care o măcina deja s-o răpună înainte de a termina traducerea, pe care, la rugămintea Ilenei, cu doliul în suflet, am terminat-o eu. Aceasta e partea sumbră a poveștii, dar ea e urmată de alta, luminoasă: venirea lui Bajani la lansarea cărții și descoperirea unui tânăr înalt, frumos, prietenos, fratern, mânat de curiozitate (purta mereu cu el un carnețel în care nota orice îi trezea interesul), lipsit de prejudecăți, doritor să înțeleagă lumea și oamenii, povestelnic, pe scurt, un tip solar! Ne-am reîntâlnit apoi cu alte prilejuri, când conducea un proiect minunat de formare și implicare a tinerilor la Salonul Internațional de Carte de la Torino. În ultimii ani nu ne-am revăzut, dar mie îmi stăruie în minte acea tinerețe luminoasă pe care o emana întreaga lui ființă. Am ținut la această mărturie personală deoarece romanul despre care vorbesc aici sugerează o ființă pe care nu o recunosc și nu o cunosc.

Dar să revenim la Cartea caselor. În esență este povestea întregii vieți de până acum a  protagonistului (denumit Eu), adică din 1976 până în 2020 – de sub care se străvede, însă, cu destulă claritate, cea a autorului – pornind de la descrierea caselor în care a locuit sau care i-au marcat într-un fel creșterea: casa primei copilării unde face cei dintâi pași, casa familiei din adolescență când înțelege și suferă disfuncția propriei familii, casa de sub munte și cea de vacanță care îi accentuează singurătatea, casele în care își trăiește căsătoria, casa în care viețuiesc în devălmășie prietenii studenți sau cea a prietenilor maturi care îl găzduiesc când se desparte de soție, garsoniera de pe acoperișul Parisului, etc. Dar pentru a ajunge la întâmplări, fapte și personaje (acestea puține la număr și aparținând în majoritate familiei vechi și noi), mai întâi trebuie să cunoști casa ca înveliș, în detaliile ei arhitecturale și topografice: metraj, împărțiri, circulații, deschideri, culori și materiale. Parcurgând reacțiile unor blogări la lectura cărții m-a amuzat cum mai mulți dintre ei și-au exprimat fie perplexitatea fie nemulțumirea de a se fi izbit de un limbaj specific agențiilor imobiliare, de altminteri accentuat de nu puținele planuri cadastrale intercalate – cu sau fără legătură cu descrierile din roman – între pagini. Însă noțiunea de casă, ca înveliș al unor scene de viață, se extinde în roman la diverse alte spații care marchează momente semnificative în viața sau în imaginarul protagonistului: camera de spital de după operația mamei, sau cealaltă, în care își tratează cancerul viitoarea soție; casa (descrisă când dinăuntru când din afară) în care protagonistul își împlinește experiența sexuală cu o femeie măritată, sau cabina telefonică de unde o cheamă;  încăperea zărită la televizor și mașina în care își află în 1978 sfârșitul Prizonierul (Aldo Moro), incinta părăsită unde și-a aflat în 1975 sălbatica moarte Poetul (Pier Paolo Pasolini), banca la care tatăl său îi deschide primul cont personal  etc. Învelișul construit este deținătorul unei stări sufletești a protagonistului, al unei experiențe spirituale uneori atât de hotărâtoare încât termenul își extinde semnificația până la un generic înăuntru purtător de sens și de trăire; în această direcție exemplele cele mai grăitoare sunt capitolele Casa del persempre (Casa lui pe vecie) – care denumește de fapt verigheta, respectiv starea de senină siguranță, de sens, de încredere și certitudine pe care i-o dă proaspăta căsătorie – singurul moment fericit din carte, și capitolele Casa dei ricordi fuorusciti (Casa amintirilor surghiunite) care evocă frământarea și eșecul protagonistului în a-și investiga eul profund, cel în care zac amintirile uitate.

Foarte pe scurt aceasta ar fi materia care umple forma, formă care însă – cum spuneam – este cea care, după mine, dă sensul și valoarea cărții. Iată despre ce e vorba: cartea este alcătuită din 78 de capitole de 2-3 pagini fiecare; fiecare capitol poartă un număr, o dată, și un titlu ce numește o casă, și începe cu descrierea amănunțită și concretă a acesteia. Ordinea capitolelor nu este cronologică ci aleatorie, case din trecut se alternează cu altele recente, case ale familiei cu spații din lumea exterioară, mai mult, unele case se reiau în alți ani sau dintr-o altă perspectivă ca învelișuri ale altor scene. Această aranjare, la care se adaugă, firește nu întâmplător, lipsa sumarului, sugerează, după mine, un prim sens major al cărții: anume că viața pe care, de fapt, ne-o povestește autorul, și desigur și viața noastră, nu se poate închega într-o narațiune cu sens, ci ea este doar o înșiruire aleatorie de episoade singulare – care pot fi parcurse în orice ordine, valoarea fiecăruia fiind unică și detașată de a celorlalte, din care protagonist și cititor rămân doar cu senzația de pregnanță și totodată de lipsă de necesitate. În realitate, traseul protagonistului reiese destul de clar, și la fel și suferințele și frustrările lui, relațiile de familie, statutul social și stilul de viață schimbat de-a lungul timpului. Lipsesc însă nexurile dintre ele: cum s-a ajuns la rupturile din sânul familiilor (la care însă asistăm)? de ce s-a stricat o căsnicie care părea să fie împlinirea protagonistului? ce motivații sau ce întâmplări leagă episoadele profesionale? etc. Ca să vă faceți o idee despre structura cărții, imaginați-vă că aveți o serie de mici scene de familie filmate de-a lungul anilor, trase, ca pe vremuri, pe peliculă de 15 mm, fără sonor, în care se văd, într-un peisaj sau într-o încăpere, câteva personaje (cunoscute sau uitate) care fac timp de 3-4 minute o scurtă acțiune. Imaginați-vă că ați sta pe canapea și ați derula la întâmplare cele 78 de role. Aţi identifica locuri, ați înțelege sensul acțiunii, reacția personajelor, emoțiile lor, dar nu acea înșiruire necesară care dă sens existenței. Comparația este justificată și de lipsa dialogului și de privirea asupra personajelor, care se definesc prin mișcări sesizate și descrise doar de un privitor extern. În felul acesta romanul, care parcurge totuși formarea unui om, poate fi considerat negarea romanului de formație, a tradiționalului traseu coerent și ascendent al eroului de Bildungsroman.
În plus, deși prin scenele înfățișate romanul se conturează ca unul autobiografic, totuși autorul ține să se detașeze de personaj pe mai multe căi: întâi și întâi narațiunea este la persoana a treia, deși protagonistul se numește Eu; pe urmă lipsesc numele personajelor: ele se cheamă Eu, Soră, Tată, Soție, Copilă, Rude, Femeie cu verighetă etc., ele sunt așadar categorii, nu identități, și chiar protagonistul, numit Eu – urmat de verb la persoana a treia – este în ultimă instanță și el tot o categorie. Astfel, naratorul extradiegetic (ca să folosesc un termen de specialitate), care povestește casele, este extradiegetic și când se povestește pe sine, adică pe acel Eu. Dacă la această depersonalizare adăugați faptul că perspectiva, preponderentă fiind cea a impersonalului Eu, este uneori înlocuită de aceea a unor obiecte sau a broaștei țestoase (la care revin îndată), avem, după mine, un alt sens major al cărții: acela că ne ducem viața într-un univers neierarhizat, orizontal, care refuză o ordine valorică. Este un univers lipsit atât de tragism cât și de umor și de veselie, o viață leșioasă sacadată, marcată în genere de singurătate, în care nu se făuresc proiecte și nu e loc de speranță; însă, totuși, o viață – dacă pot spune așa – doldora de prezență și de atenție (în care, da, îl recunosc pe omul Bajani).  
Îndrăznesc să spun că, centrându-și romanul pe casa-înveliș al singurătății chiar și în companie, Bajani, conștient sau nu, ne oferă imaginea în rezonanță magnetică a lumii noastre bolnave, în pandemie.

Însă sensurile mari, decurgând – cum spuneam – din alcătuirea cărții, se finisează prin stil și limbaj: capitolele se joacă cu multe și diferite registre stilistice, cele locativ-birocratice sau financiar-militare, care folosesc un limbaj exclusiv denotativ, precis, chiar tehnic, voit „de lemn”, sunt irigate de o ironie împinsă adesea până la sarcasm; în vreme ce altele (episodul fericirii matrimoniale ca și cel al despărțirii, cel al vizitării locului morții lui Pasolini, episoadele dedicate amintirilor care nu vor să iasă la suprafață etc.) au în ele o poezie evanescentă sau abisală, închisă tainic în fraze cu iz sapiențial și chiar apoftegmatic. Vreau să spun că deosebita originalitate a volumului nu vine doar din structură, ci și din virtuozitatea stilistică și din limbaj. Ceea ce nu face neapărat romanul ușor de parcurs (și nici ușor de tradus). Aș spune că el ne propune o anume tehnică de lectură, iar dacă o descoperim și o aplicăm, el ne oferă o revelație și o mare plăcere: adică, după părerea mea, el merită citit nu cap-coadă, ci capitol cu capitol, poate la întâmplare, din când în când, revenind, deschizând cartea unde se nimerește; aș spune, așadar, că volumul se cere citit ca o carte de poezie, pentru că gustul leșios al vieții e generos compensat de lirismul care o îmbibă.
Nu știu dacă am izbutit să lămuresc antinomia pe care mi-o sugerează romanul, știu însă că am datoria să lămuresc parabola broaștei țestoase. Broasca țestoasă este singurul animal pomenit în roman iar el reapare, ca un senhal, în mai multe capitole: la întrecere în curte cu sugarul, când se schimbă locatarii în casa cu subsol, când adultul Eu pășește în locurile morții lui Pasolini etc. Este animalul emblematic: cel care, spre deosebire de personajele romanului, se vântură în diverse case, el își poartă necontenit casa cu sine; spre deosebire de personajele care pendulează mereu între un afară și un înăuntru, țestoasa are o perspectivă unică, dinăuntru spre afară, un dinăuntru mereu sigur și protector; spre deosebire de personajele care se agită, apar și dispar, se îmbolnăvesc și mor, trăiesc adică sub imperiul schimbării, ea, cu încetineala ei, e chezășia stabilității. Prezența ei e simbolică, și nu întâmplător, spre sfârșitul cărții, ei i se dedică un capitol (Casa di Tartaruga – Casa Broaștei Țestoase) datat 2048, când toate personajele romanului vor fi dispărut, dar țestoasa, care în tot acest timp și-a îngrijit casa, descoperă prezența a doi pui de țestoasă și a unui alt copilaș, precum era micul Eu altădată, și o pornește cu bucurie spre râsetele lui de copil. Nu există speranță în Cartea caselor? Cum nu? În 2048, pentru broaștele țestoase!

Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2021, anul XI)