O privire asupra fricii în secolul al XVI-lea

Volumul Corinei Anton „Grandissima e smisurata paura”. Una proposta di lettura di novelle del Cinquecento („Teamă cumplită și nemărginită”. Propunere de lectură a unor nuvele din secolul al XVI-lea), recent apărut la editura „Casa Cărții de Știință” din Cluj-Napoca, poate fi considerat un model pentru italienistica românească recentă. Dedicat specialiștilor, dar și studenților italieniști ai diferitelor universități românești, volumul este scris într-o impecabilă limbă italiană, în registru înalt dar totuși perfect accesibil celor două categorii de cititori menționați, și nu numai.

Corina Anton, profesor de literatură italiană medievală și renascentistă la Universitatea din București, este o italienistă bine afirmată la nivel național și internațional. Autoare a unui studiu interesant despre spațiul imaginar în poemele cavalerești (Spațiul imaginar în poemele cavalerești italiene. Analiză de caz: „Orlando furioso", EUB, 2009), Corina Anton s-a angajat de mai mulți ani și pe mai multe căi în cunoașterea și diseminarea în România a vastei și valoroasei producții literare italiene din Evul Mediu până în Baroc, îngrijind și/sau traducând pentru seria bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas din București o serie importantă de clasici ai perioadei, Francesco Petrarca (2011), Torquato Tasso (2011), Leon Battista Alberti (2015), Francesco Guicciardini (2017), precum și două culegeri de nuvele italiene: din Renaștere (2007) și din Baroc (2010). Lucrul la aceste două culegeri, în special, i-a oferit o intimitate cu nuvela italiană a respectivelor epoci, pe care numai traducerea o poate oferi, o intimitate care explică parțial și caracteristicile acestui nou volum.

Vreau să justific imediat de ce am folosit expresia „un model pentru italienistica românească recentă”. În primul rând, pentru că bogăția materialului bibliografic, demn de o (nouă) teză de doctorat, oferă o imagine de ansamblu excepțională asupra criticii internaționale legate de subiect, fiecare referință critică a autoarei putând deschide noi direcții de investigație altor cercetători viitori; apoi, pentru că rigoarea și onestitatea cu care este utilizat acest material constituie un exemplu pentru orice tip de cercetare. Oricare afirmație sau intuiție a autoarei, înainte de a-și exprima propria părere, este comparată prompt cu opiniile multiple ale specialiștilor. Iar originalitatea propriilor interpretări nu este niciodată etalată, dimpotrivă, ea se insinuează modest între nenumăratele interpretări posibile ale altora. Din această atitudine decurge și faptul că paginile sunt însoțite de un substanțial număr de note, de mare interes pentru cei care ar dori să aprofundeze subiectul.

Cititorii noștri ar putea deduce că citirea cărții este dificilă și, prin urmare, bine ar fi să le-o lăsăm specialiștilor. Greșit! Fraza Corinei Anton este fluentă, cordială, iar textul poate fi citit cu ușurința cu care se citește un roman. Și nu vreau să închei subiectul bibliografiei înainte de a menționa că autoarea se mișcă cu ușurință în mai multe limbi și că, pe lângă bibliografia primară, pe lângă textele de istorie și critică literară legate de subiect, pe lângă studiile istoriografice, ea folosește texte clasice sau recente de medicină, științe ale naturii, psihologie, istorie și teorie a artei, cu specificarea, acolo unde este necesar, a fragmentului exact consultat. La această bogăție și diversitate se adaugă și niște surse puțin obișnuite în breasla noastră: anume două instrumente statistice (indexul motivelor literare ale nuvelei italiene al lui D.P. Rotunda și indexul motivelor literaturii populare și medievale al lui Thompson Stith), care, în anumite momente, validează remarcile sale. Exemplaritatea invocată se referă, așadar, în primul rând la metoda de lucru, la acribia sa.

Tema cercetării, mai degrabă neobișnuită în domeniul nostru, se situează între psihologie și literatură și are în vedere reprezentarea fricii la doi dintre principalii nuveliști din Renaștere, Matteo Bandello și Antonfrancesco Grazzini, cunoscut sub numele de il Lasca. Firul roșu al cercetării este tocmai cel declarat, frica, dar în jurul său se dezvoltă o întreagă panoramă literară și culturală care include și obiceiuri, ritualuri, gusturi ale Renașterii mature în Italia. Volumul se deschide cu două mari studii preliminare, unul dedicat genului literar al nuvelei, celălalt fenomenului psihologic al fricii. Perspectiva asupra nuvelei rezumă diferitele puncte de vedere și interpretări critice și istoriografice pentru a se concentra apoi asupra caracteristicilor din secolul al XVI-lea. Importanța Decameronului în constituirea canonului literar al nuvelei precum și în dezbaterile lingvistice care au marcat cultura italiană a Renașterii justifică nu numai locul care i-a fost atribuit de autoare în acest studiu introductiv, ci și constanta prezență pe tot parcursul volumului a modelului boccaccian ca termen de referință și comparare a nuvelelor în discuție. Eseul despre frică, pe de altă parte, începe cu perspectiva psihologică de astăzi asupra fenomenului și apoi prezintă diferitele abordări teoretice, filosofice și medicale care s-au succedat în cultura occidentală. Aparent autonom, acest eseu despre frică este esențial pentru a explica în continuare cultura celor doi autori în acest domeniu și modul în care ei o transformă în literatură.

Opțiunea autoarei pentru cei doi autori menționați (din marele număr de nuveliști aprofundați de ea cu prilejul alcătuirii culegerii sus-amintite) se datorează, mi se pare, nu numai relevanței temei fricii în poveștile lor, ci și marilor deosebiri în ce privește spațiul, contextul politic și social, ambianța, firea și destinul fiecăruia. În acest fel, tema unică, abordată diferit de cei doi nuveliști, este prezentată diferit și de către autoare, ceea ce atrage repercusiuni nu numai culturale, ci și sociale și politice ale analizei textuale. Matteo Bandello, ecleziast, nobil, extrem de cult, care trăiește în mediul aristocratic al marilor curți din nordul Italiei și din Franța, își scrie cele 214 nuvele pentru divertismentul și povățuirea morală a acelei societăți. Atare poziție socială și atare mediu explică, de asemenea, succesul fulgerător și difuzarea largă și îndelungată a operei sale: nuvelele lui Bandello sunt citite în traducere sau în italiană imediat, dar și mult după aceea, și în țările de dincolo de Alpi, astfel încât ajung să inspire, printre altele, și cel mai bun teatru elisabetan. Cu douăzeci de ani mai tânăr, Antonfrancesco Grazzini, este un burghez florentin, de meserie spițer, dar cultivat, membru al uneia dintre academiile importante ale vremii (Accademia degli Umidi, unde, conform ritualurilor academice, primește porecla Lasca, adică Vârlanul). Lasca locuiește în Florența devenită de-acum Mare Ducat sub guvernarea autocratică a lui Cosimo I de' Medici, care controlează viața publică și cultura statului, și de asemeni limitează libertățile personale. Nuvelele lui Lasca au în vedere un public și propun o ambianță pe măsura autorului, încercând să se sustragă atmosferei grele din acea Florență recurgând la cronotopul carnavalului. Spre deosebire de Bandello, Lasca nu-și vede nuvelele tipărite, așa că circulația lor la acea vreme trebuie să fi fost foarte limitată și, într-un anumit fel, clandestină, publicarea având loc doar două secole mai târziu.

În pofida atâtor diferențe, ambii autori sunt direct influențați de modelul boccaccian care, în diverse moduri și din diverse motive – explorate de autoare – este urmat și trădat de ambii. După o privire de ansamblu asupra caracteristicilor nuvelisticii fiecăruia dintre cei doi autori, Corina Anton ne oferă, pentru fiecare dintre ei, o serie de analize detaliate ale episoadelor centrate pe frică: motivații, manifestări, consecințe. Nu este cazul să enumăr sau să prezint aici în detaliu aceste episoade – care constituie partea cea mai originală, mai rafinată și sugestivă a volumului. Cu toate acestea, nu pot să nu amintesc de fermecătoare analiză a fricii Julietei înainte de a fi îngropată de vie, din cunoscuta nuvelă a lui Bandello care a inspirat celebra tragedie shakespeariană, sau de cea a lui Brancazio Malespini a lui Lasca, unde personajul rămâne pe veci dus cu capul în urma unei false viziuni. În analiza majorității episoadelor, dispozitivele naratologice sunt strâns legate de autoare de prezentarea manifestărilor psihosomatice descrise de ele și de trimiteri la cultura medicală a vremii.

O parte importantă a studiului este dedicată diferitelor fațete – clinice, dar și morale și sociale – ale nuvelelor de tip beffa (adică cele care povestesc o păcăleală bine ticluită pentru a-și bate joc de cineva), prezente la ambii nuveliști. Comparația – cu rezultate neașteptate și consecințe profunde – are loc, ca întotdeauna, nu numai între cei doi autori, ci și între fiecare dintre aceștia și modelul boccaccian. Dintre numeroasele caracteristici care diferențiază batjocura celor doi autori de modelul lor, aș menționa doar două: frecvența sporită a acestui tip de nuvelă la autorii renascentiști (în special la Lasca) în comparație cu numărul lor limitat în Decameron, și tendința lor comună spre un deznodământ umilitor sau negru ori chiar macabru.

Pentru a-mi încheia această scurtă și incompletă prezentare, aș aminti câteva idei care traversează volumul și care, în mod explicit sau nu, îl ajută pe cititor să înțeleagă mai bine Renașterea și dinamica ei: atenția celor doi autori pentru realitatea și autenticitatea subiectului (nuvelele lui Bandello pretind că povestesc cazuri reale, iar nuvelele lui Lasca, situate în Florența, descriu cu detalii exacte locurile și căile orașului), autenticul incluzând și luxuria, trădarea, înșelăciunea, frica și moartea; și înfruntarea dintre Fortuna (termen plurisemantic, atunci și acum, însemnând noroc, soartă, întâmplare etc.) care guvernează majoritatea evenimentelor, și Rațiune, care tinde (fără a reuși întotdeauna) să le soluționeze restabilind pacea și integrarea firească în comunitate a protagoniștilor. Pe de altă parte, se poate spune că, la distanță de douăzeci de ani unul de celălalt, cei doi autori reprezintă două momente consecutive ale Renașterii mature: amiaza și apusul său. Bandello tinde întotdeauna să corecteze realitatea într-un sens moral cu ajutorul Rațiunii, este încrezător că ea poate dicta măsura justă, că poate inspira deciziile corecte – dacă nu ale personajelor, măcar ale ascultătorilor / cititorilor – pentru a atinge acel echilibru care garantează viața pașnică a individului și a societății; la Lasca frica, teroarea, cruzimea scapă Rațiunii, iraționalul izbucnește adesea în realitate și el poate chiar afecta rațiunea; nuvelele lui Lasca nu vizează aproape niciodată o învățătură morală, ele au principala menire de a stârni uimirea, de a șoca, adăugând naturii excepționale a plot-ului și un joc abil de lumină-întuneric, iluzionism etc. Dintr-un univers în care omul nutrește încă iluzia că-l poate controla și a cărui dinamică tinde spre echilibru, se trece la un univers dezordonat, care scapă nu numai controlului, ci și cunoașterii certe și lipsite de ambiguitate din partea ființei umane. Pe scurt, asistăm la tranziția de la Renaștere la Baroc.

Iar acum, la sfârșit, o recomandare și o urare. Urarea este ca volumul să fie publicat sau diseminat și în Italia pentru că el poate fi de interes și pentru adevărații specialiști în materie; iar recomandarea este ca ediția italiană să se bucure de o concluzie, care lipsește în această primă ediție românească.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2021, anul XI)