„Divina Comedie” povestită pentru copii de Corina Anton

Anul 2021 se îndreaptă spre final și odată cu el și celebrările dedicate celui de al șaptelea centenar al stingerii din viață a părintelui limbii și literaturii italiene, Dante Alighieri. Revista noastră a punctat în mai multe rânduri evenimentul. De data aceasta însă ține să prezinte o formă de celebrare cu totul specială realizată de curând în România. Înainte de a o înfățișa cititorilor noștri, doresc să aduc o mulțumire tuturor italieniștilor români care au făcut și fac ca evenimentul Dante să fie marcat cum trebuie și în țara noastră: amplul comentariu la Divina Comedie publicat de Alexandru Laszlo la editura Cartier (Lectura lui Dante. Infernul. Purgatoriul. Paradisul, Cartier, Chișinău 2020) încununat cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, ciclul de conferințe dantești ținute de mari specialiști din Italia, organizat in streaming de catedra de italiană a Universității din Cluj, concursul de grafică pentru adolescenți și copii realizat de Galeria Basil din București, proximul colocviu internațional Dante organizat de Academia Română din Roma (11-12 octombrie 2021) și cele două apariții mai puțin obișnuite ale editurii Humanitas din București: una aflată sub tipar și despre care cititorii revistei vor fi curând informați (Galileo Galilei, Două lecții despre Infernul lui Dante) și Dante povestit copiilor de Corina Anton (Dante – Divina Comedie povestită pentru copii de Corina Anton. Ilustrații de Mihail Coșulețu,  Humanitas junior, 2021).  Despre această contribuție la celebrarea lui Dante doresc să vorbesc aici, ea deosebindu-se nu doar de toate celelalte pomenite mai sus (datorate unor specialiști și adresate unui public adult cultivat) dar și, în general, de ce oferă producția de carte din România și nu numai. Cartea pentru copii, fundamentală pentru formarea viitorilor adulți, continuă să fie totuși – la noi și pretutindeni – cenușăreasa criticii literare. Câte reviste literare serioase au rubrici dedicate acestui gen sau măcar găzduiesc frecvent în paginile proprii cronici și analize dedicate lui? Spre deosebire de cărțile pentru adulți, cele pentru copii sunt inconturnabil legate, pe de o parte, de vârsta publicului avut în vedere, pe de alta, de învelișul vizual al textului: sunt două condiționări care îl stingheresc pe critic, care ar trebui să aibă, în afară de cea obișnuită lui, și o formație în psihologia și pedagogia infantilă și o alta în artele vizuale. Aceste impedimente la care se adaugă eventual și o nejustificată privire de sus asupra genului, explică, poate, lipsa de apetență a criticilor pentru acest gen, explică sigur lipsa de instrumente critice serioase și acreditate pentru a cântări valoarea, succesul sau eșecul diverselor apariții. Din această pricină și prezentarea pe care o propun mai jos se bazează pe propriile mele observații, întemeiate mai degrabă pe intuiție decât pe competență și, desigur, pe empatia care le-a dat naștere.

Voi începe cu aspectul cărții: coperți cartonate, dimensiune prietenoasă (la mijloc între cărțile ilustrate pentru vârsta mică și marile cărți de colorat), nici groasă nici subțire, cu literă nici mare, ca la cărțile pentru pitici, nici mică, precum litera cărților pentru adulți – așadar un format care trimite deja la o grupă de vârstă: școlarul care citește deja singur, dar care continuă să se bucure când citește și comentează împreună cu părinții. Aspectul e însă desăvârșit de ilustrație: excelenta idee a editurii de a face o ediție ilustrată a fost preluată cu inteligență și creativitate de artistul Mihail Coșulețu. Trebuie știut că Divina Comedie este una dintre cărțile din patrimoniul european cel mai des și mai bogat ilustrate, începând cu primele manuscrise din secolul al XIII-lea și mergând până în zilele noastre. Explicația se află chiar înăuntrul textului: imaginația lui Dante este cu precădere vizuală, extrem de sugestivă și deosebit de precisă; călătoria pe cele trei tărâmuri, aș zice, se cere singură a fi vizualizată. Iată de ce miniaturiști, ilustratori de mare prestigiu, pictori și graficieni de primă mărime din nenumărate țări și epoci (iar în Italia și nu puțini autori de benzi desenate) s-au confruntat cu pasiune cu textul dantesc. Prin urmare, Mihail Coșulețu avea de înfruntat, pe de o parte, o tradiție extrem de bogată și de variată, pe de altă parte, un text care nu era cel autentic dantesc, ci o prelucrare a lui cu o țintă foarte precisă: a introduce un copil în cunoașterea unei capodopere universale. Opțiunea artistului – în măsura în care mă pot pronunța asupra ei – a fost minunată: anume să selecteze episoade fundamentale, să le redea esența prin puterea culorii, să privilegieze spațiul și atmosfera mai mult decât personajele, să sugereze ideea de călătorie și progresie. Dar în afara planșelor ilustrate care ritmează narațiunea, artistul a mai avut două idei excelente: să însoțească introducerea, în josul paginii, cu un desen fin în peniță care sugerează călătoria pe care, alături de Dante, o începe micul cititor; și să trateze litera incipitară a fiecărui capitol la fel și totodată altfel decât în manuscrisele miniate medievale: la fel, pentru că litera devine o mică ilustrație, altfel, pentru că nu e vorba numai de prima literă ci de primele trei care arată ca trei pași jucăuși în noul drum care începe din acel loc.

Dar să mă întorc la substanța cărții, la text. Cititorii noștri trebuie să știe că ideea repovestirii unor mari capodopere ale literaturii universale dedicată copiilor nu este nouă în lume și nu este nouă nici la noi. Cunosc personal repovestirile semnate de Mihail Drumeș sau Ana Ilaș pentru editura Orizonturi sau colecția „Cărți nemuritoare” a editurii Curtea Veche. Există însă o diferență esențială între repovestirea Corinei Anton și aceste versiuni: față de cele din Orizonturi diferența vine din densitatea ideatică pe care o implică narațiunea dantescă; ea cere o capacitate de selecție, de sinteză și de explicare pe care este greu să le aibă altcineva decât un specialilist în Dante și în Evul Mediu precum este Corina Anton; față de repovestirile din colecția „Cărți nemuritoare”, scrise de mari scriitori străini, diferența este că aceia se adresează copiilor din țara lor, care deci au din start un anume bagaj de cunoștințe pe care povestitorii îl presupun știut, bagaj care lipsește cu desăvârșire copilului român. Vreau să spun că provocarea pe care o avea dinaintea sa Corina Anton era mare și că ea nu se putea folosi de un model preexistent. Și nici nu s-a folosit: textul Corinei Anton se datorează exclusiv profundei cunoașteri a textului dantesc, excepționalei inteligențe cu care îl transmite copiilor și sensibilității materne cu care se adresează cititorului. Încerc să detaliez aceste calități ale textului acestei cărți minunate.

A povesti Divina Comedie este ușor și este greu: este ușor pentru că este povestea unei călătorii foarte clar descrisă; este greu pentru că respectiva călătorie este înțesată cu o multitudine de sensuri și o multitudine de informații care nu pot fi ignorate și care cer o selecție extrem de înțeleaptă și care nu are voie să fie decât în mică măsură subiectivă. Chiar dacă povestirea este adresată unui copil, ea nu se poate rezuma la tramă, deoarece atunci nu s-ar pricepe care e diferența între Divina Comedie și un roman în genul fantasy. Problema creată de acest cititor este să alegi ce anume îi spui pe lângă episoadele principale ale călătoriei și cum anume îi spui, pentru ca spusa ta să fie în folosul copilului – deoarece Divina Comedie a fost concepută de Dante ca o carte edificatoare (cum și este), care vrea să-l plăsmuiască pe cititor ca om. În plus, când cititorul este un copil neitalian, el, pentru a înțelege povestea, e bine să afle mai întâi contextul în care se naște, context permanent prezent în poemul însuși. Or povestirea Corinei Anton debutează tocmai cu o introducere care schițează acest context: cum arăta lumea în care se naște poemul, cine a fost Dante, care episoade din viața lui și care creații înlesnesc înțelegerea sensurilor și menirea poemului, care e structura poemului, care sunt marile teme de gândire pe care le propune și de ce se numește așa. Dar încă din introducere vedem că repovestirea e gândită ca un necontenit dialog între povestitor și copilul cititor invitat să se lase purtat în călătoria lui Dante și să compare neîncetat lumea în care pătrunde, anume Evul Mediu, cu a sa: să vadă mereu prin ce se deosebesc aceste două lumi, dar și prin ce se aseamănă.

După minunata introducere, care curge peste desenul în peniță al lui Mihail Coșulețu, pătrundem în Infern. Aici copiii află configurația și atmosfera acestui tărâm,  corespondența dintre ele și relele de care se fac vinovați condamnații, află ceva esențial despre și din episoadele cele mai semnificative și despre personajele emblematice ale acestei cantici; dar dincolo de ce află, copii învață: că universul fizic și moral al lui Dante  este ordonat și se întreabă cum o fi al nostru; învață că răul și binele au grade diferite și nuanțe; învață că pedeapsa trebuie să fie mereu pe măsura răului făcut; învață că păcatul cel mai mare este să îți folosești mintea, cu bună știință, pentru a face rău altcuiva; și mai învață că e corect să-i judeci după faptele lor chiar și pe cei la care ții mult. Purgatoriul, tărâmul celor care s-au căit, este și el parcurs prin etapele și personajele semnificative, iar aici micul cititor începe să afle despre gândirea care stă la baza ordinii pomenite: despre liberul arbitru și responsabilitatea pentru propriile alegeri, despre acele lucruri, ca prietenia și iubirea, care nu scad dacă sunt dăruite, despre felul neobișnuit pentru noi în care Evul Mediu interpretează epoca păgână sau legătura dintre suflet și trup. Paradisul, tărâmul celor fericiți pentru că au făcut bine altora în viața lor, îl uluiește pe micul cititor dezvăluindu-i configurația cosmosului medieval, diferența medievală între cunoașterea prin rațiune și cunoașterea prin credință, și îl învață care trebuie să fie comportamentul cunoașterii și cât de folositoare pot fi modelele umane.

Dar puterea formativă (și frumusețea) povestirii țin de claritatea și cordialitatea stilului, de accesibilitatea limbajului, și, mai ales, de extraordinarul talent de a comunica cu cititorul. Iar în această privință am identificat trei strategii care se alternează permanent: implicarea empatică (de pildă alunecarea, într-o descriere, de la neutra prezentare la persoana a III-a, la o persoană a II-a, un tu prezent în respectivul peisaj); interogația adresată direct cititorului urmată de răspunsuri edificatoare (de pildă, de la iubirea Sfântului Francisc pentru natură se naște discuția despre cum se îngrijește acum de natură micul cititor); iar a treia, întrebarea deschisă, adică cea care nu sugerează un răspuns ci îl solicită nemijlocit de la cititor (de pildă, după înfățişarea importanței modelelor umane, întrebarea „Tu ai un model?”).

Am încercat să schițez analiza unui text care însă trăiește prin căldură, prin firesc și prin învățăminte înalte. Iar pentru că el se adresează copiilor, pentru că încearcă să-i îndrume pe calea bună și dreaptă – așa cum încerca Dante cu cititorii din vremea lui – continui să cred că dintre toate reverențele făcute anul acesta dinaintea marelui florentin, aceasta este una dintre cele mai frumoase, mai importante și mai durabile.

Infernul - Ilustraţia 1



Purgatoriul - Ilustraţia 1



Purgatoriul - Ilustraţia 3



Paradisul - Ilustraţia 1



Paradisul - Ilustraţia 3

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)