Despre o lume, un stil, un om: Laura Imai Messina la București

În iunie 2020 le povesteam cititorilor revistei noastre despre o carte ce se pregătea să apară, Ce încredințăm vântului, o carte minunată și neobișnuită, care apoi s-a bucurat de un bine-meritat succes, o carte scrisă de o italiancă „naturalizată” japoneză: Laura Imai Messina. Iată că în aceste zile această scriitoare se află la București, la lansarea unui al doilea roman al său tradus în limba română, Viața secretă a culorilor (Humanitas Fiction, 2023, traducere din limba italiană și note de Cristina Gogianu), la librăria Humanitas de la Cișmigiu, apoi și la un dialog cu traducătoarele sale organizat de Institutul Italian de Cultură din București.  
Înainte de a vorbi despre acest al doilea roman oferit cititorilor români și despre prezența autoarei la București, reamintesc pe scurt cine este ea: Laura Messina (căsătorită Imai) s-a născut în 1981 la Roma, unde și-a făcut și studiile încununate de o diplomă în filologie la Universitatea La Sapienza. Începută și configurată, deci, la Roma, viața ei a luat o întorsătură neașteptată și decisivă când s-a îndrăgostit de Japonia: mai întâi de frumusețea grafemelor japoneze, apoi de limba japoneză, apoi de țara însăși, unde s-a stabilit la douăzeci și trei de ani pentru a-și redefini total parcursul existențial: mai întâi a obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University din Mitaka, apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies; acum predă limba și cultura italiană la mai multe universități japoneze de prestigiu, este căsătorită cu un japonez și e fericit integrată în familia lui, are doi copii italo-japonezi și o producție literară în limba italiană publicată de edituri însemnate din Italia. În plus, în 2011 a creat blogul Giappone, mon amour (acum în site-ul lauraimaimessina.com) unde ni se dezvăluie în mare măsură ființa din spatele cărților dar mai ales dragostea ei pentru țara de adopție. În plus, colaborează cu cotidiene de mare tiraj și renume din Italia, precum „La Stampa” și „Repubblica”, și a coordonat o serie de programe RAI cu prilejul unor importante competiții sportive internaționale. În linii mari și seci, aceasta e autoarea de care vorbim aici. Dar acesta este doar epiteliul ființei ei, căci ceea ce e cărnos și viu se află, îmi pare mie, în scrierile ei.   
Primul său roman, Tokyo Orizzontale (Tokyo Orizontal ), editura Piemme, 2014 – istoria a patru tineri care se intersectează la Tokyo în trei zile care le schimbă viața – inaugurează câteva dintre constantele creației ulterioare a autoarei: prezența determinantă a lumii japoneze, încrucișarea de culturi și civilizații, tema întâlnirii fortuite care reconfigurează existențele, finalul optimist. Următoarele două volume, ambele apărute în 2018, deschid amândouă noi linii directoare pentru creația succesivă: romanul Non oso dire la gioia(Nu îndrăznesc să-mi rostesc bucuria), ed. Piemme, care, deși mută drama la Roma, e marcat de Japonia în chiar miezul lui tare, miez care inaugurează o temă fundamentală a autoarei, anume iubirea care reconfigurează întreaga existență dar care se ratează sau se împlinește în cadrul familiei, în stratificarea ei istorică; și bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia (WA. Calea japoneză către armonie), ed. Vallardi – o călătorie prin 72 de cuvinte japoneze care închid în ele farmecul și esența Japoniei, o carte care impune o altă temă predominantă ulterior, anume puterea cuvintelor de a dezghioca și totodată de a defini realitatea. În 2020 a apărut în Italia, tot la Piemme, Quel che affidiamo al vento (Ce încredințăm vântului, Humanitas Fiction, 2021, traducere de Smaranda Bratu Elian), prezentat în articolul de care pomeneam la început. Succesul repurtat de aceste ultime două cărți face ca următoarele două să apară la renumita editură Einaudi din Torino: Tokyo tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli  (Tokyo tot anul – Călătorie sentimentală în marea metropolă, Einaudi‚ 2020, cotat ca roman dar care, în fapt, este exact ceea ce spune, o călătorie sentimentală prin orașul pe care Laura Imai îl iubește fără rezerve și care este locul-rege al lumii și al creativității ei; o carte pe care editura o definește „o autobiografie în formă de oraș, o enciclopedică scrisoare de dragoste adresată metropolei și locuitorilor ei” care împletește locuri, personaje, mâncăruri, legende, vise cu minunatele ilustrații semnate de cunoscutul grafician italian Igort.
La doar un an după acesta, adică în 2021, rezultat oarecum al claustrării impuse de pandemie – cum mărturisește în ultimele pagini autoarea – apare tot la Einaudi romanul Le vite nascoste dei colori (Viețile secrete ale culorilor), romanul despre care voi vorbi îndată, cel pe care autoarea îl prezintă în aceste zile la București cititorilor români. Dar în același an, cu puțin înaintea acestuia, editura milaneză Salani, care dedică o vastă secțiune a catalogului său cărților pentru copii, îi publicase cartea Goro Goro – La pesca della stella, il viaggio di Daruma e altre storie giapponesi (Goro Goro – Călătoria lui Daruma și alte povestiri japoneze), fantastice invențiuni pentru copii țesute pe urzeala unor legende nipone minunat ilustrate de Philip Giordano – carte încununată de un important premiu de literatură pentru copii și care – ne arată internetul – face deliciul orei de culcare a copiilor și mamelor din Italia. 
Cel mai recent roman al său L’isola dei battiti del cuore (Insula bătăilor inimii) apare în anul imediat următor, mai precis în octombrie 2022, la prima editură de suflet a scriitoarei, Piemme. De curând, în blogul său, Laura Imai Messina mărturisea că este pasionată de filmele documentare, mai ales de cele japoneze care detaliază în amănunt și în profunzime un loc puțin cunoscut. Cele două caracteristici (în amănunt și în profunzime), cu necesitate complementare, ce descriu și stilul autoarei, cu siguranță o și inspiră, deoarece, ca în Ce încredințăm vântului, și în acest roman recent – de care în curând vom avea parte și în limba română – povestea se țese în jurul unui loc real și totodată magic: Teshima, o insuliță din sud-vestul îndepărtat al Japoniei, unde într-un mic edificiu (în fapt un muzeu), se află arhiva în care sunt catalogate bătăile a milioane de inimi din toată lumea; de acest loc se leagă povestea emoționantă a unei prietenii neobișnuite care redescoperă valoarea creatoare a memoriei și dă un nou sens vieții protagoniștilor, un sens care poate fi numit fericire. Cartea a fost propusă în 2023 pentru premiul Strega, cel mai prestigios premiu literar italian. 
Am ținut să parcurg, fie și doar în fugă, cărțile Laurei Imai Messina pentru a putea înfățișa atât singularitatea romanului care se prezintă acum publicului românesc cât și caracteristicile care îl înscriu în ceea ce aș numi, de acum, lumea și stilul specifice ale autoarei.

Despre Viețile secrete ale culorilor voi începe spunând că se citește cu o uriașă plăcere. Vă mărturisesc că un traducător (ce sunt) citește orice traducere cu o atenție specială și un ochi critic, pescuind inabilități care îl fac să sufere. Traducerea Cristinei Gogianu este însă minunată, fără zbârcă, curgătoare și sensibilă la cele mai mici nuanțe ale originalului. Pentru mine un nou prilej de a mă bucura de noua și tânăra generație de italieniști care se afirmă în domeniul traducerii. Povestea se petrece la Tokyo și în împrejurimile legate de metropolă printr-o omniprezentă rețea feroviară. Este povestea unei iubiri fericite.
Poveștile Laurei Iman Messina sunt povești pe care le-aș numi obișnuite (nu banale) care izvorăsc însă dintr-un dat neobișnuit, iar acel dat inițial face ca lucrurile să devină complexe și trudnice. În cazul primului roman tradus la noi, Ce încredințăm vântului, datul inițial este existența unui telefon public neconectat la rețea (realmente existent) unde oamenii își hrănesc iluzia de a vorbi cu cei dragi care nu mai sunt în viață. Iubirea cu un final fericit se construiește cu caznă în jurul acestei prezențe cutremurătoare a morții și a morților. În Viețile secrete ale culorilor datul inițial neobișnuit, care silește iubirea protagoniștilor la sondări în profunzimi neobișnuite, este alcătuirea diferită a celor două personaje, alcătuirea naturală și cea dată de experiența de viață. Femeia, Mio, principala protagonistă a romanului, are un dar înnăscut: acela de a distinge mii de nuanțe de culori pe care ochii obișnuiți nu le percep (în limbaj științific are o vedere tetracromatică). De acest dar se leagă felul în care își construiește limbajul – căci nuanțele percepute de ea se cer exprimate prin metafore surprinzătoare și complexe, de neînțeles pentru interlocutori; se leagă felul în care vede, gândește și judecă lumea – căci fiecare om, fiecare moment, fiecare stare i se definește în minte printr-o culoare; se leagă de experiența familiei – de străvechi și rafinați creatori de kimonouri de nuntă, unde la culori și nuanțe se adaugă texturi, linii, mișcări, foșnete, expresii unicat; se leagă de destinul ei profesional căci, după ce urmează facultatea de arte, lucrează ca expertă într-un magazin de materiale de pictură, unde se găsește ce prin minte nu-ți trece, și care este totodată și un centru de creație (am bănuiala că acest magazin, „Pigment”, există și a declanșat imaginarea întregii povești) și de consultanță pentru amenajarea de spații. Căci protagoniștii Laurei Imai Mesina au o meserie – care îi plasează într-un anume context și într-un loc specific. Dar și mai important, au cu toții o istorie care nu e doar personală ci și familială: ca în romanele clasice (vreau să zic, cele ale secolului XIX) au o familie cu personaje bine conturate și cu destine bine urmărite care toate au un ecou important în gândurile, în sufletele și în destinul protagoniștilor. Prin urmare și în viața lui Mio există acea rădăcină tare care în bună măsură o determină, care este familia.
Alcătuirea naturală a celuilalt protagonist, bărbatul, iubitul, Aoi (nume care am aflat că însemnă Albastru), este diametral opusă: Aoi este daltonist și, pentru a se apăra de imaginea distorsionată a lumii, a învățat să nu-i acorde importanță. Și Aoi are o meserie și o familie, mai bine zis o meserie preluată din familie: anume e antreprenor de pompe funebre. Tatăl i-a transmis atât dragostea pentru grădinărit, sensibilitatea tactilă și olfactivă pe care o creează contactul cu pământul, cât și o comunicare imediată și simpatetică cu oamenii care vin să și-i înmormânteze pe cei dragi. Pe cât de firesc se mișcă Mio în lumea vie a culorilor, pe atât de firesc se mișcă Aoi în universul morții. Iar noi, cititorii, așa cum aflăm infinitul rafinament al kimonourilor de nuntă din familia lui Mio, aflăm în detaliu complexul ritual funerar japonez cultivat de Aoi. Nuntă și îngropăciune, viață și moarte, în subtilele, delicatele și străvechile tradiții japoneze. 
Povestea dragostei lor, agrementată cu o veche intrigă de familie, vă invit să o descoperiți singuri în carte. Ce mă interesează aici este să arăt cum construiește Laura Imai Messina lumea personajelor ei, sau mai bine zis lumea, și cum își construiește cărțile.
Personajele ei se confruntă mereu, într-un fel sau altul, cu marile jaloane ale existenței, iubirea și moartea – din cauza aceasta ele ne privesc pe toți. Ele aparțin unei clase de mijloc ale cărei frământări sunt sufletești, intime și individuale, adică nu au de a face cu aspectele hard ale lumii, cele economice, sociale, politice. Așadar nu știm niciodată cum se descurcă cu banii, dacă militează într-un sindicat sau un partid, dacă își pun întrebări despre mersul țării. Asta le scoate în afara societății și a timpului? Nu. Pentru că ele sunt cufundate în cotidianitatea măruntă care ne descrie o lume foarte reală și prezentă: umblă cu trenuri sau mașini prin locuri precis indicate, cumpără produse precis indicate din magazine precis indicate, frecventează mici restaurante precis indicate unde mănâncă anume mâncăruri precis indicate, asistă la ritualurile tradiționale precis indicate etc. Există la Laura Imai Messina un cult al detaliului care conferă autenticitate acelei lumi în care se țese povestea cărții. Dar această sete de autenticitate se adapă și de la alte două surse, care țin însă de stilul autoarei și îi sunt caracteristice. Înainte de a le numi, merită amintite alte caracteristici, cele care facilitează lectura și contribuie la succesul la public al cărților – cele care aparțin trendului general actual al romanelor comerciale – anume capitolele scurte, focalizate pe o singură temă, și alternanța cinematografică a scenelor. Revin însă la cele două surse de autenticitate specifice autoarei: una este folosirea frecventă, cu valoare emblematică, a unor denumiri japoneze, scrise în japoneză, pentru obiecte, însușiri sau stări care, după autoare, nu pot fi deplin transpuse într-o altă limbă. În diverse recenzii accesate de mine online se pare că unii cititori (italieni) sunt deranjați de această manie (și poate ar trebui psihanalizați). Mie, dimpotrivă, mi se pare această alegere una definitorie pentru construirea acelei lumi străine dar atât de iubite, în care cuvântul și forma lui sunt parte integrantă a ei, a civilizației ei. Cea de a doua sursă este un expedient folosit recurent în romanele ei, anume intercalarea narațiunii cu scurte inserturi care comentează, în cele mai diferite registre, un aspect pomenit în treacăt. Ele ne readuc, aș zice, cu picioarele pe pământ sau, dacă vreți, fixează ficțiunea în realitate. Aș mai adăuga la caracteristicile stilistice specifice autoarei, pregnante în acest volum, încă două: comparațiile extrem de sugestive (dau un singur exemplu de la p. 154: „Mio era convinsă că în tot acel ghem de fire care îi era memoria - și numai acela – care îl reprezentau pe Aoi aveau să emită o lumină extraordinară” și acum vine comparația: ”Le-ar fi putut recunoaște imediat, precum autostrăzile săpate în adâncul unui canion, iluminate pe timp de noapte”); și scurtele iluminări sapiențiale care brusc dau profunzime unei observații aparent banale și care ne pun pe gânduri (un exemplu de la p. 56: „[Mio în copilărie] mai presus de toate, asculta, căci să asculți reprezintă dintotdeauna forma cea mai înaltă de iubire”; sau de la p. 69: „După el [Aoi], moartea însemna să-i iei de mână pe Cei Rămași și să-i ajuți să transforme prezența în absență”; sau minunatul insert din Vede despre moarte și nemurire de la p. 200). M-aș opri aici, lăsându-i pe cititori să descopere singuri specificul și frumusețea acestei lumi, ale acestui stil, nu înainte de a rezuma impresia pe care mi-a lăsat-o contactul cu omul Laura Imai Messina.
Prezența mea la cele două întâlniri cu autoarea și dialogul direct cu ea mi-au lăsat următoarea senzație: o ființă muzicală, adică în armonie cu sine și cu lumea, o armonie pe care o recalibrează permanent, ajutându-se de perpetua alternanță între cele două patrii și cele două limbi, refuzând comparațiile și ierarhiile sterile. Trăiește această alternanță ca pe un privilegiu, ca pe o dovadă tangibilă a complexității și diversității lumii, de care are o nevoie nu doar spirituală ci și fiziologică și pe care, aproape instinctiv, o dăruiește înapoi lumii prin scrierile sale. Este o ființă de o delicatețe și o forță speciale care – judecând după iubirile și prieteniile din romanele ei, ce, după diversele tribulații tangente suferinței și morții, se încheie cu depline împliniri, adică după happy end-urile romanelor ei – cred că are, deși poate n-o știe, vocația fericirii.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2024, anul XIV)