Avanpremieră la un bestseller: „Să devori cerul” de Paolo Giordano

Paolo Giordano este acel autor italian care în 2008 a constituit un caz literar care a depășit granițele Italiei: în vârstă de 26 de ani, fizician, în curs de definitivare a tezei de doctorat (pe care avea s-o susțină cu brio în 2010) în domeniul particulelor elementare, preocupat de asemenea taine precum „quark bottom” și „mezonul B”, dă la iveală un roman: Singurătatea numerelor prime (La solitudine dei numeri primi, Mondadori, 2008) – un roman despre adolescență în societatea de azi, o adolescență însingurată, sensibilă, închisă în sine dar setoasă de comunicare autentică, de poezie și de frumusețe. Giordano era un ilustru necunoscut în lumea literară și în plus un debutant. Numai că o editură cu experiență și cu fler, precum Mondadori, îi simte imediat potențialul și nu numai că publică romanul, dar participă cu el la cele mai prestigioase premii literare italiene. Urmează ceva fără precedent: șapte premii literare în chiar anul apariției, printre care două mari, Strega și Campiello, peste un milion de exemplare vândute în 2008, traducerea în peste 30 de limbi, ecranizarea în 2010 într-o coproducție italo-franco-germană în regia lui Saverio Costanzo. Devenit brusc celebru, fizicianul începe o existență dublă, mult înclinată însă spre literatură pentru că în anii următori apar, unul după altul, Corpul uman (Il corpo umano, Mondadori 2012), Negru și argint (Il nero e l’argento, Einaudi 2014) și, foarte de curând, mai precis pe 8 mai a.c., Să devori cerul (Divorare il cielo, Einaudi 2018). Acest recent roman doresc să îl prezint cititorilor români din convingerea că în curând îl vor putea citi și în românește.  

Această convingere se întemeiază pe interesul pe care editurile românești și publicul nostru l-au manifestat pentru cărțile acestui autor: în 2009, deci doar la un an după apariție, editura RAO publică Singurătatea numerelor prime în frumoasa traducere a Ceraselei Barbone, cu o prezentare în care transmite pertinent esența romanului: „Este o carte despre singurătate, experimentată profund, care, în loc să netezească drumul spre iubire, îl face aproape imposibil de finalizat. Emoționantă și provocatoare la nivelul condiției umane, narațiunea conduce spre un final care nu are în vedere bucuria, poate prea facilă, a iubirii salvatoare, ci pe cea a regăsirii de sine, menită să restabilească echilibrul precar dintre întâmplare și alegere.” Apariția e urmată de numeroase recenzii și comentarii în presa noastră și pe net.

Cel de al doilea roman, Corpul uman, tradus și acesta îndată în nenumărate limbi, e publicat în România în 2014 de editura Humanitas fiction, în colecția Raftul Denisei, în excelenta traducere a lui Vlad Russo, și prezentat publicului cu un dialog in direct, pe skipe, cu autorul. Acest al doilea este romanul unei experiențe excepționale a lui Giordano însuși, anume prezența sa pe lângă trupele italiene din teatrul de luptă din Afganistan: o experiență directă a războiului și a morții, dar și a prieteniei și solidarității, când „a fost martorul supunerii trupului la cele mai dure rigori şi abstinenţe, dar şi al comuniunii aproape materiale ivite între militari, în care „fiecare priveşte corpul celorlalţi ca pe-al său propriu" (citez din prezentarea editurii Humanitas).  

Cel de-al treilea volum, romanul scurt Negru și argint, care restrânge tema singurătății, a împletirii iubirii cu durerea, a vieții cu moartea, la microuniversul familiei și la relația de cuplu, dovedește un progres stilistic incontestabil: continuând să evite banalul și scontatul, limbajul este aici mai rafinat, iar expresivitatea mai puternică.

Romanul cel de al patrulea, cel recent apărut, marchează o și mai pronunțată maturizare a scriiturii lui Giordano: în Să devori cerul, deși avem de a face cu o compoziție nelineară, unde prezentul se împletește cu flash-back-uri, narațiunea auctorială cu narațiunea personajelor și unde cititorului i se împrospătează repetat emoțiile ca dinaintea unui nou început, lectura rămâne totuși fluidă și cuceritoare grație unui limbaj cât se poate de exact și de esențial. Aș începe prezentarea acestei cărți citând un dialog nostim, apărut pe un blog românesc puțin cunoscut, despre primul roman al autorului: „Ce carte să încep acum?” „Singurătatea numerelor prime. Mi-a plăcut mult” „E frumoasă?” „Nu. Dar te răscolește”. Chiar așa: cred că cea mai bună și succintă caracterizare și a acestui al patrulea roman este aceasta: te răscolește! La apariția lui, Giordano declara: „După Singurătatea numerelor prime îmi impusesem un tabu cu privire la adolescență, mă constrânsesem să nu mai revin la ea în roman. Cu anii, însă, mi-am dat seama că din acel prim roman lipsea nerăbdarea arogantă, adolescența ca izbucnire care vrea să distrugă orice pentru a crea altceva. Ceea ce mă îndeamnă să scriu din nou despre adolescenți este acel surplus de energie vitală specifică acelei vârste. Și mă tem că nu e pentru ultima oară că o fac”.

Iată, deci, un nou roman despre adolescenți, sau mai bine zis despre adolescența care trece și lasă urme, un roman de formare, unde trei băieți și o fată trec, la sfârșitul anilor ’90, de la adolescență la vârsta adultă. Iar în miezul acestei treceri se află întrebarea, care sălășluiește în fiecare dintre ei: cum să aleg în ce să cred, cum să hotărăsc pe ce carte să îmi joc viața? Ne aflăm în Puglia, acel tărâm al Italiei de sud, cu pământ roșu, cu măslini seculari și cu străvechile și pitoreștile masserie, un soi de conace fortificate – centre ale unor vaste proprietăți agricole. Într-o astfel de masseria trăiește și lucrează un grup ciudat de băieți respinși sau uitați de propriile familii și adunați acolo de un adult credincios, Cesare, tatăl unuia dintre ei. Acesta, învățându-i cu frumusețea muncii pământului, cu ritmurile naturii, cu poveștile locului, vrea să le sădească în suflete și dragostea și cuvântul lui Dumnezeu. Cei trei băieți sunt personalități și firi diferite, dar unul dintre ei, Bern, are prin excelență carisma adolescenței și spre el privesc toți ca spre un model: el e cel care simte și transmite febra transgresiunii, revolta contra lui Dumnezeu-tatăl și a taților reali, nevoia imperioasă de a găsi sensul existenței, focul care să îi țină aprinși până la sfârșit, dorința de a cunoaște tot fără a se recunoaște în nimic, de a devora cerul. Alături de masserie se află proprietatea bunicii unei adolescente, Teresa, care de felul ei trăiește la Torino, în rigorile și ritmul specific unui oraș din nord (de altminteri orașul autorului), dar vara și-o petrece în micul rai din Puglia. Într-o noapte, de la fereastra bunicii, Teresa urmărește vrăjită – este scena cu care debutează romanul – grupul de trei adolescenți care, încălcând consemnul micii lor colonii, se scaldă goi în piscina proprietății vecine. Este începutul unei turbulente prietenii în patru și a iubirii totale dintre Teresa și Bern, iubire a trupurilor dublată de o violentă dorință de ceva mai înalt, de absolut. Viața și misterul existenței lui Bern îi despart o vreme pe cei doi, dar iubirea revine după ani, neîntinată, când Teresa se reîntoarce la masseria pe care băieții, acum mari și mânați de noi aspirații, au transformat-o într-o fermă ecologică. Teresa, căreia autorul îi încredințează misiunea de a spune poveștile masseriei și ale vieții fiecăruia, rupe fără ezitări și definitiv toate legăturile ei cu Torino, cu școala, cu proiectele specific citadine, pentru a-și trăi până la capăt iubirea cu Bern, a se contopi cu setea lui de a afla divinitatea în acel loc pentru ei de o neprihănire biblică. Nu întâmplător trăirile personajelor se împletesc cu aluzii scripturale, cu fine trimiteri la cartea cea mai iubită de Bern, Baronul din copaci a lui Italo Calvino, la evanghelia agriculturii edenice a lui Masanobu Fukuoka sau la anti-evanghelia anarhistului și postmodernisului avant-la lettre Max Stirner. Dar peste toate rămân vii și tulburătoare personajele și misterul care le unește, în acel loc pur și total, mângâiat de soarele sudului.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2018, anul VIII)