Receptarea literaturii italiene în România. Analiză, tendinţe şi propuneri

Realizarea bazei de date Scriitori italieni traduși în română: 1990-2022 ne prilejuieşte o serie de studii privind receptarea literaturii italiene în România, prin analiza cantitativă a traducerilor în contextul a ceea ce romanistul elvețian Joseph Jurt numește intraduction (adică „importation littéraire sous forme de traduction” a unui autor sau a unei opere), termen căruia i se opune cel de extraduction, adică exportarea sub formă de traducere. [1]
Baza de date, creată şi îngrijită de Afrodita Carmen Cionchin, oferă în premieră o privire de ansamblu asupra autorilor italieni publicaţi în România în perioada 1990-2022, cu toate titlurile din Catalogul Bibliotecii Naţionale şi în toate domeniile. Sunt, de asemenea, prezentate datele cantitative și distribuția pe ani a publicaţiilor.
La actualizarea constantă a bazei de date contribuie un grup de studenţi de la universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Constanţa, în cadrul practicii profesionale coordonate de prof. Smaranda Bratu Elian.


Din 1990, România a intrat și ea pe piața liberă, după căderea regimului Ceaușescu, începând să se sincronizeze din ce în ce mai mult cu realitatea editorială internațională, în special în domeniul traducerilor din diferite literaturi, inclusiv din cea italiană. Cifrele confirmă pe deplin acest lucru: în 2022, cartea italiană în România post-comunistă a depășit 2.000 de prezenţe, cu un total de 290 de edituri. O informaţie de mare relevanță în ceea ce privește difuzarea culturii literare italiene în România. Prin urmare, putem afirma că această perioadă extrem de bogată se caracterizează prin câteva trăsături principale:
1. Prezența foarte numeroasă a editurilor, de la cele mari la cele mijlocii şi mici, unele ieşite ulterior de pe piață, lăsând o contribuţie semnificativă, aşa cum este editura Pontica din Constanţa, fondată în 1991 și condusă de cunoscutul italienist, scriitor și critic literar Marin Mincu (1944-2009).
2. Deschiderea către toate genurile și sectoarele culturale, de la literatură la artă (Giorgio Vasari, Stefano Zuffi, Antonio Forcellino, Piero Cattaneo), istorie (Paolo Cammarosano, Giovanni Filoramo, Vittorio Vidotto, Roberto Bizocchi, Alessandro Barbero, Marcello Flores), filosofie (Norberto Bobbio, Enrico Berti, Giorgio Agamben, Vittorio Possenti, Gianni Vattimo, Luigi Alici, Giovanni Reale, Diego Fusaro), teologie și spiritualitate (Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict, Papa Francisc, Gianfranco Ravasi, Giuseppe Forlai), psihologie (Aldo Carotenuto, Valerio Albisetti, Luigi Zoja), pedagogie (Maria Montessori), știință (Carlo Rovelli, Luca Perri, Guido Tonelli, Piergiorgio Odifreddi, Pier Vincenzo Piazza, Marco Andreatta, Paolo Zellini, Paolo Rossi), precum și la sfera socio-economică și politică (Antonio Gramsci, Romano Prodi, Giovanni Sartori, Domenico Fisichella, Gianfranco Pasquino, Leonardo Morlino, Stefano Guzzini).
3. Prevalența prozei, cu romanul „gen deschis”, poliţist, de dragoste, istoric, de aventură, biografic și autobiografic, science fiction.
4. Un interes pregnant faţă de literatura pentru copii, de la marii clasici, Collodi, De Amicis, Salgari, la Gianni Rodari, Leo Lionni, Teresa Buongiorno, Mino Milani (scriitor și scenarist de benzi desenate, sub pseudonimele Piero Selva și Stelio Martelli) și cele mai cunoscute nume ale zilelor noastre, Elisabetta Dami alias Geronimo Stilton, Roberta Rizzo alias Moony Witcher, Mario Pasqualotto alias Sir Steve Stevenson, Sabina Colloredo și Daniele Aristarco.
5. „Recuperarea” celor mai importante traduceri publicate înainte de 1989 și dedicate marilor clasici ai trecutului, prin numeroase și diverse ediții;
6. Noua producție de traduceri, cu un număr foarte mare de traducători și o semnificativă orientare spre literatura contemporană din secolul XX până în prezent, precum și spre premiile literare italiene, în primul rând Strega.


Topul editurilor. Pe primele locuri, Humanitas, Polirom şi RAO

În clasamentul editurilor cu cel mai mare număr de cărți italiene, grupul Humanitas (Ed. Humanitas, Ed. Humanitas Fiction, Humanitas Junior) se află pe primul loc, cu 208 apariţii până acum. Semnalăm aici prestigioasa colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană”, coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine, care din 2006, anul inaugurării, până în prezent, numără 48 de apariții. Se  găsesc aici marii clasici ai literaturii italiene, cei mai mulţi traduși pentru prima dată în română, de la Jacopone Da Todi, Guido Cavalcanti, Dante (4 prezenţe), Petrarca, Boccaccio, Leon Battista Alberti, Machiavelli (8 prezenţe), Pietro Bembo, Michelangelo, Francesco Guicciardini, Giovanni Botero, Torquato Tasso (2 prezenţe), Tommaso Campanella, Galilei (2 prezenţe), la Carlo Goldoni (4 prezenţe), Cesare Beccaria, Ugo Foscolo, Leopardi. Secolul XX este reprezentat de Pirandello, Umberto Saba, Dino Campana, Alberto Savinio, Eugenio Montale, Sandro Penna, Cesare Pavese, Giorgio Caproni, Mario Luzi, Leonardo Sciascia și Italo Calvino. Operele sunt în ediție bilingvă, cu excepția unor opere narative, în special din secolul al XX-lea, intrate mai recent în colecţie și publicate doar în limba română. Există, de asemenea, importante antologii dedicate sonetului italian, nuvelei și comediei din Renaștere, și o bogată antologie de poezie contemporană.
Humanitas Fiction, în cunoscuta colecţie „Raftul Denisei”, cu 31 de apariții editoriale italiene, oferă cititorilor români seria Alessandro Baricco (8 prezenţe), alături de scriitorii Lorenzo Marone, Matteo Strukul și Tomasi Di Lampedusa – fiecare cu câte 3 prezenţe, Dario Fo şi Giovanni Arpino – fiecare cu câte 2 prezenţe, precum şi Simona Lo Iacono, Laura Imai Messina, Giuseppe Berto și Italo Svevo.
Humanitas Junior îi propune, în domeniul literaturii pentru copii, pe Gianni Rodari (3 prezenţe), Leo Lionni (4 prezenţe), Teresa Buongiorno și Daniele Aristarco – cu  câte 2 prezenţe fiecare.
În prim-plan în ce priveşte filosofia, seria Giordano Bruno (12 prezenţe) alături de Julius Evola (6 prezenţe) și Giorgio Agamben (5 prezenţe), pentru știință, Carlo Rovelli (5 prezenţe), iar pentru sociologie, Giovanni Sartori (3 prezenţei).

Pe locul al doilea, Polirom din Iaşi, cu 193 de publicaţii care acoperă mai ales literatura italiană contemporană. Cel mai prezent scriitor este de departe Umberto Eco, câștigător al Premiului Strega în 1981, cu 46 de apariții. Sunt, de asemenea, prezenţi și alți iluştri câștigători ai Premiului Strega de-a lungul timpului: de la Alberto Moravia (4 prezenţe), Cesare Pavese (5 prezenţe), Dino Buzzati (12 prezenţe), Primo Levi (2 prezenţe), până mai recent la Margaret Mazzantini (6 prezenţe), Melania Mazzucco (2 prezenţe), Paolo Giordano (3 prezenţe), Paolo Cognetti (4 prezenţe).
Îi puteți întâlni şi pe Italo Calvino (5 prezenţe), Giovanni Papini, Antonio Tabucchi și Alessandro Baricco – cu câte 4 prezenţe fiecare, Pasolini, Michele Mari și Mauro Raccasi – cu câte 3 prezenţe, Donatella di Pietrantonio și Giulio Leoni – cu  câte 2 prezenţe, alături de Erri de Luca, Nadia Terranova și Gianfranco Calligarich.
În domeniul literaturii pentru copii îi avem pe Carlo Collodi, Emilio Salgari și Valentina Camerini, scriitoare și scenaristă de benzi desenate Disney, în special Mickey Mouse.
În prim-plan în ce priveşte istoria se află Giovanni Filoramo, iar pentru filologia clasică, Claudio Moreschini – cu câte 6 prezenţe fiecare.

Pe locul al treilea se află RAO din București, cu 147 de apariții editoriale. Aici se remarcă din nou Umberto Eco, cu 10 prezenţe, urmat de Sandro Veronesi, de două ori câștigător al Premiului Strega, în 2006 și 2020, cu 4 prezenţe, și de scriitorul și germanistul Claudio Magris, unul dintre cei mai de seamă eseiști contemporani, cu 2 prezenţe.
Cea mai bogată producție a editurii RAO priveşte însă literatura pentru copii. Semnalăm, în primul rând, seria dedicată lui Geronimo Stilton, personaj fictiv protagonist al unei serii de cărți pentru copii scrise de autorul omonim (de fapt, pseudonimul scriitoarei Elisabetta Dami) și plasate în orașul imaginar Topazia, cu 21 de prezenţe. După cum se poate citi pe website-ul oficial, cărțile lui Geronimo Stilton, lansate în Italia în 2000 de Edizioni Piemme – cel mai mare editor italian de literatură pentru copii – au dat naștere unuia dintre fenomenele editoriale cele mai de succes pentru targetul 5-12 ani.
Avem apoi seria Beatrice Masini, jurnalistă și traducătoare cunoscută îndeosebi pentru că a tradus în italiană cărțile din seria Harry Potter de la a treia la a șaptea, dar și ca scriitoare, aici cu 14 prezenţe editoriale.
Următoarele serii sunt dedicate lui Sir Steve Stevenson, pseudonimul lui Mario Pasqualotto, un alt cunoscut scriitor de cărți pentru copii, cu 6 prezenţe, lui Moony Witcher, pseudonimul Robertei Rizzo, jurnalistă și scriitoare de cărți pentru copii, tot cu 6 prezenţe, precum şi Sabinei Colloredo, cu 4 prezenţe.

Grupul editorial ALL (Ed. ALL, Ed. ALLFA), cu 105 apariții până în prezent, îi include printre autori pe scriitorul și istoricul Valerio Massimo Manfredi (22 prezenţe), Federica Bosco (8 prezenţe), Italo Calvino (5 prezenţe), Cesare Pavese și Gianna Schelotto – cu câte 4 prezenţe fiecare, Rosa Ventrella (2 prezenţe).
Nemira din București, cu 70 de apariții editoriale, aduce cititorilor seria Andrea Camilleri (13 prezenţe) și Sveva Casati Modignani, pseudonimul scriitoarei Bice Cairati și al soțului ei Nullo Cantaroni (1928-2004), cu 7 prezenţe, alături de Roberto Quaglia (3 prezenţe), Stefania Auci, cazul literar al anului 2019 în Italia (2 prezenţe).
Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş, cu 65 de apariţii editoriale, publică în principal filosofie şi spiritualitate, cu teologi precum Bruno Ferrero (13 prezenţe), Renzo Lavatori (5 prezenţe), Enzo Bianchi (2 prezenţe) şi filosofi precum Giovanni Reale (12 prezenţe) și Luigi Alici (2 prezenţe).
Editura Litera din București, cu 52 de apariții, îi numără pe Luca Novelli, autorul unei serii de cărți de știință pentru copii (7 prezenţe), Tony Wolf, pseudonimul ilustratorului Antonio Lupatelli (6 prezenţe) și Domenico Starnone, câștigător al Premiului Strega 2001 (3 prezenţe).
Paralela 45 din Piteşti, cu 49 de apariţii editoriale, publică marii clasici, de la Dante, Boccaccio, Petrarca, Edmondo De Amicis, la Moravia şi Umberto Eco şi la poezia lui Umberto Saba, Ungaretti, Montale, Quasimodo.
Sapientia din Iaşi, cu 44 de apariţii editoriale, publică cărţi de spiritualitate, teologie şi filosofie, cu Papa Benedict al XVI-lea (2 prezenţe), cardinalii Gianfranco Ravasi (3 prezenţe) şi Angelo Scola, teologul Cesare Giovanni Pagazzi, vaticanistul Orazio La Rocca și filosoful Vittorio Possenti.
Grupul editorial Corint din București (Ed. Corint Books, Corint Junior și Corint Educațional), cu 39 de apariții, este cunoscută mai ales pentru literatura pentru copii, cu Carlo Collodi (4 prezenţe), Edmondo De Amicis (3 prezenţe), alături de seriile Gabriella Santini și Fabio Geda – cu câte 6 prezenţe fiecare.
Editura Univers din București, cu 38 de apariții, îi numără printre autori pe Italo Calvino (4 prezenţe), Alessandro Baricco (3 prezenţe), Giorgio Bassani, Dino Buzzati, Susanna Tamaro, Claudio Magris – fiecare cu câte 2 prezenţe, alături de Rosetta Loy, Antonio Tabucchi și Roberto Saviano.
Eikon din București, cu 32 de apariții, se remarcă prin volumele de versuri bilingve, printre care Daniele Cavicchia (3 prezenţe), Amedeo Anelli și Fabrizio Dall'Aglio – cu câte 2 prezenţe fiecare, Valerio Magrelli, Umberto Piersanti, Mia Lecomte, Franco Manzoni și patru notabile antologii de poezie italiană de astăzi.
Grupul editorial ART din București (Ed. ART, Ed. Arthur) numără 32 de apariții. Editura ART îi propune pe Primo Levi (4 prezenţe), Alberto Moravia (3 prezenţe), Roberto Saviano (2 prezenţe) și Helena Janeczek, câștigătoare a Premiului Strega 2018. Editura Arthur publică literatură pentru copii, cu Gianni Rodari (4 prezenţe) și Vamba, pseudonim al scriitorului Luigi Bertelli.
Cartex din București, cu 30 de apariții, este cunoscută pentru numeroasele ediții din Carlo Collodi, Edmondo De Amicis și Machiavelli.
Pontica di Constanţa, care s-a închis între tmp, lasă o moștenire de 26 de apariții editoriale, printre care Umberto Eco (10 prezenţe) și Gianni Vattimo (6 prezenţe).
Editura Pauline, cu 25 de apariții, oferă publicului român nume precum Valerio Albisetti, unul dintre cei mai semnificativi reprezentanți ai psihanalizei contemporane (5 prezenţe) și teologul Giuseppe Forlai (3 prezenţe).
Pandora M, cu 20 de apariții editoriale, este cea care o publică pe Elena Ferrante în România (12 prezenţe).
Editura Eduard din Constanţa, cu 20 de apariții, este cunoscută pentru reeditările lui Collodi și De Amicis.
Editura Trei din București, cu 19 apariții, este atentă la autorii zilelor noastre, din diverse sectoare, printre care Marilù Oliva, Fausto Brizzi, Aldo Carotenuto, Guido Tonelli și Papa Francisc.
Editura Aius din Craiova, cu 17 apariții, îi dedică o serie lui Emilio Salgari (5 prezenţe), alături de Verga, Sciascia și Aldo Onorati (2 prezenţe).
Signatura din Floreşti, cu 17 apariţii, publică în principal ilustratori precum Marco Somà (5prezenţe), Beatrice Alemagna (3 prezenţe), Daniela Iride Murgia şi Davide Cali – cu câte 2 prezenţe fiecare.
Serafica din Roman, cu 15 prezențe, publică cărți de teologie și spiritualitate, la fel ca editura Episcopiei Romano-Catolice, cu 12 prezențe.
Unicart din București, cu 15 apariții, se împarte între Collodi și De Amicis.
Editura Institutul European din Iaşi, cu 15 apariţii, variază între literatură, filosofie şi ştiinţe politice, cu Petrarca, Dante Maffia, Paolo Ruffilli, Renzo Ricchi, alături de Leonardo Morlino, Gianfranco Pasquino, Stefano Guzzini şi cunoscutul clasicist de origine română Demetrio Marin, profesor timp de peste treizeci de ani la Universitatea din Bari (2 prezențe).
Curtea Veche Publishing, cu 13 apariții editoriale, publică în seria „Cărțile copilăriei” marii clasici povestiți de scriitorii contemporani: Logodnicii de Alessandro Manzoni – repovestire de Umberto Eco, Nasul de Gogol – repovestire de Andrea Camilleri, Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand – repovestire de Stefano Benni, Don Giovanni – repovestire de Alessandro Baricco, Regele Lear de Shakespeare – repovestire de Melania G. Mazzucco.
Adevărul Holding din București, cu 13 apariții, oferă cărțile lui Mino Milani atât sub pseudonimul Piero Selva, cât și ca Stelio Martelli (în total, 5 prezenţe).
IDC Press din Cluj-Napoca, cu 12 apariții, se remarcă prin antologiile poetice bilingve, de la Isabella Morra și Gaspara Stampa până la Margherita Faustini, Guido Zavanone, Carla Rugger, Alessandro Cabianca, Severino Bacchin.
Editura Prietenii Cărţii din Bucureşti, cu 11 apariţii, îi dedică lui Dante 9 prezenţe.
Editura Seneca din București, cu 10 apariții, îi dedică o serie lui Tiziano Terzani (5 prezenţe).
Editura Leda din București, cu 10 apariții, publică scriitorii clasici alături de nume contemporane, printre care Roberto Pazzi (2 prezenţe), Gianrico Carofiglio și Andrea Vitali.
Editura Adenium din Iaşi, cu 10 apariţii, a publicat între 2015 şi 2020 seria „Biblioteca Gramsciana” (9 prezenţe), preluată în 2021 de Meridiane Publishing din Iaşi.
Cosmopoli din Bacău, recent înființată, înregistrează în 2021 un număr de 8 apariții italiene în colecţia de poezie, cu 2 antologii poetice din zile noastre și plachetele semnate de Maria Rita Bozzetti, Milo de Angelis, Guido Mattia Gallerani, Paride Mercurio, Luca Nicoletti, Maria Antonietta Viero.
Editura Lebăda Neagră din Iaşi, înfiinţată în 2019, are deja 7 apariţii italiene, cu o serie dedicată scriitoarei Orianna Fallaci (5 prezenţe).

Într-o imagine de ansamblu, cele 34 de edituri menționate mai sus numără 1.399 de apariţii și reprezintă aproape 70% din publicațiile italiene, în timp ce restul de 30%, în număr de 605 apariţii, se împarte între 256 de edituri mici şi mijlocii: 3 edituri cu 9 apariţii, 5 edituri cu 8 apariții, 7 edituri cu 7 apariții, 13 edituri cu 6 apariții, 12 edituri cu 5 apariții, 18 edituri cu 4 apariții, 23 edituri cu 3 apariții, 45 edituri cu 2 apariții și de-a dreptul 130 de edituri cu o singură prezență italiană (fişă de sinteză).
Această amplu cadru demonstrează cele două tendințe principale ale activității de publicare și traducere, pe de o parte un interes reînnoit pentru marii clasici ai trecutului și, pe de altă parte, o deschidere tot mai marcată spre contemporaneitate în cele mai diverse sectoare culturale. Ficțiunea domină catalogul majorității editurilor, în timp ce poezia este favorita unora dintre ele: Humanitas cu seria bilingvă „Biblioteca Italiana”, Eikon, Cosmopoli, IDC Press. Pe lângă literatură, sectorul teologiei și spiritualității catolice este foarte bine reprezentat, grație unor edituri de specialitate (Galaxia Gutenberg, Sapientia, Serafica, Pauline și, bineînțeles, editura Episcopiei Romano-Catolice).


Cele mai traduse cărţi. Pe primul loc, Pinocchio

În clasamentul nostru am luat în considerare cărțile cu peste zece prezenţe în perioada 1990-2022 și au rezultat cele şase pe care le prezentăm în continuare.
Literatura pentru copii domină primele poziții ale clasamentului celor mai traduse cărți italiene din România. Pe primul loc, cu cel mai mare număr de traduceri diferite, ediții diferite și republicări, este de departe Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino de Carlo Collodi (pseudonimul lui Carlo Lorenzini, 1826-1890), un clasic al literaturii pentru copii, cu 89 de prezenţe editoriale.
Celebra poveste definită de autorul însuşi o „copilărie” a fost publicată pentru prima dată la 7 iulie 1881 în „Giornale per i bambini”, supliment săptămânal al ziarului „Il Fanfulla”, cu titlul La storia di un marionetta, apoi, din 16 februarie 1882, cu cel de Le avventure di Pinocchio şi a continuat pentru încă 25 de episoade, ilustrate pentru prima dată de Ugo Fleres, până la 25 ianuarie 1883, cu o scurtă întrerupere provocată de finalul brusc al naraţiunii – Pinocchio spânzurat în Stejarul cel mare – un final care i-a dezamăgit profund pe tinerii cititori pasionați de acel personaj neobișnuit, obligându-l pe scriitor să continue povestea. Apoi, în 1883, Libreria Editrice Felice Paggi din Florența i-a propus lui Collodi să publice întreaga poveste într-un volum ilustrat de Enrico Mazzanti și dedicat copiilor.
Din acel moment editurile au început să publice numeroase ediții îmbogățite cu ilustrații, decretând astfel succesul enorm al lui Collodi și al lui Pinocchio, care a continuat să crească exponențial în întreaga lume. Acesta a fost, în fapt, cel mai mare succes editorial din istoria Italiei, ajungând chiar la începutul secolului al XX-lea la două milioane de exemplare vândute, după cum se menţionează în ediția Bemporad (succesorul editurii Paggi) din 1921.

În ceea ce privește România, se poate observa că traducerile apărute din 1990 până astăzi au două titluri: Pinocchio și Aventurile lui Pinocchio, păstrând aşadar denumirea italiană a personajului, în timp ce primele traduceri apărute la începutul secolului XX ne arată numele care i-au fost atribuite lui Pinocchio, şi anume Țăndărică și Vasilache.
Prima ediţie românească a romanului lui Collodi datează din 1911 având titlul Păţaniile lui Ţăndărică. Povestea unei păpuşi de lemn, cu 56 ilustraţii, traducere de Al. Buzescu (Bucureşti, Editura Librăriei C. Sfetea). A doua traducere, realizată de Niculaie Şerban, a apărut în 1914 sub titlul Păţaniile lui Vasilache sau Istoria unei Păiaţe (Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, în renumita colecţie „Biblioteca pentru toţi”).
Traducerile ulterioare au apărut cu numele original al protagonistului: Pinocchio în împărăția jucăriilor, trad. de Constantin Adrian (București, Ed. Gorjan, 1943); Aventurile lui Pinocchio: povestea unui prichindel de lemn, trad. de Romulus Alexandrescu (București, Ed. Tineretului, 1958); Nemaipomenitele aventuri ale lui Pinocchio, năzdrăvanul prichindel de lemn, trad. de Al. Mitru (Iaşi, Ed. Junimea, 1976); Pinocchio: povestea unei păpuși de lemn, trad. de Dumitru D. Panaitescu (București, Ed. Ion Creangă, 1980).
Chiar dacă traducerile în limba română ale numelui lui Pinocchio nu s-au impus, trebuie menționat că opţiunea primului traducător a fost foarte norocoasă în altă privință. Dar mai întâi să ne oprim asupra numelui ales de scriitor pentru personajul său, amintind, pe urmele lui Dieter Richter, că pinocchio, în limba toscană folosită pe vremea lui Collodi, era un substantiv comun care însemna „nucă de pin”. [2] De aici s-a evidențiat intenția lui Collodi de a lega cei doi termeni, „pin” și „pinocchio”, pentru a sugera o primă trăsătură de caracter a personajului, care se regăseşte în expresia italiană essere duro come le pine, adică „obtuz, care pricepe greu”. [3]
În mod similar, Al. Buzescu traduce Pinocchio prin Țăndărică, diminutiv de la țandără „așchie”, atât pentru sensul propriu care trimite la cel italian (lemn), cât și pentru sensul figurat al termenului, care se regăseşte în expresia românească „a-i sări țandăra”, făcând astfel referire la un element caracterial al lui Pinocchio, și anume irascibilitatea. Iar personajul căruia Buzescu i-a dat numele de Țăndărică va deveni atât de faimos încât va fi ales ca nume al celui mai important teatru de păpuși din România, Teatrul Țăndărică din București, fondat în 1945.
A doua opţiune traductivă, cea a lui Niculaie Şerban, se opreşte la Vasilache, diminutiv al lui Vasile, nume strâns legat de tradiţia românească a teatrului de păpuşi. În reprezentaţiile populare, Vasilache apare întotdeauna alături de soția sa Mărioara.
În ceea ce privește traducătorii, trebuie menționat că „traducătorilor istorici”, A. Buzescu, Niculaie Şerban, Constantin Adrian, Romulus Alexandrescu, Al. Mitru, Dumitru D. Panaitescu, li s-au alăturat apoi mulți alții, mai ales după 1989: Marilena Alexandrescu-Munteanu, Adelina Carmina Amza, Aura Brais, Alexandru Bugariu, Aurelia Câmpean, Rodica Chiriacescu, Nicoleta Constantinescu, Anca Dăscăliuc, Cristiana Dima, Măriuca Dinu, Cristian Ferentz-Flatz, Gelu Georgescu, Livia Mărcan, Anca Pioara şi Loredana Ştefan, Luana Schidu, Alina Sichitiu, Luciana Sabina Tcaciuc, Eugen Uricaru, Elena Zamfir.

Referitor la clasamentul nostru, rezultatul din România coincide cu cel la nivel internațional: cea mai cunoscută și tradusă carte italiană din toate timpurile este Pinocchio, cu un total de 260 de limbi și dialecte în întreaga lume, așa cum se arată în recentul volum Qual è il libro italiano più tradotto al mondo? Tre italiani a confronto, îngrijit de Noemi Veneziani [4], disponibil și online.
Încă din anii ’70 ai secolului trecut, scriitorul Luigi Santucci, pe baza cercetărilor sale, i-a conferit lui Pinocchio primatul pentru cea mai cunoscută și tradusă carte italiană din istoria literaturii italiene, cu un total de 220 de limbi la acea vreme, în timp ce la sfârșitul anilor nouăzeci, o cercetare realizată de Fundația Națională Carlo Collodi și bazată pe surse UNESCO, menţiona 240 de limbi și dialecte, cifră prezentă în volumul lui Giovanni Gasparini, La corsa di Pinocchio [5]. Surse mai puțin oficiale vorbesc chiar despre 384 de limbi în care poate fi citită povestea păpușii de lemn, așa cum se poate vedea în cartea lui Giorgio Cusatelli din 2002, Pinocchio d’esportazione [6].
De mare interes sunt și repovestirile după Pinocchio, în Italia și în întreaga lume, denumite în italiană pinocchiate. Poate cel mai celebru caz este cel al lui Tolstoi care, în 1936, a scris o versiune alternativă la cartea lui Collodi, publicată în Italia în 1984 de editura Stampa Alternativa din Roma sub titlul Il compagno Pinocchio: la piccola chiave d’oro, o Le avventure di Burattino. Cartea lui Tolstoi a fost tradusă şi în limba română cu titlul Aventurile lui Buratino sau Cheiţa de aur (traducere de Roland Schenn, Bucureşti, Corint Junior, 2004).



Pe locul al doilea, Cuore

Literatura pentru copii rămâne cea mai tradusă. După Pinocchio, pe locul al doilea se află un alt clasic al acestui gen literar, Cuore de Edmondo de Amicis (1846-1908), cu 59 de prezenţe editoriale.
Cartea, publicată de editura milaneză Treves, a fost lansată la 17 octombrie 1886, data de începere a anului școlar și a romanului, în librăriile din întreaga Italie și, ca atare, s-a născut ca text de lectură pentru școli, un roman formativ, bazat pe bunele sentimente şi pe valorile fundamentale, școala, familia, patria. Cuore a fost un succes editorial răsunător al Italiei Unite. La două luni de la lansare s-a ajuns la ediţia cu numărul patruzeci și unu și optsprezece cereri de traducere. În 1901 s-a atins cifra de 250.000 de exemplare, în 1910 s-a ajuns la 500.000, în 1916 la 750.000, iar în 1923 la un milion de exemplare. Cuore a fost depăşită doar de Pinocchio, care în 1921 atinsese deja două milioane de exemplare. Cartea lui De Amicis a continuat să fie retipărită până în 1938 de editura Treves, care a fost apoi preluată de Garzanti în 1939. Și cu cât trece timpul, cu atât continuă să se vândă, confirmând faptul că a intrat profund în țesutul social, educațional și cultural al multor generații.
O demonstrează și numărul foarte mare de ediții românești de-a lungul timpului. Prima traducere în limba română datează din 1893, realizată de Clelia Bruzzesi (1836-1903) și publicată sub titlul Cuore. Ce simte inima copiilor. Carte pentru copii, cu un Cuvânt înainte al scriitorului Alexandru Odobescu (București, Libr. Socecu și C-nie). Cartea conține următoarea precizare: „Carte de citire aprobată pentru tote Scólele Primare din Italia, Francia, Spania, Elveţia şi Germania şi cu drept cuvînt numită Comora copiilor”. [7] O altă ediție a fost publicată în 1898 la aceeaşi editură.
A doua traducere este Cuore (Inimă de copil), realizată în 1908 de Traian G. Stoenescu (București, Edit. Libr. Leon Alcalay), cu ediția ulterioară din 1917.
A treia traducere a apărut în 1916 sub titlul Cuore (Inimă). Carte pentru tineri, realizată de Sofia Nădejde (1856-1946) (București, H. Steinberg & Fiu, Editura [Atelierele Facla]).
A patra traducere a apărut în 1936 cu titlul Cuore, trad. de Mia Frollo (Maria Buzoianu, 1885-1962) (București, Editura Tipografiile Române Unite).
Apreciatei traduceri semnate de Clelia Bruzzesi, retipărită de nenumărate ori, i s-a adăugat și cea la fel de apreciată a italieniștilor Adriana Lăzărescu și George Lăzărescu, Cuore, inimă de copil, publicată în 1971 (București, Ed. Ion Creangă), cu numeroase reeditări până în zilele noastre. O ediție anterioară a apărut în 1957, Povestiri din volumul Cuore, tradusă de Alina Mirea și George Lăzărescu (București, Ed. Tineretului), retipărită în 1967.
Alte traduceri vor fi apoi semnate de Geta Popescu şi Florin Savu.



Divina comedie, pe locul al treilea

Pe locul al treilea, cu 44 de apariții editoriale, se află Divina Comedie, care se consideră că a fost compusă de Dante în timpul exilului (începând probabil din 1304 sau 1307). În ceea ce privește titlul, adjectivul divina, folosit pentru prima dată de Giovanni Boccaccio, a fost definitiv preluat după apariția sa în ediția din 1555 publicată la Veneţia.
În ceea ce privește traducerile, trebuie spus că România se mândrește cu cinci versiuni complete ale Divinei comedii, apărute de-a lungul secolului XX.
Receptarea lui Dante în România datează însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu primele traduceri de cânturi din Divina comedie, realizate de Gheorghe Asachi (1865, Cânturile XXXI-XXXIII din Infern), Aron Densusianu (1865, Cantul III din Infern, Cântul XXVIII din Purgatoriu și Cântul XXIII din Paradis), Ion Heliade Rădulescu (1870 - Cântul VII din Infern, 1893 - Canturile I-V din Infern), Grigore H. Grandea (1870 - traducerea în proză a Cânturilor I și XXVIII din Purgatoriu, 1976 - traducere în proză a Cânturilor XXXII și XXIII din Infern), Ioan C. Drăgescu (1877, Cântul III din Infern), Gr. Sc. Grădișteanu (1881, traducere în proză a Cânturilor I-V din Infern), Nicolae Gane (1882, Cânturile I-VII din Infern), Maria P. Chițu (1882, Cantul I din Infern), Ion Heliade Rădulescu (1893, Canturile I-V din Infern), G. Boteanu (1893-1894, Canturile I-XII din Infern).

Prima ediție completă a Divinei comedii a fost publicată între anii 1925 și 1932 la editura Cartea Românească din București, în excelenta traducere în metru dantesc realizată de poetul George Coșbuc (1866-1918), într-o ediție îngrijită de cunoscutul filolog și critic Ramiro Ortiz (1879-1947), fondator al primei catedre de italiană la Universitatea din București (1909), al revistei „Roma” (1921) și al Institutului de Cultură Italiană din București (1924). Traducerea lui Coşbuc a fost publicată postum într-o ediţie completă datorită lui Ortiz care, pentru a completa părţile din ultima cantică netraduse de poetul român, cânturile XXVII-XXXIV, a recurs la colaborarea scriitorilor Emanoil Bucuţa şi Dumitru Panaitescu-Perpessicius. [8] Cele trei volume au apărut astfel: în 1925, Infernul, cu o amplă introducere a lui Ramiro Ortiz, urmat de Purgatoriul în 1927 și Paradisul în 1932.
Apoi, între 1932 și 1934, la editura Scrisul Românesc din Craiova a apărut remarcabila traducere în proză ritmată a lui Alexandru Marcu (1894-1955), elev al lui Ramiro Ortiz.
Traducerile ulterioare, cea a italianului Giuseppe Cifarelli, bun cunoscător al limbii române, şi cea a medicului Ion. A. Țundrea, au avut un destin zbuciumat: au fost realizate între 1943 și 1944, în timpul celui de al doilea război mondial, dar au fost publicate abia după 1989: Divina Comedie, traducere în versuri de Giuseppe Cifarelli, ediție îngrijită de dantologul Titus Pîrvulescu, cu prefața lui Alexandru Ciorănescu și ilustrații de Marcel Chirnoagă (Craiova, Editura Europa, 1993, retipărită 1998, Cluj-Napoca, Editura Dacia), respectiv Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul, traducere în versuri de Ioan A. Țundrea, prefață de Nicolae Iorga (București, Editura Medicală, 1999).
A cincea traducere integrală a Divinei comedii se datorează eminentei italieniste și poete Eta Boeriu (1923-1984) și a fost publicată în 1965 la celebra Editura pentru Literatură Universală din București, cu note și comentarii de Alexandru Duțu și Titel Pîrvulescu.

Infernul a cunoscut un număr mai mare de traduceri, şi anume 11. De altfel, prima traducere în volum este cea a Infernului și datează din 1883, datorată Mariei Chițu (traducere nerimată, Craiova, Librarŭ-Editorŭ S. Samitca, 1883), urmată de Purgatoriul (Craiova, 1888).
A doua traducere a Infernului este cea a lui N. Gane (traducere în versuri, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1906). Urmează apoi cele cinci traduceri sus-menţionate, semnate de Coșbuc, Al. Marcu, Cifarelli, Țundrea și Eta Boeriu, la care se adaugă cea a lui George Buznea (București, Editura Univers, 1975).
Traducerea cunoscutului italienist Marian Papahagi (1948-1999) a fost publicată postum în 2012 într-o ediție bilingvă prefațată de fiica acestuia, Irina Papahagi, și îngrijită de Mira Mocan (București, Humanitas, în colecţia „Biblioteca Italiană”).
Traducerea poetului și eseistului Răzvan Codrescu (1959-2021) a fost publicată cu text bilingv, note, comentarii și postfață la editura Christiana din București în 2006.
Cea mai recentă traducere a fost publicată în 2021, anul Dante 700, la editura Vremea din București, fiind realizată de Cristian Bădiliță în proză ritmată.
Acestor volume li se adaugă traducerea în română a Infernului realizată de criticul literar George Pruteanu (1947-2008) în peste două decenii, disponibilă doar online, într-o ediție digitală bilingvă.
Cele mai căutate continuă să fie traducerile lui George Coşbuc şi Eta Boeriu, retipărite de nenumărate ori până astăzi.
Apoi, printre diversele versiuni ale Divinei comedii rescrise pentru copii, le semnalăm pe cele ale lui Roberto Mussapi și Piero Selva (pseudonim al lui Mino Milani) traduse în limba română, precum și pe cele autohtone semnate de Corina Anton, cu ilustrații de Mihail Coșulețu (București, Humanitas Junior, 2021) și Dumitru Trancă (București, Editura Atlas, 1992).



Pe locul al patrulea, Principele lui Machiavelli

Cea mai cunoscută lucrare a lui Niccolò Machiavelli (1469-1527), tratatul De principatibus, care a rămas însă in istorie sub titlul cu care a apărut în ediţia romană din 1532, Il Principe, ocupă locul al patrulea cu 19 apariții editoriale.
Concepută de Machiavelli ca un manual pentru o bună guvernare acum 500 de ani, cartea face parte din categoria capodoperelor postume. Aşadar, a fost publicată postum, la cinci ani de la moartea autorului, în anul 1532. Amintim aici că, pentru aniversarea a cinci sute de ani de la nașterea lucrării – naștere anunțată de însuși Machiavelli la 10 decembrie 1513 prietenului și corespondentul său Francesco Vettori, într-o scrisoare dintre cele mai memorabile din literatura italiană – editura Donzelli din Roma a publicat o ediție rafinată a textului marelui „secretar” florentin cu o traducere din italiana secolului al XVI-lea în cea contemporană, realizată de însuși Carmine Donzelli, cu o introducere și comentarii de Gabriele Pedullà.
Receptarea lui Machiavelli în România datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost publicate traduceri parțiale din Il Principe (1864 – traducere anonimă, în revista „Dîmbovița” din București; 1884, traducere de Georgiu Popa). Sunt şi doi mari scriitori români care au tradus din opera lui Machiavelli: Mihai Eminescu, care a tradus capitolele XVIII și XIX din Il Principe, probabil între 1877 și 1883, în perioada activității sale jurnalistice la ziarul „Timpul” din București; și Ion Luca Caragiale, care a tradus din aceeași operă, arătându-se și un bun cunoscător al gândirii lui Machiavelli și inspirându-se pentru nuvela sa Kir Ianulea din nuvela Belfagor Arcidiavolo a autorului florentin. [9]
Prima traducere completă a fost realizată din franceză în română de Grigore Handoca, locotenent-colonel în retragere, și publicată sub titlul Arta de a guverna și armatele naționale, cu un comentariu de C. Ferrari (București, Editura Librăriei Universală Alcalay & Co) , fără an. Următoarea ediţie consemnează anul 1910 şi apare cu titlul original al cărţii, Principele (Ploieşti, Tipografia „Democratul”). Ca și ediția anterioară publicată cu alt titlu, cuprinde aceeași prefață a traducătorului, o notă preliminară a editorilor textului francez și Machiavelli și opera sa de C. Ferrari; iar într-o notă de pe prima pagină, la Epistola dedicatorie, se precizează că traducerea franceză s-a făcut după ediția italiană „de d. Monier”, Florența, 1857.
În 1943 a apărut prima traducere din italiană, realizată de eminenta italienistă Nina Façon (1909-1974), care a semnat cu pseudonimul Sorin Ionescu (București, Institutul Italian de Filosofie, Societatea Română de Filosofie). Nina Façon urmează ediția lui Angelo Pernice (Il Principe, introd. de Angelo Pernice, Florența, Raccolta nazionale dei Classici della Società editrice Rinascimento del libro, 1939). Această traducere va fi republicată în 1960 (București, Editura Ştiinţifică), cu reeditări ulterioare.
După 1989, traducerea Ninei Façon numără 8 apariții editoriale la care s-a adăugat, în 2006, ediția bilingvă îngrijită de Monica Fekete, cu o prefață de Gian Mario Anselmi, în colecţia „Biblioteca Italiană” de la Humanitas (retipărită în 2014), urmată de traducerea revizuită și adnotată de Monica Fekete, publicată în limba română în aceeași colecţie în 2017 și retipărită în 2019.
O altă traducere este cea a lui Nicolae Luca, apărută în 1994 la editura Minerva din București și retipărită în 1995. Mai este și traducerea Alinei Loredana Brebeanu, apărută în 2014 la MondoRo din București.
Aceste versiuni sunt urmate, în 2016, de traducerea realizată de Lucian Pricop, traducător, critic și istoric literar, redactor-șef al editurii Cartex, unde a apărut cartea, fiind apoi retipărită de 5 ori.
Din 2022 este traducerea semnată de Smaranda Bratu Elian, prefaţă de Carlo Varotti, apărută în colecţia „Biblioteca Italiană” de la Humanitas.



Pe locul al cincilea, Decameronul lui Boccaccio

Pe locul al cincilea se află celebra culegere de o sută de nuvele a lui Giovanni Boccaccio (1313-1375), Decameronul, cu 13 apariții editoriale.
Opera a fost începută cu cea mai mare probabilitate în 1348 şi terminată în 1353, fiind însă tipărită abia în 1470, la Veneţia. Termenul Decameron provine din greaca veche, ca titlul mai multor lucrări timpurii ale lui Boccaccio, din δἐκα ἡμέρα (déka hēméra), care înseamnă „zece zile”, modelându-se, la modul parodic, după titlul unei lucrări a Sf. Ambrozie, Hexaimeron, care înfăţişează cele șase zile în care Dumnezeu a creat lumea.
Receptarea lui Boccaccio în România a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu traducerea unor nuvele publicate în revistele vremii de Aron Densusianu (1863), S. Popeţiu (1880), J. G. Barițiu (1884), I. S. Spartali. (1894), D. Caselli (1896), N. Petra-Petrescu (1897). Apar şi primele broşuri, în traducerea lui León Wolff, inclusiv cu pseudonimul Noel (1880, 1894), Stag (1895), P. Vipper (1898).
În prima jumătate a secolului al XX-lea există trei traduceri parțiale în volum, cea a lui Miron Nicolescu, Decameronul sau Zece zile de petreceri, cu 40 de ilustrații (București, Edit. Librăriei H. Steinberg & Fiu, 1916), cea a lui Haralamb G. Lecca, Poveşti din Decameron (Bucureşti, Ed. Universală Alcalay & Co, 1926), care a cunoscut 3 reeditări după 1989, şi cea a lui Alexandru Marcu, Decameronul (Bucureşti, Cartea Românească, 1932 - volumul I, 1933 - volumul II, iar 1936 - al treilea volum).
Prima și singura traducere integrală a Decameronului a apărut în 1957, fiind realizată de prolifica traducătoare Eta Boeriu, Decameron, 2 volume (București, ESPLA, 1957), cu numeroase retipăriri până astăzi, 10 după 1989.



Pe locul al şaselea, Numele trandafirului de Umberto Eco


În clasamentul celor mai traduse cărți italiene din România există o singură carte din secolul XX, Numele trandafirului, capodopera cu care Umberto Eco a câștigat Premiul Strega în 1981, cu 11 apariții editoriale în limba română.
Apărut în librăriile din toată Italia în septembrie 1980, la editura Bompiani din Milano, într-un tiraj de 50.000 de exemplare, Il nome della rosa este primul roman scris de semiotician după o lungă carieră de eseist. Titlul ales după scrierea romanului a fost L’abbazia del delitto, transformat ulterior în celebrul Numele trandafirului. Într-un eseu intitulat Postille a Il nome della rosa” (Apostilă la Numele trandafirului”), publicat iniţial în revista „Alfabeta” nr. 49, iunie 1983, Eco explică pe scurt motivul care l-a îndreptat către alegerea titlului pe care îl cunoaștem cu toții: „Ideea cu Numele trandafirului mi-a venit aproape din întâmplare și mi-a plăcut pentru că trandafirul este o reprezentare simbolică atât de densă de semnificații, încât nu i-a mai rămas aproape nici una [...]”.
După cum rezultă din volumul citat Qual è il libro italiano più tradotto al mondo? Tre italiani a confronto,, îngrijit de Noemi Veneziani, Numele trandafirului ocupă locul al treilea în clasamentul internaţional, cu 51 de limbi, după Pinocchio, cu 260 de limbi, și Mondo Piccolo. Don Camillo de Giovannino Guareschi, cu 59 de limbi.
Prima şi singura traducere în limba română a fost publicată în 1984 la editura Dacia din Cluj-Napoca, realizată de Florin Chiriţescu. După 1989, cartea a avut 9 reeditări la Polirom, una la Adevărul Holding din Bucureşti şi una la Hyperion din Chişinău.



Traducere şi tradiţie. Semnalări şi propuneri


Perioada de după 1989, alături de noile traduceri, valorifică și reintegrează în circuitul cultural „traducerile istorice” ale literaturii italiene în România, după cum o demonstrează cifrele. Pentru Pinocchio, 10 republicări ale primei traduceri făcute de A. Buzescu și 6 republicări ale traducerii realizate de Romulus Alexandrescu. Pentru Cuore, 23 de reeditări ale primei traduceri realizate de Clelia Bruzzesi și 5 reeditări ale traducerii făcute de Adriana și George Lăzărescu.
Pentru Divina Comedie, 24 de republicări ale primei traduceri integrale a poetului George Coşbuc şi 9 republicări ale traducerii integrale a italienistei şi poetei Eta Boeriu, recompensată în 1970 cu Medalia de Aur a orașului natal al marelui poet, Florenţa. Tot Etei Boeriu îi datorăm prima și singura traducere completă a Decameronului lui Boccaccio, cu 10 reeditări după 1989.
În cazul lui Macchiavelli, prima traducere din italiană, realizată de italienista Nina Façon, a avut 12 republicări după 1989, inclusiv în ediţii bilingve și revizuite.

Bogata producție editorială a perioadei 1990-2022 în România, cu peste 2.000 de apariţii, dă mărturie despre ampla difuzare a celor mai importante cărți ale tradiției literare italiene. Putem totuşi semnala absența în această perioadă a unor clasici reprezentativi, traduși anterior în limba română. Mai întâi, Il cortegiano (1528) de Baldassarre Castiglione publicat în limba română în 1967: Baldesar Castiglione, Curteanul, trad. de Eta Boeriu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură Universală.
Apoi, Gerusalemme liberata (1581) de Torquato Tasso. Prima traducere în limba română datează din 1852: Ierusalimul liberat, trad. de Atanasie N. Pâcleanu (București, Tipografia Luǐ Iosef Kopaǐnig). [10] A doua traducere în limba română este din 1969: Ierusalimul liberat, trad. de Aurel Covaci, pref. de Ovidiu Drimba, București, Editura pentru Literatură.
A treia mare absență o reprezintă I promessi sposi (prima ediție 1825-1827, aşa-numita ventisettana, a doua ediție revizuită și definitivă, 1840-1842, aşa-numita quarantana) de Alessandro Manzoni, din care apare doar repovestirea de Umberto Eco (traducere de Diana Calngea, București, Curtea Veche Publishing, 2014). Traducerea romanului lui Manzoni, cu titlul Logodnicii, a fost publicată în 1941 în traducerea lui Al. Iacobescu (București, Editura Cugetarea), cu mai multe reeditări între anii ’60-’80 ai secolului trecut.
A patra carte absentă este I Malavoglia (1881) de Giovanni Verga. Ediția în limba română a fost publicată în 1955 cu titlul Familia Malavoglia, traducere de Nina Façon și Dumitru Panaitescu (București, Editura De Stat pentru Literatură și Artă). Tot de Verga este Mastro don Gesualdo (1889), tradus în limba română de Eta Boeriu: Mastro-don Gesualdo, București, Editura pentru Literatură Universală, 1964.
Lipseşte şi I Viceré (1894) de Federico De Roberto, tradusă în limba română de Ştefan Crudu cu titlul Viceregii şi apărută în 1971, în două volume, la editura Minerva din Bucureşti.
Un alt mare absent din perioada de după 1989 este Il fu Mattia Pascal de Luigi Pirandello (1904). Cartea în limba română, Răposatul Mattia Pascal, a fost publicată în 1968 la Editura pentru Literatură Universală din București, în traducerea lui Tașcu Gheorghiu (1910-1981), cu prefața criticului literar Edgar Papu.
Îl adăugăm pe Paolo Volponi, de două ori câștigător al Premiului Strega, în 1965 cu romanul La macchina mondiale și în 1991 cu La strada per Roma. Primul a fost tradus și în română: Mașinăria universului, trad. de Andrei Benedek, pref. de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1966.
Pentru reprezentativitatea scriitoarelor din secolul XX, semnalăm absența Nataliei Ginzburg, al cărei roman Lessico famigliare, câștigător al Premiului Strega în 1963, a fost tradus în limba română de Elga Mayer cu titlul Lexic de familie, București, Editura Univers, 1981.
Apoi, Lalla Romano cu Le parole tra noi leggere, laureată a Premiului Strega în 1969, roman apărut în limba română cu titlul Cuvintele de toate zilele, trad. și pref. de Constanţa Tănăsescu, Bucureşti, Univers, 1974.
Acestea ar putea constitui propuneri utile pentru editorii români, în aceeași optică a recuperării „traducerilor istorice”.



Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 9, septembrie 2022, anul XII)


Primele traduceri. Fişe de sinteză


Carlo Collodi, Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino

Păţaniile lui Ţăndărică. Povestea unei păpuşi de lemn, cu 56 ilustraţii, trad. de Al. Buzescu, Bucureşti, Editura Librăriei C. Sfetea, 1911.
Păţaniile lui Vasilache sau Istoria unei Păiaţe, trad. de Niculaie Şerban, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, colecţia «Biblioteca pentru toţi», 1914.
Pinocchio în împărăţia jucăriilor, trad. de Constantin Adrian, Bucureşti, Ed. Gorjan, 1943.
Aventurile lui Pinocchio: povestea unui prichindel de lemn, trad. de Romulus Alexandrescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1958.
Nemaipomenitele aventuri ale lui Pinocchio, năzdrăvanul prichindel de lemn, trad. de Al. Mitru, Iaşi, Ed. Junimea, 1976.
Pinocchio: povestea unei păpuşi de lemn, trad. de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1980.


Edmondo de Amicis, Cuore


Cuore. Ce simte Inima Copiilor! Carte pentru copii
, [de] Edmund de Amicis. Tradusă românesce de Clelia Bruzesi. Cu o precuvîntare de A. I. Odobescu. Carte de citire aprobată pentru tote Scólele Primare din Italia, Francia, Spania, Elveţia şi Germania şi cu drept cuvînt numită Comora copiilor. XII ilustraţiuni. Bucuresci, Libr. Socecu şi C-nie (Imprimeria Statului), 1893.
Idem, Ed. II, Bucuresci, Libr. Socec şi C-nie (Imprimeria Statului), 1898.
Cuore (Inimă de copil), [de] Edmondo De Amicis. Tradusă după ed. 351-a italienească de Traian G. Stoenescu. Bucureşti, Edit. Libr. Leon Alcalay, 1908.
Idem, Bucureşti, Edit. Librăriei Universale, Leon Alcalay, Alcalay & Co. (Tip. Grossmann), [1917].
Cuore (Inimă). Carte pentru tineri, [de] Edmondo De Amicis. Trad. de Sofia Nădejde. Bucureşti, H. Steinberg & Fiu, Editori (Atelierele Facla), 1916, 364 p. cu il. 3 lei.
Idem, Bucureşti, H. Steinberg & Fiu, Editori (Atel. Facla), 1916, 364 p. cu il. 2 lei [preţul modificat].
Cuore, trad. de Mia Frollo, Bucureşti, Editura Tipografiile Române Unite, 1936. Volum autorizat de Onor. Minister al Instrucţiunii Publice cu ord. nr. 11 din 18 ianuarie 1936 ca lectură particulară pentru clasele I, II şi III.
Povestiri din volumul Cuore, în româneşte de Alina Mirea şi George Lăzărescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1957 şi 1967.
Cuore, inimă de copil, traducere de Adriana Lăzărescu şi George Lăzărescu, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1971.

 

Dante Alighieri, Divina commedia

Traduceri în reviste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Divina Comedie, traducere de Gh. Asachi, „Icoana Lumei” (Iassy), I, 1865, p. 10-11. Traducere fragmentară a cânturilor XXXI-XXXIII din Infern.
Divina Comedie, traducere de Aron Densusianu, „Concordia” (Pesta), V, 1865, nr. 32, p. 125-127: Foişioara. Traducere fragmentară a cântului III din Infern cu note explicative.
Divina Comedie, traducere de Aron Densusianu, „Concordia” (Pesta), V, 1865, nr. 33, p. 130-131: Foişioara. Traducere fragmentară a cântului XXVIII din Purgatoriu cu note explicative.
Divina Comedie, traducere de Aron Densusianu, „Concordia” (Pesta), V, 1865, nr. 34, p. 134-135: Foişioara. Traducere fragmentară a cântului XXIII din Paradis cu note explicative.
Divina Comedie, traducere de Ion Heliade Rădulescu, „Tipograful roman” (Bucuresci), VI, 1870, nr. 18-19, p. 73-74. Traducerea cântului VII din Infern.
Divina Comedie, traducere de Grigore H. Grandea, „Albina Pindului” (Bucureşti, Craiova), II, 1870, nr. 9, p. 15. Traducere fragmentară în proză a cânturilor I şi XXVIII din Purgatoriu.
Divina Comedie, traducere de Grigore H. Grandea, „Albina Pindului” (Bucureşti, Craiova), IV, 1876, nr. 1, p. 15-16. Traducere fragmentară în proză a cânturilor XXXII şi XXIII din Infern, însoţită de o notă introductivă.
Divina Comedie, traducere de Ioan C. Drăgescu, „Familia” (Pesta, Oradea-Mare), XIII, 1877, nr. 15, p. 169-170. Traducerea cântului III din Infern.
Divina Comedie, traducere de Gr. Sc. Grădişteanu, „Observatoriulu” (Sibiu), IV, 1881, nr. 88-92. Traducere în proză a cânturilor I-V din Infern.
Divina Comedie, traducere de Nicolae Gane, „Convorbiri literare” (Iaşi, Bucureşti), XVI, 1882, nr. 2-4 şi 6-9. Traducerea cânturilor I-VII din Infern.
Divina Comedie, traducere de Maria P. Chiţu, „Columna lui Traianu” (Bucureşti), III, 1882, nr. 2, p. 103-107. Traducerea cântului I din Infern, textul însoţit de note.
Divina Comedie, traducere de Ion Heliade Rădulescu, „Noul curier de ambe sexe” (Bucuresci), VI, 1893, nr. 5-6, p. 175-190. Traducerea cânturilor I-V din Infern.
Divina Comedie, traducere de G. Boteanu, „Revista literară (şi politică)” (Bucureşti), XIV, 1893, nr. 3-7; nr. 9-11; XV, 1894, nr. 1; nr. 3-4; nr. 6. Traducerea primelor 12 cânturi însoţită de note şi comentarii.

Traduceri integrale ale Divinei comedii

Divina comedie, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, I-III, Bucureşti, Editura Cartea Românească: Infernul (1925), Purgatoriul (1927) şi Paradisul (1932).
Divina comedie, traducere de Alexandru Marcu, ilustraţii de Mac Constantinescu, Craiova, Scrisul Românesc: Infernul (1932), Purgatoriul (1933), Paradisul (1934), traducere în proză.
Divina Comedie, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titel Pîrvulescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965.
Divina Comedie, trad. de Giuseppe Cifarelli, ediţie îngrijită de Titus Pîrvulescu, prefaţă de Alexandru Ciorănescu, Craiova, Editura Europa, 1993.
Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul, traducere în versuri de Ioan A. Țundrea, prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

Traduceri integrale ale Infernului
Divina Comedie. Infernulŭ, traducţiune depre originalŭ de Dómna Maria P. Chiţu, Craiova, Librarŭ-Editorŭ S. Samitca, 1883, 448 p. Cu portretulŭ lui Dante după Giotto, textulŭ originalŭ, note şi notitie din diferiţi comentatori.
Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Iaşi, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., 1906.
Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, I-III, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1925.
Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1932 (traducere în proză).
Infernul, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titel Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
Infernul, interpretare românească, note şi un cuvînt înainte de George Buznea, Bucureşti, Editura Univers, 1975.
Infernul, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, ediţie îngrijită de Titus Pîrvulescu şi prefaţată de Alexandru Ciorănescu, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă, Craiova, Editura Europa, Craiova, 1993.
Infernul, traducere în versuri de Ioan A. Țundrea, prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.
Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, posfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.
Inferno / Infernul, traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi, cu o prefaţă de Irina Papahagi, ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.
Infernul, traducere și note de Cristian Bădiliță, Bucureşti, Editura Vremea, 2021 (traducere în proză ritmată).

 

Niccolò Machiavelli, Il Principe

Traduceri în reviste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Cum trebue a scăpa de linguşitori, traducere anonimă, „Dîmboviţa” (Bucureşti), VI, 1864, nr. 60, p. 238-239: Foileton. În cuprinsul unui articol mai amplu despre Machiavalli este tradus capitolul XXIII din Prinţul.
Principele, traducere „din italiană”, „Luminatoriul” (Timişoara), V, 1884, nr. 2-17; nr. 19-25: Partea Literară, traducere precedată de o amplă prezentare a scriitorului italian.
Principele, traducere anonimă, „Epoca Literară” (Bucureşti), I, 1896, nr. 5, p. 3-4; nr. 7, p 3. Fragmente capitolele XV, XVI şi XXIII.

Traduceri integrale
Arta de a guverna şi armatele naţionale, de N. Machiavelli. Traducere, [după] G. Ferrari, de Gr. Handoca Locot.-Colonel în retragere. Fost prefect de Prahova şi de Putna Bucureşti, Edit. Librăriei Alcalay & Co., f. a. 60 bani. (col. Biblioteca pentru toţi). Cuprinde şi: Machiavelli şi opera sa, de G. Ferrari, traducătorul francez al acestei lucrări (p. 9-54).
Principele, [de] Nicolae Machiavelli. Traducţiune din franţuzeşte după C. Ferrari, de Locot.-Colonel Grigore Handoca, Fost Prefect la Putna şi Prahova şi Preşedinte al Consiliului Judeţean din Prahova. Ploieşti, Tip. Democratul, 1910. 1,50 lei.
Principele, traducere din limba italiană cu o introducere de Sorin Ionescu (Nina Façon), Institutul Italian de Filosofie, Societatea Română de Filosofie, Bucureşti, 1943.

 

Giovanni Boccaccio, Decameron

Traduceri în reviste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Fiica regelui ca abate, traducere de Aron Densusianu, „Aurora Română” (Pesta), I, 1863, nr. 1, p. 7; nr. 2, p. 19-20; nr. 3 p. 32-33. Nuvela din Decameron.
Ospitalitatea remunerată sau Nunta risipită, traducere de Aron Densusianu, „Aurora Română” (Pesta), I, 1863, nr. 8, p. 98; nr. 9, p. 110-111; nr. 10, p. 122-124. Nuvelă din Decameron cu o scurtă notă despre autor.
Federigo şi fazanul, traducere de S. Popetiu, „Luminatoriul”(Timişoara), I, 1880, nr. 80, p. 1-2: Foişoara. Nuvela din Decameron.
Petru de Aragonia şi fiica farmacistului, traducere de J. G. Bariţiu, „Observatoriulu”(Sibiu), VII, 1884, nr. 87, p. 349-350: Foişioara Observatoriului. Nuvelă din Decameron.
Griselidis mut, traducere de I. S. Spartali, „Ţara”(Bucureşti), II, 1894, nr. 235, p. 2; nr. 236, p. 2; nr. 237, p. 2: Foiţa ziarului „Ţara”. Nuvela din Decameron.
Bărbatul gelos şi crud, traducere anonimă, „Ţara”(Bucureşti), III, 1895, nr. 627, p. 2-3. Nuvela din Decameron, numele autorului apare sub forma: Jean Boccace.
La o femee zgârcită, un escroc galant, traducere anonimă, „Ţara”(Bucureşti), III, 1895, nr. 626, p. 2-3. Nuvelă din Decameron, numele autorului apare sub forma: Jean Boccace.
Calandrino prostul, traducere de D. Caselli, „Liga ortodoxă” (Bucureşti), I, 1896, nr. 5, p. 3. Nuvelă din Decameron.
Cei doi prieteni, traducere de Moşul [= N. Petra-Petrescu], „Gazeta Transilvaniei” (Braşov), LX, 1897, nr. 142, p. 1-4: Foiletonul Gaz. Trans. Nuvela din Decameron.

Broşuri publicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Griselidis séu Femeia pusă la încercare, traducere anonimă, Bucurescĭi, Editura Tipografiei Dor. P. Cucu, [1879?].
Pelerinul, traducere anonimă, Bucuresci, Editura Typ. Dorothea P. Cucu, 1879. Nuvelă.
Soţia după mórte, traducere anonimă, Bucuresci, Editura Tipografia Dor. P. Cucu, [1879?].
A dracului muiere. Nuveleta, traducere anonimă, Bucuresci, Editor Alphonse Pierremont, Tipografia Dor. P. Cucu, 1880.
Colecţiune de Istorii şi nuvelete, trad. de Leon Wolff [Noel; M. C. P.], Bucuresci, 1880.
Unǔ rândaşǔ amorezatǔ de o regina, trad. de Noel [Leon Wolff], Bucuresci, 1880.
Naraţiuni după Boccaccio de Leon Wolff; Bărbatul păcălit. Calendrino prostul. Cele trei inele. Federiga şi şoimul séu. Inchisitorul dat de ruşine. Lupul în pădure. Nălucirea. Nouă Călugăriţe, Bucureşti, EdituraH. Steinberg, [1894].
Povestiri, traduse de Stag, Iaşi, Editura Librăriei Fraţii Saraga, [1895].
Pedepsirea diavolului, trad. de P. Vipper, Bucuresci, 1898.

Traduceri parţiale publicate în secolul XX
Decameronul sau Zece zile de petreceri, cu 40 de ilustraţii, trad. de Miron Nicolescu, Bucureşti, Edit. Librăriei H. Steinberg & Fiu, 1916.
Poveşti din Decameron, trad. de Haralamb G. Lecca, Bucureşti, Ed. Universala Alcalay&Co, 1926.
Decameronul, trad. de Alexandru Marcu, Bucureşti, Cartea Românească, 1932 – vol. I, 1933 – vol. II, 1936 – vol. III.

Traducere integrală a Decameronului
Decameron, trad. de Eta Boeriu, 2 voll., Bucureşti, ESPLA, 1957.

 

NOTE

1. Joseph Jurt, L’intraduction de la littérature française en Allemagne, in Actes de la recherche en sciences sociales, n. 130, décembre 1999, pp. 86-89.
2. Dieter Richter, Pinocchio, o Il romanzo d’infanzia. Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 2002, p. 54.
3. Carlo Collodi, Le avventure di Pinocchio, a cura di Monica Marchi, con una prefazione di Giovani Belardelli, Milano, Rizzoli, 2011.
4. Qual è il libro italiano più tradotto al mondo? Tre italiani a confronto, a cura di Noemi Veneziani, 144 pp., Maremagnum.com, Milano 2021, tiratura limitata in 50 esemplari.
5. Giovanni Gasparini, La corsa di Pinocchio, Milano, Vita e Pensiero, 1997, p. 117.
6. Giorgio Cusatelli, Pinocchio d’esportazione, Roma, Armando, 2002, p. 117.
7. Cuore. Ce simte Inima Copiilor! Carte pentru copii, [de] Edmund de Amicis Tradusă românesce de Clelia Bruzesi. Cu o precuvîntare de A. I. Odobescu. Carte de citire aprobată pentru tote Scólele Primare din Italia, Francia, Spania, Elveţia şi Germania şi cu drept cuvînt numită Comora copiilor. XII ilustraţiuni. Bucuresci, Libr. Socecu şi C-nie (Imprimeria Statului), 1893.
8. Ramiro Ortiz în Introducere la Infernul, trad. de George Coşbuc, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1925.
9. Cf. Nina Façon nell’introduzione a Principele, traducere din limba italiană cu o introducere de Sorin Ionescu, Institutul Italian de Filosofie, Societatea Română de Filosofie, Bucureşti, 1943, p. 39.
10. Ierusalimul liberat: poemă epikă în doă volume: tradukţie în proză, precedată, de o notiţie ezaktă asupra vieţeǐ famosuluǐ eǐ autor Torkuato Tasso, adornată ku portretul săŭ şi ku doă zecǐ gravure împărţite pe kânturǐ; de Atanasie N. Pâcleanu; Bukureşti [i. e. Bucureşti], Tipografia luǐ Iosef Kopaǐnig, 1852.


Bibliografie şi sitografie

*** Bibliografia românească modernă (1831-1918): https://biblacad.ro/bnr/brm.php
*** Repertoriul traducãtorilor români de limbã francezã, italianã, spaniolã (secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea). Studii de istorie a traducerii (I), coord. Georgiana Lungu Badea, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006.
*** Repertoriul traducerilor româneşti din limbile franceză, italiană, spaniolă (secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Studii de istorie a traducerii (II), coord. Georgiana Lungu Badea, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006.
CĂRCĂLEANU, Eleonora, Omagiu lui Dante Alighieri, Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2021.
CONDREA DERER, Doina, Ramiro Ortiz, Nina Façon, Giuseppe Petronio, Rosa Del Conte. Universitari în România şi în Italia, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2018.
GIOCONDI Michele, Breve storia dell’editoria italiana con 110 schede monografiche delle case editrici di ieri e di oggi dai fratelli Treves a Jeff Bezos, goWare, 2018-2019.