Scriitorii italieni din „Dicţionarul romanului central-european din secolul XX”

La finele anului trecut a apărut un volum-eveniment, o premieră pe piața editorială din România, Dicţionarul romanului central-european din secolul XX (Editura Polirom, 2022), coordonat de Adriana Babeţi, cuprinzând o serie de 256 de romane scrise de 197 de autori din 14 ţări. Italia este reprezentată prin cei mai importanţi scriitori triestini. Am legat, astfel, Timişoara de Trieste, un oraş special, italian şi central-european deopotrivă, marele port al Imperiului Habsburgic, un crogiuolo di razze e crocevia di popoli „creuzet de neamuri şi loc de răscruce al civilizațiilor” [1], aşa cum iconic l-a definit poetul Umberto Saba.
Triestul a adus literaturii italiene din secolul XX o contribuţie emblematică, fiind una dintre literaturile regionale cele mai interesante din Peninsulă graţie originalităţii şi complexităţii sale, aflate într-o indisolubilă legătură cu chipul polimorf al oraşului. Literatura triestină din Novecento a fost inaugurată prin celebra triadă Italo Svevo (1861-1928), Umberto Saba (1883-1957) şi Scipio Slataper (1888-1915).



Italo Svevo, autorul primului roman psihanalitic din istoria literaturii

Italo Svevo este pseudonimul lui Aron Hector (Ettore) Schmitz, nuvelist şi romancier, una dintre cele mai importante figuri literare ale Italiei contemporane. S-a născut la Trieste în 19 decembrie 1861, având origini germane, evreiești și italiene. În Profilo autobiografico (Profil autobiografic), publicat în 1929 şi redactat la persoana a treia, cu o obiectivitate deliberată, parodică, scriitorul explică raţiunea acestui pseudonim pornind de la aceeaşi metaforă a „creuzetului” atribuită Triestului: „Spre a înţelege raţiunea unui pseudonim care vrea să înfrăţească stirpea italiană cu cea germană, trebuie să avem în minte rolul pe care, de aproape două secole, îl împlineşte Triestul la Poarta Orientală a Italiei: rol de creuzet, ce asimilează elemente eterogene pe care comerţul şi dominaţia străină le-au atras în vechiul oraş latin”. [2]
Profilul autobiografic este un bun prilej de rememorare a unei epoci şi a unui spaţiu care se revendică destinului comun al Europei Centrale de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX: „Triestul era pe atunci terenul cel mai propice pentru o cât mai completă educare spirituală. Aşezat la răspântia mai multor popoare, ambientul triestin era impregnat de culturile cele mai diverse”. [3]
Două întâlniri au un rol decisiv în evoluţia de scriitor a lui Svevo: prietenia cu James Joyce, începând din 1903, şi contactul cu opera lui Sigmund Freud, pe care îl va traduce fragmentar în italiană. Abia după Primul Război Mondial, sensibilizaţi de Joyce, scriitorii şi criticii literari italieni şi francezi îl descoperă pe Svevo şi îl consacră drept unul din marii reprezentanţi ai modernismului european. Receptarea tardivă şi repunerea în drepturi a excepţionalei sale opere constituie ceea ce s-a numit, cu îndreptăţire, „un caz”.
În limba române sunt traduse toate cele trei romane ale lui Svevo: O viaţă, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, trad. de Maria-Luisa Copceag (Una vita, 1892); Senilitate, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, trad. de Florian Potra și Ștefan Delureanu, urmată de o a doua traducere, de Smaranda Bratu Elian, Bucureşti, Editura Allfa, 2016 (Senilità, 1898) şi Conştiinţa lui Zeno, la care ne vom referi în continuare.
În Dicţionarul romanului central-european din secolul XX este prezentată capodopera lui Svevo, La conscienza di Zeno (Ed. Licinio Cappelli, Bologna, 1923), tradusă sub titlul Conştiinţa lui Zeno [4]. Cartea este considerată primul roman psihanalitic din istoria literaturii, fiind pentru prima dată reprezentaţi aici un psihanalist, un pacient şi ședințele de psihanaliză. Expedientul narativ folosit prevede doi autori, întrucât prefața este a doctorului S. (psihanalistul), în vreme ce numeroasele pagini care urmează sunt preluate din jurnalul lui Zeno Cosini (pacientul). „În cele peste 400 de pagini pe care doctorul S. decide să le publice după ce, considerându-se complet vindecat, pacientul întrerupe brusc tratamentul – notează Adriana Babeţi în fişa de dicţionar a romanului – sunt recompuse, cu o fineţe introspectivă ieşită din comun, cele mai importante momente ale unui destin care, privit din exterior, este previzibil şi coerent. Cel ce acceptă să se expună acestui exerciţiu de autocunoaştere are, în momentul în care începe să scrie, peste 50 de ani. Pentru Zeno Cosini, înstăritul comerciant din Trieste, soţ şi tată aparent onorabil, evocarea copilăriei, tinereţii şi maturităţii este nu doar o soluţie terapeutică, ci şi un prilej de a coborî în cele mai ascunse pliuri ale inconştientului, pentru a afla cauza secretă a dezechilibrului său patologic”. [5] «Boala e o convingere, iar eu m-am născut cu această convingere», mărturiseşte cu francheţe Zeno când ia decizia de a încerca să se vindece.
Profesorul S. face aluzie la Sigmund Freud, nu numai prin iniţiala numelui (S.), ci si a titlului de profesor (la vremea aceea atribuit prin autorizaţie imperială, în speţă a împăratului Franz Joseph). Să nu uităm că, în Italia, psihanaliza a ajuns mai întâi la Trieste prin doctorul Edoardo Weiss (1889-1970), elev al lui Freud, fondatorul psihanalizei italiene. Umberto Saba nota, într-o scrisoare către Giacomo Debenedetti, că „Triestul este singurul oraş din Italia care are un medic ce se ocupă cu tratamentul psihanalitic: unul dintre cei mai buni elevi ai lui Freud şi un om extraordinar: doctorul Weiss” [6]. Edoardo Weiss a publicat primul studiu apărut în Peninsulă în domeniul psihanalizei, şi anume Elementi di psicoanalisi (1931), care nu reprezintă numai o operă de divulgare ci, în mod esenţial, o lucrare de sistematizare a teoriilor freudiene, precum şi de evaluare critică a acestora sub diverse aspecte.
Revenind la Svevo, acesta cunoștea bine scrierile lui Freud şi  psihanaliza. În 1911 l-a cunoscut și frecventat pe Wilhelm Stekel, un elev al lui Freud care se ocupa de relația dintre poezie și inconștient. În 1918 a tradus din germană, împreună cu nepotul Aurelio Finzi, tratatul lui Freud Über den Traum (Despre vis). De asemenea, Bruno Veneziani, cumnatul său, la îndemnul doctorului Edoardo Weiss, a făcut şedinţe de psihanaliză cu Freud la Viena între 1912 și 1913. Figura cumnatului este cea care l-a inspirat pentru personajul Guido Speier, soțul frumoasei Ada Malfenti, care în roman este cumnatul lui Zeno Cosini.
Deşi numeroşii exegeţi l-au numit pe autorul Conştiinţei lui Zeno „un Proust italian”, deşi mereu sunt evidenţiate similitudini cu Joyce, devotatul prieten al scriitorului triestin şi promotor neobosit al operei acestuia, familia din care descinde Zeno este, fără doar şi poate, după cum subliniază Adriana Babeţi în fişa de dicţionar, cea a eroilor lui Musil, Broch, Kafka, Zweig sau Joseph Roth. Aceeaşi contextualizare central-europeană funcţionează optim atunci când sunt analizate modalităţile narative şi tipul de rememorare la care apelează Svevo, urmând ciudatele trasee ale conştiinţei protagonistului său.

 

Scipio Slataper, spiritul slav al Triestului

Scipio Slataper, scriitorul cu origini italiene şi slovene născut la Trieste în 14 iulie 1888, ilustrează în opera sa cel mai important aspect al identităţii de grup în spaţiul triestin, şi anume raportul cu lumea slavă. De asemenea, prin celebra afirmaţie „Trieste are un tip triestin: trebuie să aibă şi o artă triestină” (t.n.) [6], a prefigurat în zorii secolului al XX-lea potenţial cultural cu o marcantă specificitate al acestui topos, care îşi dovedeşte şi în prezent vitalitatea.
Pentru Slataper, „Trieste e loc de tranziţie – geografică, istorică, de cultură, de comerţ – adică de luptă. Totul cunoaşte două sau trei aspecte la Trieste, începând cu flora şi terminând cu populaţia” (t.n.) [7]. Iar într-o imagine de mai mare intensitate: „Trieste... Unde altundeva viaţa e o confruntare atât de teribilă de forţe opuse şi de dorinţe mistuitoare şi de lupte crâncene şi de abandonuri? ... Acesta este Triestul” (t.n.). [8] 
Slataper îşi petrece copilăria la Trieste, de unde pleacă la vârsta de 15 ani, când, în urma unei crize nervoase, este obligat să-şi întrerupă studiile şi să petreacă o lungă perioadă de recuperare în regiunea carstică. Această etapă din viață îi inspiră romanul Carstul meu, fragment de autobiografie spirituală, dar şi document al unei generaţii artistice şi intelectuale, al crizei care anunţa războiul. Încă din timpul liceului, începe să frecventeze cercurile iredentiste triestine. În 1905 apar, în cotidianul socialist „Il Lavoratore”, primele sale articole cu caracter literar şi politic. Este începutul unei activităţi publicistice care devine tot mai intensă. După terminarea liceului, în 1908, Slataper pleacă la Florenţa, unde se înscrie la Facultatea de Litere. Aici intră în legătură cu grupul intelectual al revistei „La Voce”, înfiinţată în 1908 de Giovanni Papini, principala revistă de cultură din ajunul Primului Război Mondial. Începe colaborarea la această revistă în 1909, când apare prima dintre cele cinci faimoase Lettere triestine. După obţinerea licenţei, în decembrie 1912, cu un studiu despre Ibsen, pleacă la Hamburg şi predă limba italiană. Revenit în Italia după doi ani, se înrolează ca voluntar şi este trimis pe front, unde moare în primele lupte.
Cartea sa cea mai cunoscută, Il mio Carso (Carstul meu), apărută în 1912 şi reeditată de trei ori în doar patru ani, netradusă încă în română, are un succes răsunător în epocă, fiind considerată un moment distinct în evoluţia prozei triestine. Apreciată de către istoricii literari drept o carte excentrică, fără echivalent în literatura italiană, Carstul meu este dificil de definit sub aspectul apartenenţei la un gen: „jurnal liric”, „roman psihologic”, „autobiografie”, „Bildungsroman”, „roman al unei epoci” sunt doar câteva din clasificările utilizate pentru ea.
În fişa de dicţionar a cărţii am arătat că aceasta reprezintă o mărturie a unei generaţii prinse în tumultuoasa istorie a începutului de veac, fiind un text nonconformist care confirmă vocaţia novatoare a Triestului prin unul din cei mai reprezentativi scriitori ai săi. În acelaşi timp, implicarea lui Slataper în evoluţia revistei „La Voce” din Florenţa, promotoare a modernismului, se va repercuta şi asupra acestui prim titlu al său. [9]
Din punct de vedere tematic şi stilistic, textul se naşte din tensiunea generată de o dublă „chemare”, antipodică: a Carstului – ţinut sălbatic şi stâncos de lângă Trieste, întruchipare a naturii înseşi – şi a oraşului, puternică emblemă a civilizaţiei. Titlul original, Il mio Carso e la mia citta, păstrează explicit această polaritate care marchează scurta, dar intensa biografie a lui Slataper. Astfel, paginile dedicate Carstului aduc implicit un elogiu formelor primare, pure, anarhice ale vieţii, echivalent al copilăriei şi tinereţii.
De cealaltă parte, Triestul reprezintă o altă matrice: un spaţiu plural, al întâlnirii şi confruntării dintre culturi, unde autorul încearcă să-şi definească rădăcinile italo-slovene. „E mai bine să mărturisesc că vă sunt frate, chiar dacă uneori vă privesc confuz şi distant şi mă simt intimidat de cultura voastră. Poate că mi-e teamă de voi şi atunci mă gândesc la consolarea naturii, la mult râvnita libertate”. Sunt cuvintele unui scriitor descins dintr-o mamă italiană şi un tată slav, care simte Triestul ca pe un „creuzet de neamuri”, loc al descoperirii celuilalt, cu un amestec de fascinaţie şi nelinişte.
Explicaţia acestei tensiuni identitare este sugestivă: „Mă gândesc la îndepărtatele mele origini necunoscute, la înaintaşii mei care arau câmpul, la străbunicul care a trăit la Trieste în vremea când acesta devenea porto-franco; la casa în care m-am născut şi unde trăieşte, înăsprită de durere, bunica” (t.n.).
Il mio Carso reînvie imaginea oraşului-port Trieste în toată diversitatea ei:
„Merg pe străzile din Trieste şi mă bucur că este un oraş bogat, mă bucur la vederea carelor care trec zornăind, a sacilor cenuşii ticsiţi cu cafea, a lăzilor pline cu portocale, a sacilor de orez care lasă în urmă o dâră subţire de praf alb ca zăpada, a baloţilor de lână, a butoaielor cu ulei, a atâtor frumoase şi bune mărfuri care trec prin mâna noastră din Orient, din America şi din Italia spre nemţi şi cehi. [...] Istoria oraşului Trieste stă în porturile sale” (t.n.), patru la număr.
În acelaşi timp, Slataper subliniază natura specifică a legăturii Triestului cu locuitorii săi:
„Noi iubim oraşul Trieste pentru spiritul neliniştit pe care ni l-a dat. Acesta ne smulge din micile noastre dureri şi ne face ai săi. [...] Şi tot el ne-a ridicat la luptă şi la datorie. [...] Triestul e binecuvântat că ne-a făcut să trăim fără pace şi fără glorie. Te iubim şi te binecuvântăm, pentru că ne simţim înflăcăraţi să murim în focul tău” (t.n.).
Mitul opulenţei primului port al imperiului austriac ajunge până la patos poetic în finalul scrierii lui Slataper:
„Şi marile noastre vapoare ridică ancora spre Salonic şi Bombay. Iar mâine locomotivele vor zgudui podul de fier de peste Vltava şi se vor arunca asupra Elbei în Germania” (t.n.).
Ca tip de soluţie romanescă ce reuşeşte ca, pe o structură de jurnal, să aglutineze cele mai diverse forme de expresie literară, Carstul meu poate fi citit într-o fertilă corespondenţă cu alte romane central-europene din prima jumătate a secolului XX. În ce priveşte capacitatea de a restitui atmosfera specifică disoluţiei unei lumi şi naşterii alteia, cu toate repercusiunile asupra generaţiei tinere, volumul lui Slataper îşi găseşte numeroase similarităţi de fond cu suita prozelor agonicului în Europa Centrală.

 

Carolus Cergoly, interpret al spiritului mitteleuropean

Carolus Luigi Cergoly Serini (1908-1987), poet, prozator și jurnalist, descendent al unei familii nobile de origine maghiaro-slavă, a fost una dintre cele mai active prezenţe în spaţiul cultural din nordul Italiei. „Sunt triestin prin naştere, dar cosmopolit prin spirit”, avea să mărturisească el însuşi la senectute.
În viziunea lui Carolus Cergoly, „acest oraş este centrul lumii. Poziţie geografică: 45° 38’ 5” latitudine nordică, 11° 26’ 17” longitudine estică şi, dintre toate oraşele Mediteranei, cel mai apropiat de centrul Europei. [...] Din ce în ce mai interesant, din ce în ce mai divers acest Triest, aşezat într-o poziţie într-adevăr privilegiată. Oraş adriatic, oraş mediteranean, oraş-răscruce, oraş viu, chiar foarte viu, cu al său Hinterland, Mitteleuropa” (t.n.) [10].
Triestul este, de asemenea, definit ca „oraş-punte, oraş de întâlnire a trei mari culturi: italiană, slavă şi germană” (t.n.) [11].
În anii ’20, Cergoly este apropiat de mișcarea futuristă italiană. Participă la campania din Rusia în al Doilea Război Mondial. La întoarcere, în august 1944, se alătură grupurilor de partizani. Apoi înființează și conduce ziarul independent „Il Corriere di Trieste”. Publică poezie în dialectul triestin şi devine cunoscut, atr[gând atenția criticii, după ce Pier Paolo Pasolini îi dedică un articol în „Il Tempo”. Versurile sale în dialect suscită și interesul lui James Joyce, irlandezul devenit şi el triestin prin adopţie.
Apariţia operei în volum este de dată relativ târzie. Deşi debutează ca poet, Cergly intră în conştiinţa cititorilor şi ca un remarcabil prozator, prin romanul Il complesso dell’Imperatore, 1979 (Complexul Împăratului). Cu o zi înaintea morții îi este tipărit ultimul roman, L’allegria di Thor, 1987 (Bucuria lui Thor), care este prezentat în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, nefiind încă tradus în română.
În fişa de dicţionar am arătat că romanul Bucuria lui Thor, subintitulat „jurnal intim scris cu cerneală în mai multe culori de către baronul mitteleuropean Heinrich Edling von Boffa”, recuperează farmecul unei lumi defuncte, retrăit cu emoţie de bătrânul baron von Boffa. „Născut mitteleuropean, cetăţean al oraşului liber Trieste”, el este, la cei 87 de ani ai săi, produsul unei „educaţii supranaţionale”, cosmopolite, care, în opinia lui, nu anulează specificităţile naţionale, ci, dimpotrivă, le conservă şi le marchează, făcându-le apoi să coexiste şi să se recunoască reciproc. [12]
Nu întâmplător, jurnalul e inaugurat de o imagine emblematică a frasinului, reluată de mai multe ori pe parcursul rememorării. Centru al lumii, copacul evocă frasinul Yggdrasil din mitologia popoarelor germanice, simbolul perenităţii vieţii. În viziunea lui Cergoly, oraşul Trieste preia metaforic toate atributele acestuia, de „veşnic centru al lumii”. Versurile care încheie jurnalul metaforizează identificarea autorului însuşi cu imaginea mitică a copacului: „Părul meu alb,/ Ca fumul frasinului ce arde...”.
Spaţiul care stimulează amintirea este Vila Serini, purtând numele distinsului ei întemeietor. Copilăria baronului von Boffa e protejată de această vilă maiestuoasă, gazdă plină de fast a unei lumi care trăieşte hedonist mondenitatea. Populat de o suită ameţitoare de mătuşi, unchi şi veri, spaţiul conservă în memoria copilului câteva personaje, cu predilecţie mătuşa Ernestine, femeia care a cunoscut o singură iubire – Austria. „Pentru mine, şi nu numai pentru mine, obişnuia să spună mătuşa Ernestine, Austria e o sămânţă de muştar care, odată plantată, dă naştere unui arbust în stare să adăpostească între ramurile sale toate soiurile de păsări” (t.n.).
Vilei Serini îi ia locul, peste ani, Vila Sisley, botezată astfel după numele de familie al mamei naratorului, o reşedinţă la fel de impunătoare, patronată şi ea de un tei mitologic („chiar zeiţa Filira, fiica lui Ocean transformată în tei şi mamă înţeleptului Chiron”, t.n.). De Vila Sisley se leagă amintirea aniversării de la 15 ani, când baronul a primit în dar un teatru de marionete în miniatură, imagine stilizată a lumii înseşi, a ierarhiei sociale a acesteia.
Cu un ochi atent, naratorul surprinde avatarurile propriei familii, cu precădere relaţia de cuplu a părinţilor săi. Chiar titlul volumului consemnează numele unuia din iubiţii mamei, Davide Hansen von Thor, doctor în medicină, întâlnit intr-o călătorie în Norvegia. Personaj fascinant, tonic, debordând de vitalitate şi înzestrat cu un preţios „dar al bucuriei”, Thor îi cucereşte succesiv pe toţi membrii familiei von Boffa.
Farmecul, restituit intact, al unei vieţi solare dintr-o perioadă care îşi merită cu prisosinţă numele de la belle époque este dublat de graţia unui stil literar din proximitatea Biedermeierului. În el interferează candoarea şi ironia, spontaneitatea şi erudiţia, reminiscenţele culturii aristocratice, dar şi savuroase pasaje fruste. Fără a fi, totuşi, eteroclit, stilul lui Cergoly îşi exercită forţa de seducţie, în primul rând deoarece este principalul suport al unui sens coerent, unitar: nostalgia irepresibilă a unei lumi armonioase. Spre deosebire însă de majoritatea prozatorilor central-europeni a căror operă restituie, cu gravitate şi melancolie, fragmente din acest paradis pierdut, Carolus Cergoly aplică lumii sfârşitului de secol XIX un filtru pronunţat ludic. „Am avut privilegiul şi talentul”, mărturiseşte, nu lipsit de modestie, autorul, „de a întruchipa o epocă şi un stil”.

 

Fulvio Tomizza, un „scriitor de frontieră”

aFulvio Tomizza (1935-1999) s-a născut la Materada d’Umago, descendent al unei vechi familii din Istria. După anexarea zonei de nord-vest a Peninsulei Istria de către Iugoslavia (1954), se mută la Trieste și începe o carieră de jurnalist pentru radioteleviziunea italiană (RAI).
Trebuie precizat că, la jumătatea secolului al XX-lea, Trieste a devenit centrul unei noi mişcări literare care îşi are propriile trăsături specifice, aşa-numita „literatură a exilului”. După cel de al doilea război mondial când, şi ca urmare a trecerii Istriei la Iugoslavia, numeroşi autori istrieni s-au stabilit la Trieste, unde s-au integrat pe deplin şi au intrat în sintonie cu scriitorii oraşului. Cel mai cunoscut caz în acest sens, reflectat şi în literatură, este cel al lui Fulvio Tomizza, scriitorul născut în Istria şi devenit apoi triestin, astfel încât „pământul meu natal nu mai este doar Istria, ci şi Triestul” (t.n.) [13]. În aceeaşi situaţie se găsesc şi unii scriitori din vecina Dalmaţie, aşa cum este, de exemplu, Enzo Bettiza.
Fulvio Tomizza poate fi de asemenea considerat un model de „scriitor de frontieră”, pentru a defini concepţia care i-a marcat în mod inconfundabil opera. În ce priveşte implicaţiile conceptului în discuţie, Tomizza afirmă:
„Pe de o parte, frontiera poate fi motiv de îmbogăţire spirituală: poţi beneficia de două sau mai multe tipuri de educaţie, cultură, limbă, experienţă, uneori chiar religie. Aşadar ar trebui să te situezi într-o condiţie de privilegiu, la cumpăna a două sau trei lumi. În realitate, această situaţie se rezolvă adesea printr-o pierdere a identităţii. În loc să apropie popoarele şi guvernele, să funcţioneze ca joncţiune între diferite neamuri, aceste situaţii de frontieră sunt uneori cauza unor conflicte şi, în plan personal, a unei dezamăgiri, a unei înstrăinări continue. Există, aşadar, o faţă şi un revers al medaliei. Eu am încercat să fiu un conciliator, după sfâşieri teribile. Aşa amestecat cum sunt şi împărţit între mai multe părţi, nu puteam să fac altfel” (t.n.) [14].
Pe aceeaşi linie, Riccardo Ferrante, într-un dialog cu Fulvio Tomizza, afirmă că „destinul de frontieră, dacă oferă îmbogăţirea interioară pe care o prevestea Scipio Slataper, este totodată şi sursa dezrădăcinării şi a tragediilor colective. Frontiera devine aşadar, în anumite faze ale istoriei, o zonă incertă şi fără lege, teatrul unor ambuscade neaşteptate şi al înfruntărilor crâncene, aşa cum se întâmplă pe linia de foc în Croaţia de azi” (t.n.) [15].
Primul său roman, Materada, publicat în 1960, are în fundal Istria ca zonă de frontieră între două limbi și culturi. Împreună cu La ragazza di Petrovia,1963 (Fata din Petrovia) și Il bosco di acacie, 1966 (Pădurea de salcâmi), romanul face parte din Trilogia istriană. O a doua trilogie cuprinde romanele: La quinta stagione, 1965 (Al cincilea anotimp), L’albero dei sogni, 1969 (Copacul viselor) și La città di Miriam, 1972 (Orașul lui Miriam) și abordează tema dezrădăcinării individuale și colective, experiență pe care scriitorul a trăit-o direct. Tomizza a publicat mai multe romane (între care La miglior vita, 1977, Franziska, 1997), volume de povestiri (Ieri, un secolo fa, 1985 – Ieri, acum un veac) și piese de teatru (Vera Verk, 1963).
În limba română au apărut: În lumea celor drepți, Bucureşti, Editura Univers, 1985; Amiciţia şi Soții din strada Rossetti, trad. şi note de Doina Condrea Derer, Timişoara, Editura Facla, 1989; Materada, trad. de Doina Condrea Derer, Timişoara, Editura Augusta, 1998.
În Dicţionarul romanului central-european din secolul XX este prezentat romanul Gli sposi di via Rossetti, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1986. În limba română a apărut sub titlul Soţii din strada Rossetti, traducere şi note de Doina Condrea-Derer, Timişoara, Editura Facla, 1989.
Prin Soţii din strada Rossetti – notează Dorian Branea în fişa de dicţionar a romanului –  Fulvio Tomizza „îşi probează maturitatea creatoare şi, deopotrivă, capacitatea de a ficţionaliza un episod tragic din istoria comunităţii slovene la finele celui de-al Doilea Război Mondial”. [16] O cheie preţioasă de lectură este avertismentul pe care Tomizza îl aşează la începutul cărţii: „Autorul ţine să precizeze că unele personaje ale acestei opere, parţial sugerate de realitate, urmează, în evoluţia lor, o sursă liberă, romanescă”. Şi: „Eu unul mă aflu în faţa unui subiect spinos, fie şi pentru simplul motiv că a implicat şi continuă să implice, după 40 de ani, o întreagă comunitate etnică, în care şi acum părerile sunt împărţite când trebuie numiţi responsabilii dublului, ba chiar triplului asasinat. […] Cert este că erau sloveni, ca şi victimele lor şi ca toţi cei care se mai interesează încă de această întâmplare atroce”, notează Tomizza în acelaşi incipit al romanului.
Cu un caracter semidocumentar asumat din start (interesul stârnit de lectura celor aproape 80 de scrisori încredinţate autorului de un tânăr poet sloven în anii ’80, epistolar al scriitorului sloven Stanko Vuk şi al soţiei sale, Dani), romanul lui Fulvio Tomizza închide într-o frazare neutră, apropiată de retorica jurnalistică, trei dezvoltări narative şi, implicit, tematice.
Întâi, tragica poveste de dragoste dintre Stanko Vuk, unul dintre şefii aripii liberale a social-creştinilor sloveni din regiunea Trieste, catolic moderat şi adept al loialismului în marginile intereselor naţionale, şi Dani Tomažič, tânără provenită din mica burghezie slovenă din Trieste. Al doilea nivel de coagulare tematică este cel al raporturilor tensionate şi adeseori ireconciliabile dintre diferitele formule politice la care aderă slovenii din regiunea triestină. Cel de‑al treilea interes tematic al cărţii rezidă în descrierea existenţei minorităţii slovene din regiunea Venezia Giulia, zona triestină, Gorizia, Istria italiană şi colinele carstice. Aşadar, conchide Dorian Branea, „romanul lui Tomizza developează tematic o istorie a Europei Centrale mai puţin cunoscută publicului larg, fapt de natură să îi confere un loc notabil în peisajul literar al zonei”.

 

Claudio Magris, expert în problematica Europei Centrale

AClaudio Magris, cunoscut eseist, istoric literar, prozator și dramaturg, s-a născut la Trieste în 10 aprilie 1939. Expert în problematica Europei Centrale, îşi elaborează propria teorie în această direcţie în cărțile sale, printre care se numără Il mito absburgico nella letteratura austriaca moderna, 1063 (Mitul habsburgic în literatura austriacă modernă), masivul studiu care urmăreşte evoluţia mitului hansburgic, de la geneza sa din raţiuni politice până la dezagregare, la acel finis Austriae; Danubius sau Microcosmi, 1997 (Microcosmosuri). Fin observator al realităţilor contemporane, scriitorul se opreşte şi asupra tragediilor celui de-al Doilea Război Mondial şi ororilor comunismului, în mod special în romanul Un altro mare (O altă mare).
În calitate de critic literar, realizează, împreună cu Angelo Ara, o analiză pertinentă şi nuanţată a specificităţii spiritului şi literaturii triestine în studiul intitulat Trieste. Un’identità di frontiera (Triest. O identitate de frontieră), 1982
Cartea care l-a impus este Danubius, care ilustrează magistral felul în care a receptat specificitatea centrală şi est-europeană a locurilor pe care le-a vizitat în timpul celor patru ani de peregrinare de-a lungul Dunării (1982-1986). După cum ne-a mărturisit într-un interviu, „a fost o perioadă extrem de interesantă în care am colindat diferite locuri, am cunoscut diverse civilizaţii şi tradiţii, m-am documentat, am scris şi am rescris, până când am ajuns la capătul călătoriei şi al volumului. Danubius este o lucrare pe care nu aş fi putut s-o scriu decât în contextul anilor îndelungaţi pe care i-am petrecut studiind o bună parte a lumii danubiene. Am considerat Dunărea drept un simbol al vieţii şi al istoriei – acesta ar fi sensul profund al scrierii mele”. Volumul a apărut în 1986 la Editura Garzanti din Milano, iar ediţia română a fost publicată în 1994 la Editura Univers din Bucureşti, în traducerea lui Adrian Niculescu.
În ce priveşte reprezentarea spaţiului românesc în Danubius, trebuie notat faptul că Banatul şi Transilvania sunt tratate într-un capitol specific caracterizat de aceeaşi matrice culturală, distinctă de cealaltă parte o României pe care o întâlnim într-un ulterior capitol. În interviul citat, Magris menţionează: „Am fost în România de mai multe ori, însă prima dată am văzut numai Timişoara şi o parte din Banatul românesc, după ce trecusem prin Banatul sârbesc. Ajungeam astfel în ultima ţară danubiană, despre care ştiam că este profund marcată de regimul comunist, însă mi-am făcut intrarea prin acea zonă care îmi era cea mai apropiată spiritual şi, ca atare, îmi apărea mai uşor de descifrat. Este vorba despre Timişoara care, cu siguranţă, îmi era mult mai accesibilă, ca forma mentis, decât Bucureştiul sau un alt oraş al României. A fost o intrare într-un spaţiu care în acelaşi timp îmi confirma, dar îmi şi modifica perspectiva. Îmi amintesc că era o zi splendidă, am şi acum prezentă în memorie imaginea clădirilor istorice ale oraşului – Piaţa Unirii în care domneşte, ca în toate pieţele Mitteleuropei, monumentul Trinităţii – era ca şi cum m-aş fi întors în Europa familiară mie, dar, totuşi, pătrundeam într-o lume nouă, diferită, încercând să identific acele elemente despre care citisem în literatură, căutam oameni şi locuri – în primul rând cetatea cu bastioanele care înfruntă timpul.
Am trăit o experienţă foarte puternică şi total diferită de ceea ce a fost apoi, pentru mine, România propriu-zisă pe care am evocat-o într-un alt capitolul danubian, iar Timişoara am prezentat-o separat – bineînţeles că este un teritoriu românesc – însă am perceput-o ca aparţinând unui context cultural diferit, marcat de coordonate specifice şi de o poezie de altă factură. În esenţă, am receptat Timişoara mai mult ca central-europeană şi mai puţin est-europeană, cu o dimensiune aş spune mai puţin senzorială – vorbesc despre percepţia personală – mai elevată, intensă, cultă, mai limpede într-un fel. Practic, o cheie a României pe care, însă, o exclud în carte din capitolul despre România”.
În continuare, scriitorul adaugă: „Este, desigur, vorba despre acea matrice culturală distinctă care mi-a apărut şi în cazul Transilvaniei: un adevărat creuzet etnic pe care l-am numit în carte Transilvanissimus, apelativ care denotă o pluralitate de naţionalităţi unite – şi subliniez termenul – de sentimentul apartenenţei la o regiune compozită. Cu alte cuvinte, acest creuzet de popoare şi de inerente contraste a favorizat, aşa cum se întâmplă adesea în teritoriile mixte de frontieră, conştiinţa unei apartenenţe comune, a unei identităţi specifice, marcată de contraste, însă inconfundabilă în specificitatea sa conflictuală, proprie fiecăruia dintre elementele în conflict”.
În Dicţionarul romanului central-european din secolul XX este prezentat romanul Un altro mare, publicat în 1991 la Editura Garzanti din Milano. Volumul românesc a apărut sub titlul O altă mare, traducere de Afrodita Cionchin, postfaţă de Daciana Branea, colecţia „A treia Europă”, Bucureşti, Univers, 1999. După cum notează Daciana Branea în fişa de dicţionar a romanului, acesta „s-ar putea înscrie în suita unor volume care inventează, practic, un gen, a căror serie e inaugurată de capodopera lui Angelo Maria Ripellino, Praga magica (1973), şi în care se înscrie şi cunoscutul Danubius al lui Magris. O altă mare ar fi putut deveni un capitol într-o carte de aceeaşi factură, dedicată oraşului Gorizia, prezentat, înainte de toate, prin destinul scriitorilor săi. Biografie parţial reală, parţial fictivă, roman-eseu dedicat creaţiei gorizianului Carlo Michelstaedter, volumul lui Magris reconstituie viaţa unuia dintre apropiaţii acestuia, asupra căruia opera filosofului pare să fi exercitat o influenţă covârşitoare, şi anume Enrico Mreule”. [17]
Protagonistul din O altă mare este, aşadar, prietenul şi discipolul lui Michelstaedter, Enrico Mreule, a cărui biografie se lasă recompusă printr-un efort de imaginaţie, pornind de la câteva informaţii precare: o indicaţie a poetului şi prozatorului Biagio Marin, o vizită la cimitirul din Salvore, câteva acte oficiale, câteva scrisori, o ladă cu cărţi. Într-o intervenţie susţinută la Loveno în 3 mai 1993 cu privire la „biografiile imperfecte”, Claudio Magris divulga amănunte despre geneza cărţii: „Vreme de mai mulţi ani m-am gândit la acest personaj despre care ştiam că a fost prieten cu Carlo Michelstaedter, marele poet şi filosof gorizian care s-a sinucis în 1910, la 23 de ani, după ce terminase una dintre cele mai mari cărţi ale secolului, Persuasiunea şi retorica, diagnostic al incapacităţii de a trăi momentul, orice moment, nu doar pe cele privilegiate şi excepţionale, fără să te sacrifici pentru un viitor oarecare, fără să te pierzi în proiecte şi programe, fără să consideri că clipele vieţii tale trebuie pur şi simplu să treacă pentru a ajunge la altceva. Despre Enrico ştiam că trăise până la capăt această căutare a vieţii adevărate” (t.n.) [18].
Criticii au catalogat romanul lui Magris drept o „pseudo-biografie”, o „para-biografie” sau chiar o „anti-biografie”, deoarece el conţine povestea unei vieţi „incolore ca apa”. Dintr-o altă perspectivă,  O altă mare este o carte despre eşecul utopiei, al utopiei colective (fasciste, comuniste), dar şi al utopiei personale a eroului. Existenţa fără program a lui Mreule, inclusă de fapt într‑un proiect al vieţii fără proiect, nu poate evita catastrofa, război găsindu-l până şi în sălbăticia senină de la Salvore. Evreii sunt fie nevoiţi să părăsească ţara, fie ridicaţi şi trimişi în lagărele de concentrare. Printre ei, mama şi sora lui Carlo, care vor muri la Auschwitz. Enrico însuşi va fi arestat din greşeală şi torturat, iar suferinţa fizică îi dezvăluie propria slăbiciune, trezindu-i spaima de moarte. După eliberare rămâne, spre deosebire de alţii, pe loc, de data aceasta din frica de a pleca.
O altă mare este însă şi romanul care „scrie într-un mod aparte un fragment din istoria unui oraş de la marginea Imperiului Austro-Ungar, descoperită prin destinul unui personaj, într-un anume sens, exemplar”, după cum subliniază Daciana Branea în fişa romanului. Interesul pentru moştenirea Europei Centrale i-a fost stârnit autorului, după propria mărturisire, de amestecul limbilor şi etniilor din Triestul natal. Gorizia, aşezată pe malurile „plurilingvului Isonzo”, oraş de graniţă, într-un spaţiu cu frontierele mereu schimbate, precum şi climatul agonic al ultimilor ani ai Imperiului furnizează personajelor din roman o experienţă a morţii: „…aripile acvilei bicefale încep pe nesimţite să se închidă şi ochiul care scrutează zările imperiului este pupila de sticlă a unei păsări împăiate. Amestecul de neamuri şi agonia lor sunt o adevărată şcoală de civilizaţie şi de moarte. Şi o mare şcoală de linguistica generală, pentru că moartea e specialistă în mai mult ca perfect şi viitorul anterior”.


Primo Levi, exponent al literaturii concentraționare

Celor cinci scriitori triestini sus-menţionaţi li se alătură Primo Levi (1919-1987), cunoscutul scriitor și chimist italian de origine evreiască născut la Torino, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz. A studiat chimia la Facultatea de Ştiinţe din Torino, unde s-a înscris în 1937. În ciuda legilor rasiale adoptate de regimul Mussolini în 1938, care interzic accesul evreilor în învăţământ, armată sau administraţie, Levi reuşeşte s-şi termine studiile şi să-şi susţină doctoratul. Între 1941 şi 1943 lucrează ca inginer chimist, după care se alătură unui grup de partizani din Val d’Aosta, însă este arestat şi internat în lagărul de la Fossoli.
În februarie 1944 este deportat la Auschwitz, împreună cu alţi 650 de evrei italieni, fiind unul dintre cei doar 20 de supravieţuitori ai acestui grup. După eliberarea lagărului de către armata sovietică, în ianuarie 1945 Primo Levi începe o veritabilă odisee a întoarcerii acasă, care va fi relatată apoi în romanul Armistiţiul. Între iunie şi octombrie 1945 parcurge, împreună cu alţi dezrădăcinaţi ai războiului, un traseu labirintic prin Europa Centrală şi de Est.
În anul următor începe să rememoreze experiența de la Auschwitz, care va deveni substanța primului său volum, Se questo è un uomo (Mai este oare acesta un om)? Cartea a apărut în toamna anului 1947, într-un tiraj de 2.500 de exemplare, dar nu s-a bucurat de un succes imediat, chiar dacă a avut parte de două recenzii de autoritate: Italo Calvino a descris-o drept cea mai importantă carte izvorâtă din experienţa deportării, iar Pietro Calamandrei a publicat câteva capitole în „Il Ponte”, prestigioasă revistă literară a vremii. Succesul de public va veni abia în 1958, când volumul reapare la editura Einaudi. În 1963 apare, tot la Einaudi, La tregua (Armistiţiul), care va primi Premiul Campiello.
În 1982, editura Einaudi a publicat şi romanul Se non ora, quando (Dacã nu acum, atunci când), recompensat cu premiile „Viareggio“ şi „Campiello, două dintre cele mai importante distincţii literare din Italia.
La 11 aprilie 1987, Primo Levi moare la Torino, căzând în gol de la etajul al treilea al blocului în care locuiește. Moartea sa va fi declarată oficial sinucidere, deși apropiații lui vor contesta această interpretare, punând căderea pe seama unei prăbușiri accidentale.
În limba română au apărut: Armistițiul, trad. de Doina Condrea Derer, Iași, Editura Polirom, 2004; Mai este oare acesta un om?, trad. și postfaţă de Doina Condrea Derer, Iași, Editura Polirom, 2004; Sistemul Periodic, trad. de Vlad Russo, Bucureşti, Editura ART, 2018; Cei aleși şi cei damnați, trad. şi note de Doina Condrea Derer, Bucureşti, Editura ART, 2019.

Primo Levi este prezent în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX prin primele sale două cărţi, Mai este oare acesta un om? şi Armistițiul, care se înscriu în filonul memorialistic al neorealismului italian, remarcându-se în mod deosebit în cadrul literaturii concentraționare. Se questo è un uomo, 1947, ca și următoarele dedicate temei, se disting prin factura carteziană de a prezenta fațetele monstruosului univers concentraționar căruia autorul i-a fost victimă, sintetizând factologicul prin fixarea unor momente reprezentative și a câtorva categorii umane. Etica adevărată, implacabilă, care nu acceptă jumătăți de măsură, se impune din paginile cărții nu la nivel declarativ, ci din frusta prezentare. Evocând astfel experiențele trăite în spațiul concentraționar prin prisma unei conștiințe lucide și echilibrate, volumului Mai este oare acesta un om? i-a fost recunoscut caracterul de cronică excepţională a supravieţuirii, fapt care l-a plasat pe Primo Levi. în rândul celor mai importanți scriitori italieni postbelici.

Armistiţiul este continuarea romanului autobiografic Mai este oare acesta un om? şi reprezintă povestea întoarcerii de la Auschwitz în Italia, de-a lungul unui itinerar foarte complicat şi întortocheat. Călătoria durează din ianuarie 1945 (data eliberării din lagăr) până pe 19 octombrie 1945, data sosirii în patrie, traversând Polonia, Ucraina, România, Ungaria, Slovacia, Austria, o porţiune din Germania şi, în cele din urmã, Italia. Autorul însuşi caracterizează acest periplu ca foarte lung, imprevizibil şi absurd. Spre sfârşitul drumului, convoiul trece prin România, aşa cum îi apare scriitorului italian, cu tot farmecul său insolit.
În fişele de dicţionar semnate de Ana Puşcaşu se menţionează următoarele: „Ca supraviețuitor al Holocaustului, contribuția fundamentală a lui Levi la literatura concentraționară este marcată atât prin cartea de debut, urmată de continuarea ei în Armistițiul, cât şi prin câteva povestiri, culminând cu ultimul său volum, intitulat Cei aleși şi cei damnați. Prozele (dar şi poemele şi eseistica) lui Primo Levi fac parte dintr-un proiect unitar, circumscris unei meditații grave asupra condiției umanului prins în mecanismul atroce al războiului, precum și asupra propriei situații de supraviețuitor al unui lagăr al morții. Între toate aceste texte se deschide un veritabil dialog subsumat retoricii ororii; și, deopotrivă, rezultat al formaţiei tehnice de inginer chimist a autorului, se întrevede efortul de a sonda şi explica până la ultimele detalii stările afective, fără ca prin aceasta textul confesiv să-şi piardă poeticitatea”. [19]
În ceea ce priveşte mecanismul pe care se bazează discursul literar al autorului în primele două volume, Ana Puşcaşu arată în continuare că este cel al „simplității structurilor narative, al unei scriituri directe. Gravitatea mesajului transmis este astfel complementară acuității observațiilor şi conturează nota definitorie a unui autor detașat, ironic pe alocuri și discret de cele mai multe ori”. Din acest punct de vedere discursiv se poate observa, de altfel, și diferența dintre volumul de debut (care surprinde momentul arestării, urmat de perioada petrecută în lagărul de la Monowitz-Auschwitz) și Armistițiul (unde e recuperată călătoria de întoarcere acasă). Levi însuși definește a doua sa carte ca fiind „mai literară, elaborată mult mai mult, în profunzime, inclusiv ca limbaj”. Cu alte cuvinte, o carte ce „relatează lucruri reale, dar filtrate”.


Semnalări şi propuneri

Din prezentarea noastră se poate observa faptul că scriitorii italieni cuprinşi în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX sunt din fericire traduşi în cea mai mare parte. Ne referim la Italo Svevo, Claudio Magris, Fulvio Tomizza şi Primo Levi, cu volumele citate în cadrul articolului.
Aşteaptă încă să fie tradus, din triada ‘de aur’ a începutului literaturii triestine din secolul XX, scriitorul Scipio Slataper cu poliformul volum Il mio Carso din 1912.
De asemenea, Carolus L. Cergoly, atât cu romanul L’allegria di Thor, cât şi cu Il complesso dell’Imperatore. Din cel din urmă au apărut extrase în volumul Europa Centrală. Memoria, paradis, apocalipsă (Iaşi, Polirom, 1998, colecţia „A Treia Europă”, coord. Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu), pp. 64-71 şi pp. 115-117, prezentare şi traducere de Afrodita Cionchin.
Acestea ar putea constitui propuneri utile pentru editorii români. Fiindcă, pentru cine doreşte să înţeleagă de ce anume un segment important al literaturii italiene, datorat prioritar autorilor din Triest sau Goriţia, aparţine spaţiului cultural al Europei Centrale, lectura cărţilor lui Slataper şi Cergoly este imperios necesarã. Ca şi cea a lui Svevo,
Magris sau Tomizza.


Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)



NOTE

1. Umberto Saba, Inferno e paradiso di Trieste, în Prose, a cura di Linuccia Saba, Milano, 1964, p. 818.
2. Italo Svevo, Profilo autobiografico, Edizioni Studium, Roma, 1993, p. 799, trad. de Ştefan Delureanu.
3. Ibidem, p. 800.
4. Italo Svevo, Conştiinţa lui Zeno, traducere de Constanța Tudor, cuvânt înainte de Ion Ianoşi, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967; traducere de Constanţa Tănăsescu, Bucureşti, Univers, 1989; traducere şi note de Constanţa Tănăsescu, postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iaşi, Polirom, 2006.
5. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, coord. Adriana Babeţi, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 218.

6. Cf. Ferruccio Fölkel, Trieste provincia imperiale – splendore e tramonto del porto degli Asburgo, Fabbri Editore, Milano, 1983, p. 100.
7. Scipio Slataper, Lettere triestine – La vita dello spirito, în Scritti politici, a cura di G. Stuparich, Milano, 1954, p. 46.
8. Ibidem, p. 45.

9. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX cit., p. 173.
10. Carolus L. Cergoly, Il complesso dell’imperatore (Collages di fantasie e memorie di un mitteleuropeo), Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1979, p. 82 şi p. 139.
11. Idem, Il pianeta Trieste, în Trieste provincia imperiale – splendore e tramonto del porto degli Asburgo, p. 285.
12. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX cit., p. 161.

13. Fulvio Tomizza, Destino di frontiera. Dialogo con Riccardo Ferrante, Casa Editrice Marietti, Genova, 1992, p. 131.
14. Ibidem, p. 48.
15. Ibidem, p. 14.
16. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX cit., p. 534.
17. Ibidem, p. 433.

18. Claudio Magris, Personaggi dalla biografia imperfetta, „Anterem”, nr. 8/1994, pp. 32-35.
19. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX cit., p. 161.