Cele patru probleme ale „traducătorului literei”: lexicală, gramaticală, retorică şi ritmică

1. Traducerea sensului / traducerea literei

În Occident, reflecţia asupra traducerii s-a caracterizat, încă de la începuturi, prin opoziţia dintre sens şi literă. Citîndu-l pe Cicero, Ieronim afirmă în Epistola 57 către Pammachius, scrisă la sfîrşitul secolului al IV-lea d.C.: „în traducerile mele din greacă în latină, cu excepţia Bibliei, unde şi ordinea cuvintelor închide în sine un mister, nu ţintesc să redau cuvînt cu cuvînt, ci să reproduc integral sensul originalului”. [1] Traducerea sensului (idee cu idee) se opune, astfel, traducerii literei textului (cuvînt cu cuvînt, încercînd chiar respectarea ordinii lor).
Multe secole mai tîrziu, aceeaşi opoziţie se regăseşte în conferinţa susţinută pe 24 iunie 1813 la Academia Regală de Ştiinţe din Berlin de către Friedrich Schleiermacher (1993, 153), Despre diferitele metode de a traduce: „Fie traducătorul îl lasă cît mai mult posibil în pace pe scriitor şi i-l scoate în întîmpinare pe cititor, fie îl lasă cît mai mult în pace pe cititor şi i-l scoate în întîmpinare pe scriitor”. A-l lăsa cît mai mult posibil în pace pe cititor corespunde traducerii sensului: traducătorul înţelege sensul fiecărei fraze şi îl reformulează în modul cel mai natural pentru el în limba de sosire. A traduce sensul înseamnă, deci, să faci abstracţie de litera textului original, de „corpul” de cuvinte care-l compun. În acest fel, autorul, în mod necesar, va fi cel care se deplasează spre cititor, pentru că structura frazei traduse nu va mai avea un raport direct cu structura frazei originale, ci va reprezenta doar structura mai „normală” în limba de sosire pentru exprimarea sensului frazei originale. De aici rezultă că, pe de o parte, sensul textului original va fi, inevitabil, influenţat, modificat sau chiar deformat de structurile limbii de sosire, pe de alta, orice formă de influenţă a limbii de plecare asupra limbii de sosire este, în mod necesar, eliminată.
Dimpotrivă, a face astfel încît cititorul să iasă în întîmpinarea scriitorului corespunde traducerii literei: traducătorul încearcă în acest caz să reproducă în textul de sosire totalitatea caracteristicilor lingvistice ale textului de plecare (lexic, sintaxă, figuri de stil, ritm). A traduce litera înseamnă, aşadar, să te străduieşti să adaptezi limba de sosire la exprimarea complexităţii semantice a textului original, un sens care trece, întîi de toate, prin folosirea anumitor cuvinte (înzestrate nu numai cu un semnificat, ci şi cu un semnificant, adică un sunet şi o formă specifice), apoi prin intermediul alegerii de structuri sintactice (care exprimă un anumit punct de vedere, o anume reprezentare a realităţii, o anumită viziune a lumii) şi, în fine, prin intermediul recursului la anumite figuri de stil (figuri de cuvînt şi figuri de gîndire) şi la un anumit ritm propriu al unui tip dat de scriere. Astfel, cititorul va fi cel care se va deplasa spre scriitor pentru că limba de sosire se va deschide atunci influenţei limbii şi culturii de plecare.
În practica meseriei de traducător, traducerea sensului şi traducerea literei reprezintă doi poli care există numai în plan abstract: în realitate, traducătorii care urmează criteriul sensului nu uită niciodată complet de litera textului de plecare, aşa cum cei care urmează criteriul literei sînt, în mod necesar, înclinaţi, în diverse puncte ale textului lor, să modifice lexicul, sintaxa, figurile de stil şi ritmul originalului pentru a ţine cont de exigenţele limbii de sosire. Cele două abordări diferite vor avea, aşadar, acelaşi rezultat? Eu cred că nu: în timp ce „traducătorul sensului” tinde să rescrie textul de plecare conform cu propria concepţie despre limba de sosire, şi astfel să şteargă majoritatea caracteristicilor lingvistice din original, „traducătorul literei”, deşi fiind şi el obligat să modifice în diverse puncte ale traducerii sale lexicul, sintaxa, figurile de stil şi ritmul textului de plecare, va interveni numai acolo unde este cu adevărat necesar, străduindu-se, în rest, să reproducă alegerile lexicale, sintactice, retorice şi ritmice din original. Rezultatul nu va fi acelaşi.
Traducerea literei nu corespunde, aşadar, unei traduceri cuvînt cu cuvînt, ci reprezintă mai degrabă încercarea de a reproduce în textul de sosire cel mai mare număr posibil de caracteristici lexicale, sintactice, retorice şi ritmice ale textului de plecare, adică din ceea ce se poate numi stilul său. Contrar ideii răspîndite că stilul ar constitui o abatere de la normă, întotdeauna dificil dacă nu chiar imposibil de definit, eu cred, de fapt, că stilul nu este altceva decît utilizarea unui anumit lexic concatenat, conform unor anumite reguli gramaticale, într-un anumit tip de structuri sintactice; lexic şi sintaxă sînt de fapt şi elementele care compun figurile de stil, ca şi ritmul ce caracterizează fiecare tip de scriere. După cum afirmă Joëlle Gardes Tamine în studiul său La stylistique, stilul nu e altceva decît „o muncă asupra limbii” (Gardes Tarmine 2010, 5): „Să extindă posibilităţile limbii, fără să o pervertească sau submineze, cum prea des se spune, asta este ceea ce fac scriitorii. Astfel, cel care studiază stilistica, în loc să definească stilul ca o abatere etichetînd faptele gramaticale identificate într-un text dat ca violări ale unui presupus cod rigid, le explică prin posibilităţile înscrise în limbă” (Gardes Tamine 2010, 10).
A traduce litera textului înseamnă, aşadar, a încerca să-i reproduci stilul în textul de sosire. Traducătorul care acceptă această provocare va întîmpina, inevitabil, patru tipuri de probleme: de ordin lexical, de ordin gramatical, de ordin retoric şi de ordin ritmic. Voi descrie acum, mai detaliat, aceste patru tipuri de probleme.

2. Cele patru probleme ale „traducătorului literei”

2.1 Problemele de ordin lexical

Fiecare limbă e alcătuită dintr-un ansamblu de cuvinte, adică dintr-un lexic, fapt ce presupune, în procesul de traducere, două probleme diferite, una la nivelul semnificanţilor, cealaltă la nivelul semnificatelor. Să începem de la semnificanţi: cu excepţia puţinelor împrumuturi, sunetele care compun cuvintele oricărei limbi sînt diferite de cele care compun cuvintele echivalente ale celorlalte limbi. De aici rezultă că traducătorul întîmpină, inevitabil, în munca sa probleme de ordin fonic şi ritmic: voi reveni la asta mai tîrziu. Nivelul semnificatului nu pune mai puţine probleme: semnificatele care sînt codificate de cuvintele din oricare limbă sînt, măcar parţial, diferite de semnificatele codificate de cuvintele celorlalte limbi, astfel încît oricare limbă se dovedeşte săracă în semnificate de fiecare dată cînd trebuie să le exprime pe cele care sînt codificate de cuvintele altei limbi şi nu au corespondent în a sa; adică, oricare limbă prezintă lacune de ordin semantic în comparaţie cu celelalte limbi. În articolul Aspetti linguistici della traduzione [Aspecte lingvistice ale traducerii], Roman Jakobson (2002, 59) prezintă lista soluţiilor de care dispune un traducător cînd lexicul limbii de sosire prezintă o lacună în raport cu semnificatul unui cuvînt din limba de plecare: „Fiecare experienţă cognitivă poate fi exprimată şi clasificată în orice limbă existentă. Unde sînt lacune, terminologia va fi modificată şi lărgită de împrumuturi, de calcuri, de neologisme, de transpoziţii semantice şi, în fine, de circumlocuţii”.
Aplicînd una sau alta din aceste cinci soluţii, un traducător poate exprima în limba de sosire orice semnificat codificat în lexicul limbii de plecare. Fiecare soluţie are, evident, consecinţe specifice la nivel stilistic.

2.2 Problemele de ordin gramatical

După Jakobson, totuşi, ceea ce diferenţiază în mod real limbile nu este puterea semantică, mai precis capacitatea de a exprima un număr mai mult sau mai puţin mare de semnificate, ci mai degrabă ansamblul regulilor gramaticale pe care fiecare vorbitor trebuie, în mod necesar, să le respecte în propria utilizare a limbii: „Limbile diferă esenţial prin ceea ce trebuie să exprime, nu prin ceea ce pot să exprime” (Jakobson 2002, 61). Pentru Jakobson, toate limbile pot, aşadar, exprima orice fel de semnificate, dar nu toate limbile trebuie să exprime aceleaşi semnificate. Pentru a exemplifica acest concept, Jakobson analizează exprimarea genului. Vorbitorii oricărei limbi, în fond, nu aleg genul cuvintelor care alcătuiesc lexicul lor, ceea ce are consecinţe, de exemplu, asupra „modului de personificare sau de interpretare metaforică a denumirii fiinţelor neînsufleţite” (Jakobson 2002, 62). În acelaşi mod – se poate adăuga –, vorbitorii nu aleg, în interiorul lexicului propriei limbi, categoriile gramaticale afectate de exprimarea genului, adică „părţile de vorbire” (substantive, adjective, verbe...) care trebuie neapărat să exprime genul: de exemplu, dacă în franceză pronumele clitic indirect lui nu exprimă genul (lui poate să fie precedat atît de un substantiv masculin, cît şi de unul feminin), în italiană utilizarea pronumelui clitic echivalent presupune obligatoriu exprimarea genului (gli pentru masculin, le pentru feminin).

2.3 Problemele de ordin retoric şi ritmic

Pe lîngă problemele de ordin lexical şi gramatical, un „traducător al literei” trebuie să rezolve probleme de ordin retoric şi ritmic. În tradiţia occidentală, figurile de stil sînt împărţite în două mari categorii, figurile de cuvînt, referitoare la nivelul semnificantului (paronimie, aliteraţii etc.) şi figurile de gîndire, referitoare la nivelul semnificatului (metaforă, litotă etc.). Leonardo Bruni, în tratatul său De interpretatione recta (circa 1420), subliniind importanţa reproducerii figurilor de stil în textul de sosire, preciza deja că cele două categorii de figuri nu au acelaşi grad de dificultate pentru traducător: „Şi pentru că două sînt genurile de ornamente – unul [este] cel cu care sînt nuanţate cuvintele, celălalt cu care e nuanţată gîndirea –, şi unul şi celălalt presupun dificultăţi pentru traducător; o dificultate mai mare, oricum, e presupusă de nuanţele cuvintelor în comparaţie cu ale gîndurilor prin faptul că, adesea, astfel de ornamente se compun din ritmuri”.
Exploatînd jocurile fonice produse de punerea în relaţie a semnificanţilor anumitor cuvinte (tocmai ceea ce se modifică întotdeauna în trecerea de la o limbă la alta), figurile de cuvinte implică, pentru traducător, o dificultate mai mare decît figurile de gîndire care, în schimb, se bazează pe punerea în relaţie a semnificatelor cuvintelor (lucru care se poate adesea reproduce într-o altă limbă). Dar problema asupra căreia Bruni insistă mai mult e cea a ritmului: nu doar pentru a suscita o emoţie estetică, ci şi pentru a avea o retorică eficace, un text trebuie să aibă un ritm potrivit bazat, şi el, pe sunetele cuvintelor (număr şi tip de silabe, poziţie a accentelor), lucru care e foarte dificil de reprodus în textul de sosire: 6. „Foarte dificil, apoi, este să traduci corect operele care de primul autor au fost scrise în manieră ritmică şi rafinată. Într-o proză ritmică e necesar să acţionezi prin părţi ale perioadei, prin propoziţii incidente, prin fraze şi să fii foarte atent ca propoziţia să se încheie bine compusă şi conexată” (Bruni 2004, 87).
Din acest motiv, după rezolvarea problemelor de ordin lexical şi gramatical, „traducătorul literei” trebuie să-şi dedice cea mai mare parte a timpului soluţionării problemelor de ordin retoric şi ritmic.

3. Căutarea soluţiilor

„Traducătorul literei” trebuie să găsească cîte o soluţie pentru fiecare tip de problemă. În unele cazuri, mai ales cînd problema este legată de nivelul semnificantului, cînd este vorba, adică, despre un joc fonic imposibil de reprodus în limba de sosire, o soluţie poate pur şi simplu să nu existe şi traducătorul trebuie să se resemneze cu o déperdition, cum spune Antoine Berman (2003, 59), respectiv cu o pierdere. Activitatea însăşi a traducătorului este, de altfel, în mod necesar destinată eşecului, în sensul că traducerea perfectă n-ar fi altceva decît reproducerea textului original: nu o transcriere mecanică, ci rescrierea exactă a textului original în limba sa, exact ca Quijote-ul lui Ménard din povestirea lui Borges: „Cei care au lăsat să se înţeleagă că Ménard şi-a închinat viaţa scrierii unui Don Quijote contemporan nu fac decît să ponegrească luminoasa lui amintire. El nu voia să scrie un alt Don Quijote – ceea ce e simplu –, ci să scrie romanul Don Quijote. De prisos să adaug că n-a încercat niciodată să facă o simplă transcriere a originalului; nu-şi propunea să-l copieze. Admirabila lui ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă – cuvînt cu cuvînt şi rînd cu rînd – cu cele ale lui Miguel de Cervantes”. [2] Un paradox pentru a spune că orice traducere, chiar şi una mai fericită, întotdeauna presupune, aşadar, o pierdere pe care traducătorul trebuie să înveţe să o accepte.
În majoritatea cazurilor, oricum, pentru a rezolva una dintre cele patru probleme despre care am vorbit, traducătorului i se supun atenţiei diferite soluţii, mai mult sau mai puţin adecvate tipului de text la care lucrează. Aici mi se par oportune două consideraţii: prima e că alegerea soluţiei va fi inevitabil orientată de tipul de text la care traducătorul lucrează. Aceeaşi problemă de ordin lexical va avea soluţii diferite după cum termenul de tradus se găseşte într-un manual, într-un eseu, într-un articol de ziar, în roman, într-o poezie etc. şi – în interiorul acestor tipologii generale – într-un anumit manual, într-un anumit eseu, într-un anumit articol, într-un anumit roman, într-o anumită poezie etc. Vreau să spun că dacă există, în general, diferenţe lingvistice caracteristice între diversele tipuri de texte, în interiorul fiecărei tipologii, în special al celor mai complexe lingvistic, ca romanul sau poezia, există diferenţe atît de marcate între textele individuale, că alegerea celei mai potrivite soluţii va fi determinată de caracteristicile individuale ale textului de plecare mai mult decît de ale tipologiei generale căreia îi aparţine.
A doua consideraţie, cu care aş vrea să închei, este că, pînă la urmă, căutarea şi alegerea unei soluţii bune îi revin exclusiv traducătorului: de sensibilitatea lui lingvistică şi de intuiţia lui creativă va depinde capacitatea lui, absolut unică şi personală, de a găsi o soluţie adecvată caracteristicilor lingvistice ale textului de plecare. Acest spaţiu de creativitate, deşi respectînd constant forma originalului, este cel care face imposibilă înlocuirea muncii individuale a traducătorului cu cea anonimă şi mecanică a unui program de traducere automată, într-un cuvînt a unei maşini fără istorie şi fără emoţii.


Alberto Bramati
(cu acordul revistei „tradurre. pratiche teorie strumenti”, nr. 3/2012, I quattro problemi del «traduttore della lettera»)
Traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone
(nr. 4, aprilie 2013, anul III)

NOTE

1. Citatul complet în latină: “Ego enim non solum fateor, sed libera voce profiteor me in interpretatione Graecorum absque scripturis sanctis, ubi et uerborum ordo mysterium est, non verbum e uerbo sed sensum exprimere de sensu”. - „Căci eu nu numai mărturisesc, ci şi arăt fără sfială în traducerile pe care le-am făcut din greceşte, afară de Sfintele Scripturi – unde chiar şi ordinea cuvintelor este o taină -, că nu am tradus cuvînt cu cuvînt, ci sensul acestora”, Hieronymus - Teoria şi practica traducerii textului sacru, traducere de Constantin Răchită.
2. Traducere de Andrei Ionescu, în Jorge Luis Borges, Proză completă 1, Editura Polirom, Iaşi, 2006.


Bibliografie

Antoine Berman, La traduzione e la lettera o l’albergo della lontananza, Quodlibet, Macerata 2003 (traducere italiană de Gino Giometto din Antoine Berman, La traduction et la lettre ou l’auberge du lointain, Seuil, Paris 1999).
Leonardo Bruni, Sulla perfetta traduzione, Liguori, Napoli 2004 (traducere italiană de Paolo Viti din Leonardo Bruni, De interpretatione recta, circa 1420).
Joëlle Gardes Tamine, La stylistique, Colin, Paris, 2010 (1992, 2005).
Roman Jakobson,  Aspetti linguistici della traduzione, în Saggi di linguistica generale, Feltrinelli, Milano, 2002, pp. 56-64 (traducere italiană de Luigi Heilmann şi Letizia Grassi din Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, Minuit, Paris 1963, culegere de eseuri la rîndul lor traduse din engleză de Nicholas Ruwet).
Friedrich Schleiermacher, Sui diversi metodi del tradurre, în  La teoria della traduzione nella storia cit., pp. 143-179 (traducere italiană de Giovanni Moretto din Friedrich Schleiermacher, Über die verschiedenen Methoden des Übersetzens, 1813).