Lingvistica niculesciană, o nouă rubrică dedicată studiilor lui Alexandru Niculescu

În acest număr inaugurăm o nouă rubrică în care vom oferi cititorilor noștri o selecție de scrieri ale lui Alexandru Niculescu (1928-2024). În numărul din februarie 2025 am evocat figura sa de profesor și cercetător al limbii române, subliniind în special atenția pe care acordat-o de-a lungul vieții relațiilor cu Italia și limba italiană.
Îndelungata activitate științifică, de șaizeci de ani, a profesorului Niculescu a mers din articol în articol, după cum este tipic cercetării lingvistice. Majoritatea cărților sale, adevărate comori, sunt culegeri de articole publicate anterior, care în cărți indicau o anumită perspectivă sau direcţie, adesea explicitată în subtitlu și în introducere. Aşa sunt cele patru volume Individualitatea limbii române între limbile romanice (I: 1965, II: 1978; III: 1999, IV: 2003), precum și aproape toate celelalte cărți. Articolele lui Niculescu sunt nenumărate și au apărut încă de la început atât în reviste academice românești, cât şi în străinătate, fiind scrise în româna sa lapidară și sintetică, cu observaţii pline de ironie și vivace formule conclusive. Și cu multe semne de exclamare! Dar scrierile sale au apărut aproape imediat și în franceză, care era atunci limba francă a lingvisticii, precum și a altor științe, sau în alte limbi. Printre acestea, italiana ocupă un loc de seamă, în special, dar nu numai, în anii în care a predat la Padova (1965-1971) și la Udine (1986-2002).
Iată câteva motive, foarte întemeiate, de a readuce în atenţia cititorilor unele articole ale lui Niculescu, atât în ediția română a revistei, cât şi în cea italiană. Alegerea lor a fost influențată parțial de motive practice, de disponibilitatea textelor; însă a urmărit în ansamblu câteva criterii de bază: să documenteze, chiar dacă într-o formă minimă, producția sa de tinereţe, apoi din anii maturităţii şi ai senectuţii, să mărturisească varietatea, adesea surprinzătoare, a temelor abordate, să ofere, în ediţia română, un profil autobiografic.
Cei care cunosc atât româna, cât și italiana sunt invitaţi să consulte ambele ediţii lingvistice ale revistei. Lectură plăcută!

Lorenzo Renzi

Diminutivele româneşti: o problemă de mentalitate

Domnului Ștefan Munteanu,
eminentului stilistician

Sextil Puşcariu 1937, p. 302-313 (studiul datează din 1929) a fost, după ştirile noastre, unul dintre primii cercetători – dacă nu chiar cel dintâi – care s-a ocupat de problemele diminutivelor româneşti. După el, Iorgu Iordan 1944 (ed. I), p. 174-194) a reluat problema funcționării semantice şi stilistice a diminutivelor în limba vorbită (completând, mai târziu, în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, Iaşi 1943, cu observații asupra uzului actual). Dar nici unul dintre eminenții savanţi nu avea în vedere texte literare, anterioare, în care problema utilizării diminutivelor fusese analizată, mai ales din punct de vedere expresiv.
Aceste texte, în fragmente, ne sunt puse astăzi la dispoziție de Rodica Zafiu, într-o cronică despre diminutive, publicată în „România literară” (1996, 5, pag. 7). Tânăra cercetătoare examinează ,,fenomenul derivării cu sufixe diminutivale” ca ,,simptom de psihologie socială”, adică de mentalitate. D-sa remarcă ceea ce nici Sextil Puşcariu, nici Iorgu Iordan nu au menționat: o utilizare a diminutivelor care exprimă o falsă, ipocrită atitudine a vorbitorului. Acesta îşi diminuează – cu bună ştiinţă – conceptele nominale (substantive, adjective) care implică posesiunea sau realizările obținute, apelând la diminutive. I. Heliade Rădulescu înregistrase această falsă atitudine chiar în vremea lui, în prima jumătate a secolului al XIX-lea: ,,ale lui, după ce se împuținează, devin mici-mitutele, ca să nu bată la ochii tiranului: îl auzi cum, singur, se ticăieşte: ,,ia, aci, şi eu, cu căscioara mea, cu muieruşca mea; voi şi eu să intru într-o slujbuliță, într-o pâinişoară, să am şi eu o meşcioară şi un păhăruț de vin” (cit. Rodica Zafiu, după Opere II, ed. D. Popovici, p. 382). Mai târziu, în a doua jumătate a aceluiaşi secol, Titu Maiorescu denunță astfel de folosiri ale diminutivelor drept ,,linguşire bizantină”, „linguşiri persane şi turcești”, ba chiar ca ,,manieră țigănească” (citate, Rodica Zafiu). Fenomenul falsei diminutivizări ca un act de ipocrizie socială datează, deci, de... cel puțin 200 de ani!

2. El există şi astăzi! Dl. Alex Ştefănescu, recenzând, într-o cronică literară („România literară”, 1996) volumul Tratat de înjurături (autori: Tudor Octavian, Ion Barbu, Ed. Oscar Priat, 1996) pe care îl consideră „un roman al stilului de viață românesc de azi”. Iată-l:
„Cum trăieşte Goguțicu? Are o căsuţă cu curticică pe o străduță mai mărişoară din mărginime. În față, ține o grădiniță, în spate are o sforică de pământ cu strugurei, cu ceva cepșoară, ardeiași, aşa, pentru o ciorbiță, o tocăniță, o sălățică, un vinişor. (...) Mititel, brunețel, hărnicuţ, Goguțicu nu stă toată ziulica. Pruncuții cer păpică, mămica vrea și ea o rochiță, un chiloţel, un ciorăpel. Când nu dă un ciocănel la maşinuţa şefului, mişcă din urechiuşe prin vreo piețișoară, la un băruleţ, cară lădițe, mută sticluţele pe răftuleţ, orice trebuşoară care aduce mălăiaşul e dulcică. Goguţicu are şi o iubițică, o fătuță cu un funduleţ şi nişte pâtişoare să-ți lingi degeţelele”.
Acest mic pamflet relevă, în toată diversitatea lor, efectele expresive ale utilizării diminutivelor în limba română vorbită. Întâlnim, aici, diminutive „obiective” (căsuță, străduță) care desemnează obiecte considerate „mici”, alături de diminutive – ,,subiective”, hipccoristice – care aparțin vorbitorului şi care dezvăluie atitudinea lui delicată, mângâietoare, față de obiect (ziulica, mămicuţa, iubițica etc.). Dar, alături de acestea, în mare măsură, apar false diminutive (un vinişor, o sălățică, maşinuţa (şefului!), trebuşoară, mălăieş etc.), desemnând o voită, conştientă, încercare de a prezenta, în formă redusă, diminuată, elementele vieții cotidiene, care nici măcar nu se pretează a fi diminutivizate. Ne găsim aşadar în fața unui caz de psihologie socială: vorbitorul îşi micşorează propriile sale obiecte şi acţiuni, Goguțicu (şi aceasta, un diminutiv de la Goguţu, la rându-i, diminutiv de la Gogu!) posedă o sforică (de ce nu sforicică?) de pământ, cu strugurei, cu ceva cepşoară, ardeiaşi etc. Tot Goguţicu dă un ciocănel (= repară!) la maşinuţa şefului, mişcă din urechiuşe prin vreo pieţişoară (cf. a mişca din urechi ,,a da bacşiş” dar şi „a face mici afaceri”), la un băruleţ etc., pentru că „orice trebuşoară care aduce un mălăieş” este bună (,,dulcică”)!
Cu astfel de folosire a diminutivelor, intrăm în probleme de mentalitate socială. De ce îşi diminuează Goguțicu munca şi câştigul? De ce, aşa cum scria, sarcastic, cu un secol în urmă, I. Heliade Rădulescu, „tot e mic la dânsul şi limba îi devine limbuliţă” (cit. Rodica Zafiu). Răspunsul la aceste întrebări este deosebit de complex.
Înainte, în secolul trecut, asemenea ipocrite diminutivizări îşi puteau avea motivaţia ,,ca să nu bată la ochi tiranului” (sau boierului, sau stăpânului). Mai târziu, în plină prigoană comunistă, putea să evite o inculpare pentru „avere ilicită”.
Dar astăzi?

3. Analizând exemplele de mai sus, observăm că ele reprezintă o retractilă autoumilire a vorbitorului, mimată în faţa unui interlocutor considerat a fi autorizat a-i aprecia averea sau a-i putea da un ajutor material. Autoumilinţa însoțită, implicit sau explicit de o cerere: în numele unei pretinse, declarate, sărăcii, vorbitorul cere comprehensiune şi chiar ajutor material.
Goguțicu se teme ca avutul să nu fie considerat avere, pentru a avea dreptul de a adăuga, la ceea ce a realizat până acum, alte câştiguri: orice trebuşoară care aduce un mălăiaş este binevenită' El are, aşadar, puțin şi cere încă puțin, pentru ca să scape de... sărăcie!
Diminutivele îl ajută. Ele diminuează situația de fapt, motivează cererea şi flatează pe interlocutor (considerat... bogat!), acuzându-i realitatea: că Goguțicu nu-i tocmai sărac: are ceva, dar ar vrea să aibă şi mai mult!

4. Asemenea acte de limbaj pot fi folosite şi în expresiile cerşetoriei. Titu Maiorescu nu exagera atunci când le considera „linguşiri balcanice”, ,,linguşiri persane şi turcești”, remarcând „întrebuinţarea lor din partea Ţiganilor” (cit. Rodica Zafiu). Umilinţa cererii, considerarea interlocutorului drept un „donator” posibil, flatându-1, sunt elemente caracteristice limbajului cerşetoriei autentice. Textele citate conțin formule precum şi eu (voi şi eu; ia, aici, şi eu – scrie I. Heliade Rădulescu; vrea şi ea se lamentează Goguțicu) care amintesc pe dă(-mi) şi mie!, specific limbajului cerşetorilor. Am arătat, în altă parte, că întrebuinţarea lui şi asociativ, cu sensul „alătură-mă şi pe mine celor cărora tu le dai” are sensul, linguşitor, profund ,,aşa cum, fiind atât de bun, boierule / stăpâne / omule bogat, ai dat şi altora, dă-mi şi mie!”. Falsa diminutivizare se asociază, adeseori, cu cererea umilă, cu cerşetoria....

5. În cazul lui Goguțicu, vorbitorul nu aşteaptă ajutor de la un boier, un stăpân sau un om bogat. Nicidecum! Goguțicu vrea să se autodiminueze şi să-şi mărească averea, ,,mişcând din urechiuşe”, fără a fi observat de semenii săi. Se teme de reacția lor invidioasă? Se teme de dorința lor (presupusă) de a voi ,,să moară capra vecinului”? Goguțicu vrea să devină (mai) bogat, pe furiș, fără să fie observat de cei în mijlocul cărora trăieşte, pentru a avea o siguranță materială (care să-i permită a întreţine şi o „iubițică”!).
Ajungem, astfel, la interpretarea psihologic-socială ultimă a acestor acte de limbaj. Ele caracterizează într-adevăr persoane sau grupuri în goană după câştiguri, permise sau ilicite, într-o societate precară economic. Aşa cum se întâmplă adeseori în România noastră de astăzi.
DI. Alex. Ştefănescu are dreptate! Expresivitatea diminutivelor, în limba română vorbită actuală, nu mai este o problemă strict lingvistică. Ea corespunde – sau reflectă – ,,stilul de viață românesc de azi”...

Alexandru Niculescu

(nr. 5, mai 2025, anul XV)

BIBLIOGRAFIE

Iorgu IORDAN, Stilistica limbii române, Ed. Societatea Română de Lingvistică, Bucureşti, 1944.
Sextil PUSCARIU, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
Rodica ZAFIU, Diminutivul, în „România literară”, 1996, 5, p. 7.