Etica rezistenței. Nicolae Steinhardt și libertatea interioară în contextul carceral și post-totalitar

„Omul trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este,
adică trebuie să ducă un război greu pentru a primi ceea ce i s-a dat.”
Nicolae Steinhardt

În inima gulagului românesc, între zidurile sumbre ale închisorilor Jilava și Aiud, Nicolae Steinhardt plăsmuiește una dintre cele mai luminoase și mai tulburătoare mărturii spirituale ale secolului XX. Scriitor, intelectual și monah român de origine evreiască, Steinhardt (1912-1989) a fost una dintre cele mai remarcabile figuri ale spiritualității europene contemporane. Arestat de regimul comunist pentru refuzul de a depune mărturie mincinoasă împotriva unui prieten, el descoperă în detenție nu doar proba persecuției, ci și un portal către o radicală metamorfoză interioară: acolo se convertește la creștinismul ortodox și își începe parcursul unei profunde renașteri lăuntrice. După eliberare, se retrage la mănăstirea Rohia, unde își trăiește existența ca monah, bibliotecar și autor. Lucrarea sa cea mai cunoscută, Jurnalul fericirii, reprezintă o mărturie incandescentă despre libertatea lăuntrică, prietenie și rezistență spirituală, o lucrare a cărei rezonanță a depășit granițele țării, găsind în Italia o apreciere semnificativă și confirmând vitalitatea dialogului cultural italo-român. Departe de orice tentație a victimizării sau revendicare ideologică, Jurnalul se impune ca o scriitură a rezistenței: împotriva răului, a minciunii, a disperării. Într-o epocă marcată de dezumanizare sistematică și de un control riguros asupra vieții interioare, Steinhardt răspunde printr-o libertate radicală și paradoxală: cea care izvorăște dintr-un interior răscumpărat. Nu suntem ceea ce suntem, ci ceea ce avem curajul să devenim.
Afirmația care însoțește această reflecție exprimă poate una dintre ideile cardinale ale gândirii lui Steinhardt: “Libertatea este posibilitatea sacrificiului.” O aserțiune provocatoare, care subminează logica convențională și ne invită la o altă lectură a condiției umane, în lumina adevărului, credinței și curajului.

Scrisul și mântuirea

Pentru Steinhardt, scrisul transcende simpla expresie de sine; el se configurează mai degrabă ca un act mântuitor. A scrie înseamnă a păstra un adevăr imposibil de mistificat prin propagandă, a da mărturie despre o lumină pe care totalitarismul nu o poate stinge. Cuvântul devine sacrament al memoriei și profeție a viitorului, spațiu inviolabil al libertății umane. Scrisul devine așadar cale de eliberare și formă de asceză: o luptă spirituală și intelectuală împotriva minciunii.
Libertatea nu înseamnă absența constrângerilor, ci o atitudine interioară. Nu constă în a face ce dorești, ci în a dori ceea ce este drept. Steinhardt răstoarnă logica opresivă a puterii: libertatea începe acolo unde ești dispus să renunți la tot, dar nu la adevăr. Refuzând să depună mărturie falsă, el nu a ales siguranța, ci integritatea. A spune „nu” răului, chiar dacă este legal; a spune „nu” nedreptății, chiar dacă este impusă: iată temelia libertății adevărate.
În lumea izolată a închisorii, Steinhardt descoperă o nouă fraternitate: bazată nu pe ideologii, ci pe suferință împărtășită, ajutor reciproc și demnitate umană. Evrei, ortodocși, catolici, greco-catolici, atei, monarhiști și comuniști antiregim: închisoarea devine un spațiu ecumenic și universal, un laborator viu al solidarității. Detenția relevă posibilitatea comuniunii chiar și în cea mai dură încercare: solidaritatea între deținuți devine scânteie de umanitate și har. A exista înseamnă a rezista. Supraviețuirea biologică nu e de ajuns: este necesară rezistența spiritului.
Pentru Steinhardt, martiriul nu este înfrângere, ci mărturie supremă a libertății. În fidelitatea față de sine și în rezistența sufletului la opresiune se manifestă noblețea umanului.
Libertatea este o responsabilitate comună. Nu un bun individual de apărat, ci o vocație de împărtășit. Ea cere alianță, fraternitate, solidaritate. Steinhardt ne învață că suntem cu adevărat liberi doar împreună, atunci când libertatea unuia devine ocazie de mântuire pentru celălalt.

Actualitatea mesajului lui Steinhardt

Într-o epocă ce se confruntă cu noi, insidioase forme de oprimare – psihologică, mediatică, digitală – care amenință integritatea interioară, mesajul lui Steinhardt își păstrează o stringentă actualitate. El ne îndeamnă la o „asceză a conștiinței”, la o vigilență morală fără compromisuri. Creștinismul său este unul întrupat, profund uman, care nu separă mistica de etică, martiriul de bucurie, crucea de frumusețe.
Într-o lume fragmentată, unde individul riscă să se piardă printre algoritmi impersonali și simulacre de libertate, lecția lui Steinhardt răsună ca un apel ferm către adevărul inimii. Vocea sa ne amintește că demnitatea nu este negociabilă, că orice conștiință trează este un bastion inexpugnabil împotriva tiraniei conformismului. Într-o epocă flămândă de sens, mesajul său este o busolă: ne călăuzește spre o libertate care nu se teme de sacrificiu, spre o bucurie născută din fidelitatea irevocabilă față de ființă.
Acest articol nu își propune să epuizeze complexitatea personalității și vastitatea operei lui Nicolae Steinhardt. Ar fi imposibil, și poate chiar nepotrivit, să încercăm să cuprindem în câteva fraze complexitatea unui destin existențial și spiritual atât de bogat în nuanțe, contradicții, vertijuri și tăceri. Numeroase studii, monografii, teze și cercetări i-au fost deja dedicate – semn al forței vii, mereu ireductibile, a gândirii și a mărturiei sale. Această modestă reflecție nu își dorește decât să fie un omagiu smerit, o invitație discretă și plină de respect la recitirea unui autor care a știut să transforme închisoarea în mănăstire, suferința în transfigurare, tăcerea în cuvânt locuit.
Suntem conștienți de fragilitatea și limitele privirii noastre omenești, adesea neputincioasă în fața marilor suflete, ale căror vieți nu pot fi cuprinse în definiții rigide și care continuă să vorbească, în moduri mereu noi, unor generații mereu schimbătoare. Nu ne rămâne decât să ne plecăm cu recunoștință și ascultare în fața celor care, precum Steinhardt, au știut să trăiască și să gândească libertatea ca sacrificiu și dar.

Alina Monica Turlea
(nr. 6, iunie 2025, anul XV)