Etica scrisului și scrisul ca finalitate etică. Însemnări despre Giuseppe Pontiggia

„Cred că înțelegerea faptului că textul poate fi îmbunătățit, că este un întreg format din bucăți dintre care unele funcționează, iar altele nu, și nu ceva misterios și intangibil, este fundamentală pentru scriitor. Sau, mai degrabă, este «și» asta, dar, în același timp, este un lucru asupra căruia se poate lucra.” (Giuseppe Pontiggia)

La invitația lui Aldo Grasso, între lunile mai și iulie ale anului 1994, Giuseppe Pontiggia a ținut, pentru emisiunea Dentro la sera difuzată de RAI-Radio Due, 25 de Convorbiri despre scris (Conversazioni sullo scrivere), care pot fi acum reascultate cu ajutorul unui CD și citite din transcrierile adunate într-un volum (publicate împreună în 2016) de mare utilitate pentru toți cei care doresc să mediteze asupra complexității scrisului.
Însă, aspectul cel mai important de remarcat este faptul că, încă din timpul redactării lucrării de licență, atenția lui Pontiggia s-a îndreptat mereu către tehnicile de scriere și către fiecare aspect, teoretico-practico-imaginativ, al obiectului numit carte. A fost un mare și influent cititor și „colecționar”, în măsura în care acest termen poate defini faimoasa pasiune a bibliofilului (posesor al aproximativ 40.000 de volume), mult mai pasionat de cunoaștere și de cunoștințele transmise de o anumită carte, prețioasă în ochii lui, decât de obiectul cu o valoare economică în sine.
În ceea ce privește lucrarea sa de licență, intitulată La tecnica narrativa di Italo Svevo (Tehnica narativă a lui Italo Svevo), susținută în 1959 sub coordonarea prof. Mario Apollonio de la Universitatea Catolică din Milano, a primit oferta de a-i fi publicată în Kamen', o revistă internațională de poezie și filosofie, lucrarea apărând în numerele 21 și 22 din ianuarie-iulie 2003. Lucrarea înfățișează un Pontiggia tânăr, dar deja sigur de propriile mijloace și de lectura atentă a studiilor romanului lui Warren Beach și a producției neofenomenologiei școlii milaneze a lui Antonio Banfi. Sigur, în special de înțelegerea activității pe care Enzo Paci o desfășura prin relaționismul său, atât teoretic, cât și interpretativ, cu scopul răspândirii în Italia a fenomenologiei și a operei de pionierat a lui Dino Formaggio, după devalorizarea totală, artistică și tehnică, a subiectului în zona idealistă și, în special, în cea influențată de filosofia lui Benedetto Croce și Giovanni Gentile. Dino Formaggio, un mare maestru al esteticii europene (foarte stimat de Pontiggia), republicase în 1953, la Milano, la editura Nuvoletti, lucrarea sa fundamentală, Fenomenologia della tecnica artistica (Fenomenologia tehnicii artistice), în care erau reluate lucrări anterioare și chiar lucrarea sa de licență.
În acea vreme, abordarea temei tehnicii artistice în întreaga sa complexitate de înțelesuri era un act de curaj, pentru că era vorba de un mediu încă plin de rezultate idealiste. Astăzi, ne-au mai rămas doar miasmele climatului structuralist (dezinteresat de centralitatea aspectului semantic), cu devalorizarea și, uneori, completa neglijare a mrejei dense de legături etice, valorice și istorice, judecate greșit (prin prisma scientismului) ca fiind „neștiințifice”. Așadar, alegerea lui Pontiggia în privința scriitorului triestin Italo Svevo a fost una curajoasă. După cum scrie și Daniela Marcheschi în Introducerea la lucrarea La Lente di Svevo (Lentila lui Svevo):

                „Este uimitoare siguranța cu care Pontiggia, student fiind, știe să identifice și să domine (fapt demonstrat și de cele mai mărunte citări) cele mai solide baze teoretice pentru lucrarea sa de licență: spre exemplu, dincolo de intervențiile așa-numite «canonice», obligate, asupra lui Svevo ale lui Eugenio Montale și Benjamin Crémieux, care i-au fost primii examinatori, cele ale lui Sergio Solmi, Elio Vittorini, Bruno Maier, Giacomo Devoto, Carlo Bo, Alain Robbe-Grillet și ale altor câtorva.
Într-o epocă în care dezbaterea în jurul autorului triestin se încheia adesea cu insistența asupra dificultății lecturii (Svevo, 'un scriitor pentru inițiați', sublinia Flora) sau se învârtea în jurul acelor «scăpări lingvistice», născute din slaba mânuire a limbii italiene, al căror caracter marginal fusese subliniat în 1925 de însuși Montale, Pontiggia nu doar își reafirmă forța stilului și rolul de titan al literaturii italiene, ci și statura sa europeană.”

            Lucrarea de licență a lui Pontiggia atinge subiecte clar definite încă din titlurile, formulate cu precizie chirurgicală, ale capitolelor în care este împărțită: Il punto di vista (Punctul de vedere), Il tempo (Timpul), I personaggi (Personajele), Il paesaggio (Peisajul), Il dialogo (Dialogul), Il linguaggio (Limbajul); la final, vine bibliografia. Atenția și grija pentru limbaj sunt deja evidente și se observă chiar și în cele mai mici amănunte, de la un singur cuvânt până la adjective. Pe scurt, este vorba de o scriere eseistică riguroasă și clară, și de o gândire independentă remarcabilă: încă o deosebire față de stilul academic în care se scriu și astăzi, în general, astfel de lucrări.
Să ne întoarcem însă la Conversazioni sullo scrivere (Convorbiri despre scris). După cum Pontiggia subliniază, referitor la cursurile de creație literară pe care le-a susținut la Teatrul Verdi din Milano în 1984, dar și în cadrul conferințelor, al eseurilor și al articolelor, nu îl interesează atât de mult aspectul normativ, cât principiul „economiei de stil”, care are în vedere respectarea unei „caracteristici specifice stilului literar, și anume precizia”.
În ceea ce privește obiectivele cursurilor de scriere creativă, Pontiggia subliniază: „există dimensiuni diferite ale scrisului; există scrieri – cum să spun – cu valoare literară și există scrieri care se limitează la a comunica eficient și funcțional. Acesta din urmă este obiectivul pe care toată lumea îl poate atinge în mod rezonabil la un curs de scriere creativă”. Pentru această activitate, au contat mult pentru Pontiggia anii în care lucrase ca editor, despre care scrie:

          „Vorbeam cu autorul despre asta, iar el, de obicei, era de acord cu faptul că, într-adevăr, unele părți trebuiau modificate: nu în interesul cuiva anume, ci în interesul textului. Eu sugeram anumite corecturi, încercuiam cuvintele care, după mine, trebuiau omise sau sugeram altele. Este o muncă pe care n-o mai fac din cauza timpului limitat, dar care a reprezentat o experiență importantă: și este o muncă pe care, la rândul meu, o solicit din partea unor cititori-victime atunci când scriu. Știu foarte bine că nu e o muncă ușoară. Îi rog pe acești cititori să-mi citească textul, să-mi spună sau să sublinieze fragmentele care, în opinia lor, nu funcționează, disonanțele în scriere, cuvintele greșite, tablourile neterminate și replicile neconvingătoare. Dacă sunt severi și exigenți, le ofer toată recunoștința mea.”

O muncă de scriere și rescriere la care Pontiggia, folosindu-se uneori de prieteni-critici pe care putea conta (exemplară a fost colaborarea sa cu Daniela Marcheschi, care i-a editat opera în Meridiani Mondadori [7]), a supus texte și romane. Deosebit de emblematică este revizuirea și rescrierea, ani mai târziu, a romanului La grande sera, publicat de Mondadori în 1989 și câștigător al premiului Strega. În ediția revizuită pentru seria Oscar Mondadori din 1995 citim:

«După ce a fost publicat Grande sera, în 1989, mi-am dat seama că textul avea niște defecte deloc marginale. Unii dintre critici și cititori m-au sprijinit, ca să zic așa, în această convingere tulburătoare. Le-aș rezuma, schematic, astfel: redundanțe în colorit retoric (excese de antiteze, paralelisme, oximoroane). Aforisme insistente. Sentențiozitate în dialoguri. Am lucrat timp de peste un an la corectarea acestor defecte. Din revizuirea capilară, cuvânt cu cuvânt, textul a ieșit nu frapant, dar profund schimbat. Pare mai fluent, mai nuanțat, ambiguu, ironic. Munca asupra detaliilor a ajuns să schimbe întregul. Eu sper să fie îmbunătățit». [8]

Sau să ne gândim la munca de ‘tăiere, revizuire și coasere’ a ultimei lucrări Prima persona (culegere, cu diferite revizuiri, a Albumelor publicate în suplimentul de duminică al cotidianului „Il Sole, 24 Ore”, între februarie 1997 și mai 2002). Un adevărat volum de critică a existentului și o privire eidetică asupra lucrurilor și asupra limbajului, asupra lucrurilor prin intermediul limbajului și al criticii sale, care amintește în alte privințe de exemplarul Diario fenomenologico [Jurnal fenomenologic] al lui Enzo Paci.
În Introducerea din 1973 la acest volum al său, Paci scria in mod semnificativ:

«Este și o întoarcere la subiect [fenomenologie, n.r.], la cogito, nu la subiect ca o categorie artificială, ci la subiectul propriu-zis, la persoana întâi: la acel subiect care este fiecare dintre noi și care nu este nici categorie abstractă, nici gândire pură. Pentru a face acest lucru trebuie să suspendăm orice cunoaștere și orice judecată dată înainte de a experimenta acțiunile și faptele așa cum sunt ele trăite, trebuie să se realizeze exercițiul de suspendare pe care scepticii greci îl numeau epoché. Nu trebuie să se repete noțiuni sau categorii abstracte, ci să se înceapă de la capăt, să se efectueze mereu operațiile care întemeiază o cunoaștere și o știință». [10]

Afirmații care evidențiază contextul gândirii filosofice, astăzi neobișnuite la scriitorii italieni, în care Pontiggia își va maturiza în timp propria idee de autobiografism în literatură, al cărui exemplu este (în multe privințe care trebuie să fie cercetate și mai departe de critică) romanul Nati due volte [Născuți de două ori] (Milano, Mondadori, 2000). O idee care se anunțase deja în toată problematica sa amploare formală încă din timpul studiilor pentru teza despre Svevo:

«Această incapacitate substanțială de a nega punctul de vedere unic reprezintă astfel o dovadă tehnică a autobiografismului lui Svevo. De fapt, nu atât unicitatea este cea care ne convinge (în Conștiința lui Zeno narațiunea este chiar la persoana întâi, dar acest lucru ar putea fi doar un artificiu tehnic), cât încercările zadarnice ale lui Svevo de a o frânge. Autobiografismul care nu sufocă, ba chiar favorizează crearea multor personaje de neuitat. Autobiografismul unui om care era deja extraordinar în viață (în ciuda aparențelor superficiale) a fost transfigurat de propria artă într-un protagonist emblematic, contradictoriu, disperat, zâmbitor». [11]

Cu acribia unui filolog, la dimensiunea fenomenologică Pontiggia adaugă o traversare a ceea ce a produs mai bun filologia și lingvistica, îmbinând – în maniera lui Paul Ricoeur – dimensiunea fenomenologică și dimensiunea hermeneutică, în acest caz literară. Pontiggia, de fapt, renunță la un absolutism fondator al eului – tocmai ca să spunem lucrurile în stilul lui Ricoeur – cu scopul de a scoate la suprafață un sine ca altul, într-un orizont inter-subiectiv și larg cultural care prevede alteritatea în interiorul subiectului însuși: sinele este altul, dar este și acel «sine care coincide cu ceilalți», drag lui Giorgio Caproni, nu numai lui Pontiggia. Eul care co-implică – poartă în sine – chiar și acea multiplicitate și dialogicitate afirmate și de Michail Michailovici Bachtin și de teoria ascendentului fenomenologic din prima parte a secolului al XX-lea.
Apare aici, și în acest fel, acea dimensiune a eticii scrisului și a scrisului ca înțelegere etică, în stare să determine redescoperirea și sensul primar al termenului a inventa. Dându-i din nou cuvântul lui Pontiggia, citim:

«Cred că a scrie înseamnă, mai presus de toate, a inventa în sensul etimologic de invenire. Invenire în limba latină însemna a găsi. A inventa este un iterativ al lui invenire și înseamnă în esență a descoperi ceea ce nu știai că tu cunoști, să găsești ceea ce nu știai că există. Cred că unul dintre obiectivele unui povestitor este să dea viață unui text care, în final, știe mai mult decât naratorul, un text care reprezintă pentru el o sursă de surpriză, de curiozitate, de cunoaștere, care nu-l dezamăgește la relectură, ci mai mult, îi dezvăluie sensuri ascunse pe care el însuși nu le putea prevedea. Un text este reușit dacă știe mai multe decât autorul, iar acest lucru este confirmat atât de experiența noastră, cât și de experiența istorică". [12]

Traducere de Iudith Andreea Marcu, an II, LMA
Ana Maria Penciuc și Alesia-Giulia Leho, An 1 LMA EN-IT
Coordonatori: lect.dr. Anamaria Milonean, asist. dr. Irina-Cristina Mărginean
Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)

1) Giuseppe Pontiggia, Dentro la sera. Conversazioni sullo scrivere, Milano, Belleville Editore, 2016. La citazione in epigrafe è tratta proprio da questo volume postumo, in particolare da p. 18.
2) Ora Giuseppe Pontiggia, La lente di Svevo, Introduzione di Daniela Marcheschi, Milano, Marietti 1820, 2022.
3) Ivi, p. 13.
4) Cfr. Giuseppe Pontiggia, Dentro la sera, cit., p. 21.
5) Ivi, p. 19.
6) Ivi, pp. 28-29.
7) Giuseppe Pontiggia, Opere, lucrare îngrijită și însoțită de un eseu introductiv de Daniela Marcheschi, Milano, A. Mondadori, 2004.
8) Giuseppe Pontiggia, La grande sera, Postfață de Daniela Marcheschi, Milano, Mondadori, 1995, p. 5.
9) Giuseppe Pontiggia, Prima persona, Milano, Mondadori, 2002.
10) Enzo Paci, Diario fenomenologico, Milano, Bompiani, 1961, p. 5.
11) Giuseppe Pontiggia, La lente di Svevo, cit., pp. 67-68.
12) Giuseppe Pontiggia, Dentro la sera, cit., pp. 25-26. Trebuie citit este și articolul Etica, pentru programul RAI-RadioTre, realizat de Mirella Fulvi, Vedi alla voce (martie 1994- iulie 1995), într-o transcriere inedită pe care, cu amabilitate, mi-a pus-o la dispoziție Daniela Marcheschi:
«‘Etică’ vine de la ethos, un cuvânt grecesc care însemna ‘obicei’, ‘mod de a se comporta’.
Înțelegem prin termenul ‘etică’  acea parte a filosofiei care abordează problema alegerilor omului în fața binelui sau a răului, a sensului și a valorii acțiunilor noastre.
Etica poate avea, desigur, rădăcini religioase, izvorâte dintr-o credință; sau rădăcini raționale, izvorâte din rațiune.
Personal, am o anumită neîncredere față de etici care au rădăcini atât de adânci fie în credință, fie în rațiune, în sensul că ele duc adesea la intoleranță. Etica creștină, catolică, islamică, convinsă că posedă adevărul, sfârșește prin a vrea să-l impună întregii societăți.
Aceeași etică laică ce se bazează pe Rațiune, de exemplu etica kantiană, se află la baza celor mai nemiloase acțiuni comise împotriva omului, în numele unei rațiuni unice, absolute, în care se crede și pe care se vrea a o impune chiar și celor care o refuză.
În timpul Revoluției franceze, iacobinii au impus eticitatea Rațiunii pe cheltuiala și chiar în dauna celor care nu o cunoșteau și care trebuiau să i se supună. Astfel, baza religioasă și rațională a eticii poate duce la intoleranță.
Mă atrage concepția pe care o are un distins gânditor laic al secolului XX, Giuseppe Rensi, care spunea că singura etică ce nu este intolerantă este o etică sceptică, adică o etică ce e conștientă de limitele rațiunii: conștientă că nu există o singură rațiune, ci mai multe rațiuni, și este o etică respectuoasă față de tradiții, deschisă la nou, și care nu ajunge până la intransigență, fanatism, tocmai pentru că își cunoaște propriile limite».