Agnes Richter sau broderia ca document al unei subiectivități oprimate

Este interesant de urmărit modul în care broderia s-a manifestat ca un instrument de expresie pentru femei din afara domeniului artistic în secolul al XIX-lea. Broderia este, atât în istoria ei cât și în prezent, o practică care aduce împreună viața de zi cu zi, intimitatea și reflecția, cu moduri de a analiza critic relațiile dintre genuri și felurile restrictive de a privi genurile, atât când a fost practicată de către femei în situații de criză (internate în aziluri de boli mentale, în închisori sau lagăre de concentrare), cât şi în micro-crizele vieții cotidiene. Femeile au folosit și folosesc broderia ca pe un mod de a scrie cu acul, de a se scrie pe ele însele în istorie și de a se aduce în vizibilitate. Vom vorbi despre jacheta brodată de Agnes Richter, o femeie internată într-un spital de psihiatrie din Heidelberg, ca despre un exemplu paradigmatic pentru folosirea broderiei ca instrument de expresie și deopotrivă ca manifest politic.
În cartea sa Heroines, Kate Zambreno urmărește felul în care boala psihică a fost asociată cu feminitatea și a fost folosită pentru îngrădirea creativității feminine pe parcursul istoriei. „Neurologul Silas Weir Mitchell a opinat odată că «bărbatul care nu cunoaște femeia bolnavă, nu cunoaște femeia». O continuare a unei ideologii inculcate adânc încă din antichitate că femeile erau nebune prin însăși natura lor (primitivă, emoțională, slabă, cuvântul isterică provenit din termenul grecesc hystera care însemna pântece).” [1]
Acest discurs despre feminitate ca fiind inerent supusă iraționalului a urmărit destinul a numeroase artiste femei, ale căror vieți și opere s-au aflat sub semnul luptei cu stigma și stereotipurile asociate cu lipsa sănătății mentale. Virginia Woolf avea, la cererea medicului ei și sub supravegherea soțului, un regim de lucru de o oră pe zi, în restul timpului fiind sfătuită să aibă ocupații mai feminine, cum ar fi grădinăritul. „În epoca victoriană, se credea că este dăunător pentru o femeie (o soție) să aibă o imaginație bogată, să-și folosească mintea. S-a crezut că faptul acesta o îmbolnăvește [...] A fi văzută în primul rând ca o invalidă înseamnă să fii invalidată.” [2]
Genurile diaristice, în asocierea lor cu feminitatea, au constituit un mod de a minimaliza importanța biografiei, a vieții reale, trăite, în constituirea operei de artă. „Pericolul” autobiografiei ca fiind prea unilaterală, prea idiosincratică, prea limitativă și narcisistă a fost definit astfel atunci când în discuție erau artiste femei (acest fenomen fiind descris pe larg de Kate Zambreno cu referire la scriitoarele moderniste). [3]  Doar atunci când este vorba despre femei, arta lor e definită ca fiind prea îngustă dacă e autobiografică, în timp ce artiștii bărbați, atunci când se inspiră din particularitățile vieților lor, ceea ce rezultă este considerat a avea o relevanță universală.

Agnes Richter, Little Jacket (Mica jachetă), fragmente din halatul spitalului psihiatric, ațe colorate, fetru maro,
1895, 38.5 × 42.0 cm, Prinzhorn Collection, Heidelberg

Jacheta lui Agnes Richter este o piesă paradigmatică pentru felul în care broderia a fost folosită ca o modalitate de reflecție asupra propriei vieți, ca o modalitate de expresie și de a crea voce și spațiu de către o femeie aflată într-o situație de criză.
Agnes Richter (1844-1918) a fost o croitoreasă născută în Germania. În 1895, a fost internată într-un spital de psihiatrie din Heidelberg, de către tatăl și frații săi. Dosarul ei medical a fost localizat și recuperat după mulți ani în care a părut pierdut, în contextul cercetării pentru expoziția Irre ist weiblich. Künstlerische Interventionen von Frauen in der Psychiatrie um 1900 (Nebunia este o femeie. Intervenții artistice ale femeilor în psihiatrie în jurul anului 1900). Dosarul medical conține mai ales informații despre situația financiară a lui Agnes Richter (care era independentă din punct de vedere financiar înaintea internării ei, reușind să se întrețină din munca ei și să strângă o sumă de bani, la care nu a mai avut acces în urma internării). Dosarul nu conține nicio referință la munca ei de a crea și a broda o jachetă care vorbește indirect, simbolic și misterios, despre viața ei. Agnes Richter a fost internată în azilul din Heidelberg timp de 23 de ani, sfârșindu-și viața acolo. Numărul 583, numărul care i s-a alocat în spital, este brodat pe jachetă în mai multe locuri, transformând depersonalizarea instituțională în ceva obsesiv și intim. Aflată într-o situație în care era privată de libertate, de orice drepturi, de toate posesiunile ei materiale, Richter a folosit ceea ce știa să facă, lucrul cu acul și ața, pentru a da expresie materială gândurilor și trăirilor sale, pentru a se păstra în amintire, pentru a menține un control asupra propriei vieți. Broderia a fost pentru Agnes Richter un mod de a nu se pierde pe sine.
Jacheta lui Agnes Richter s-a păstrat pentru că a fost parte din colecția medicului psihiatru și istoricului de artă Hans Prinzhorn, care a lucrat la Heidelberg în anii 1920 și a studiat obiecte realizate de pacienți și paciente din spitale psihiatrice. Hans Prinzhorn își dorea să găsească în creativitatea celor din azilurile psihiatrice un sens în haosul pe care îl trăise in Primul Război Mondial, văzând în creațiile celor din aziluri o forță expresionistă care vorbea despre condiția umană. [4] Colecția lui Prinzhorn conține peste 5000 de piese, pe care le-a studiat din perspectiva lor artistică, preocupat fiind de „autenticitatea” experienței umane pe care aceste artefacte o conțineau. Atunci când jacheta i-a fost trimisă lui Prinzhorn pentru a deveni parte din colecția lui, aceasta a fost însoțită de un bilet pe care era menționat „Coase pe toate rufele și hainele ei amintiri din viața ei”, această notiță laconică transmițându-ne informația că jacheta care s-a păstrat era parte dintr-un mai vast proiect autobiografic de creativitate reprimată.
Jacheta lui Agnes Richter este realizată din materialul de in din care erau făcute uniformele din spital. Peste inul gri albăstrui, umerii și talia sunt marcate cu fetru maro. Toată construcția piesei, cu detaliile ei precum manșetele și butonierele, arată măiestria celei care a cusut-o. Întreaga piesă este brodată cu ațe în cinci culori diferite, creând un jurnal brodat în care textele se suprapun și se intercalează. Cuvintele ei, care apar și dispar din țesătura obiectului care trebuia să o depersonalizeze, nu-și doresc să fie nici decorație nici slogan, sunt o înregistrare profundă și enigmatică a experienței ei de viață, un text care nu are nici început nici final, care se intersectează în spirale narative. Jurnalul personal, purtat pe veștmânt, scris și în interiorul hainei, transformându-se în rutina zilelor prin fraze adăugate și fraze șterse, pe haina care poartă urmele corpului care a purtat-o, este în mare parte aproape indescifrabil. Printre fragmentele de text care se pot descifra, se poate citi „Nu sunt mare”, „Vreau să citesc”, „Plonjez cu capul înainte în dezastru”. În interiorul hainei apare scris: „1894. Eu sunt” și „Eu, azi, femeie”.

Dosarul medical al lui Agnes Richter conține referințe la statura ei măruntă, la faptul că era slabă și că avea spatele deformat. Jacheta conține aceste referințe spectrale la corpul care a purtat-o cândva. Materialul este decolorat la subsiori, fetrul este tocit acolo unde a intrat mai mult în contact cu corpul. Din construcția piesei nu este clar dacă nasturii se închideau în față sau la spate (în acest caz, piesa putând să conțină o referire la cămașa de forță). Textul a fost brodat mai ales în interior, scris în directa vecinătate a corpului care purta jacheta, acest lucru făcând referire atât la natura intimă a textului scris, cât și la cenzura din instituția psihiatrică. Pe partea deformată a spatelui nu a fost brodat text, devenind ca o zonă mută a piesei. Toate micile detalii ale construcției piesei, contrastul dintre eleganța croiului, precizia cu care au fost create butonierele şi felul expresiv și liber, maniera plină de forță în care a fost realizat scrisul arată cu claritate că această piesă textilă era pentru Agnes Richter mult mai mult decât o haină. Această piesă este o modalitate prin care ea și-a exprimat simbolic situația, este echivalentul unei picturi expresioniste, subliniind cu revoltă condiția existențială a celei care a creat-o și a feminității oprimate în general.
Textul este scris in Deutsche Schrift, o manieră de a scrie care îl face în prezent și mai dificil de descifrat. Dar nu doar natura arhaică a scrisului face conținutul jurnalului brodat să fie atât de misterios. Literele sunt uneori deformate, cu porțiuni care lipsesc și acest lucru nu poate fi pus pe seama lipsei de îndemânare a celei care le-a cusut (atâta vreme cât croiul și detaliile de construcție ale jachetei sunt realizate cu măiestrie). Literele scrise ca un dicteu automat, într-un mod care, deși transpuse în mediul laborios al broderiei, duc cu gândul la notări rapide și febrile, sunt opusul literelor din mostrarul (sampler-ul) care educa feminitatea supusă a secolului al XIX-lea. Scrisul de pe jachetă nu este ordonat, feminin, elegant ci, dimpotrivă, este o mărturie plină de furie și revoltă. Cuvintele sunt scrise adesea aproape fără spații între ele, uneori direcția textului se schimbă brusc și unele cuvinte se suprapun. De asemenea, nu este clar de unde începe firul narativ al jurnalului brodat sau care este direcția de citire. Textul înaintează în spirale în jurul mânecilor, coboară în diagonale dinspre guler, trece din exterior în interior și de pe in pe fetru, uneori dispare brusc. Textul nu respectă regulile de spațiere, ortografie sau punctuație, pulsează cu o viață proprie. Caracterul non-linear al textului este, conform criticei literare feministe Rachel Blau Dufessis, o formă pură de scriitură feminină „non-ierarhică, care sparge structurile ierarhice, creând o imagine uniformă a elementelor pe suprafață, fără un moment culminant, sau un centru de interes vizual, materialul fiind organizat în centre multiple”. [5] Textul jachetei, în care cuvântul cel mai des descifrabil este Ich (eu), este o scriitură non-narativă, cu centre multiple, non-secvențială, ale cărei părți își răspund una alteia prin ecouri și armonii, fiind teme și variații ale unei narațiuni mai mult magice decât literare. [6]

Anca Gyemant
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)

NOTE

[1] Zambreno Kate, Heroines, Semiotext(e); 2012, pag. 56.
2. Ibidem, pag. 75.
3. Ibidem, pag. 243.
4. Gail A. Hornstein,  Agnes’s Jacket: A Psychologist’s Search for the Meanings of Madness, 2018, Routledge, pag 3.
5. Apud Gail A. Hornstein, op.  cit., pag 267.
6. Ibidem, pag. 3.
7. Ovidius, Metamorfoze, Editura Științifică, București, 1972.
8. Gail A. Hornstein,  op. cit., pag. 5.

Articol realizat în cadrul cercetării pentru teza de doctorat a drd. Anca Gyemant, coordonator științific prof.univ.dr. Adriana Lucaciu, Școala Doctorală de Arte, Facultatea de Arte şi Design, IOSUD-Universitatea de Vest din Timișoara.