„Sentimentul contrariului” în nuvela „Tu râzi” de Luigi Pirandello

Luigi Pirandello s-a remarcat în mod special în genul epic, prin romanele Exclusa (1893), Schimbul (1895), Unul, nici unul și o sută de mii (1924), cât și dramatic, prin Șase personaje în căutarea unui autor (1921), Uriașii munților (piesă neterminată, 1936). În anul 1934 primește Premiul Nobel pentru literatură. Își construiește lumea literară după conceptul lui Henri Bergson, conform căruia toată realitatea este viața în continuă devenire, „un flux indistinct”, iar cei care ies din el devin „forme individuale” și, conform lui Pirandello, încep să moară.
Tu râzi este una dintre cele mai cunoscute nuvele pirandelliene, publicată în 1912 în „Corriere della Sera” şi ulterior inclusă în volumul Nuvele pentru un an. Opera tratează tema râsului utilizând acel „sentiment al contrariului” specific scriitorului, care scoate la lumină ceea ce se ascunde sub aparenţe, invitând la reflecţie. Aşadar, umorul lui Pirandello, pe care el însuşi îl defineşte „sentiment al contrariului”, este strategia de delegitimare a „formelor” prin care cititorul este îndemnat nu doar să privească dincolo de măşti, ci să şi conştientizeze întreaga însemnătate a descoperirii respectivelor realităţi, cu toate consecinţele pe care o asemenea conştientizare le presupune. Chiar dacă zâmbetul stârnit este unul amar şi plin de milă, efectul umorului este, tocmai prin această valoare a sa, unul confortant.
În acest caz, „sentimentul contrariului” scoate în evidenţă viaţa dezolantă a personajului principal. Acesta este Anselmo, un om modest, bun, iubitor, dar cu o poveste bizară ce stă la baza dramei lui, râsul în somn, în timp ce visează fără să-şi aducă aminte de nimic: ,,Era sigur, foarte sigur, domnul Anselmo, că n-a visat niciodată nimic, care să-i poată provoca hohotele de râs. Nu visa deloc! Nu visa niciodată! Cădea în fiecare seară, la ora obișnuită, într-un somn de plumb, negru, greu și foarte adânc, din care îl costa mult efort și multă stăruință să se trezească! Pleoapele îi atârnau peste ochi, ca două pietre de mormânt”.
Titlul nuvelei reproduce, de fapt, cuvintele pline de furie ale nevestei bietului domn Anselmo, pe care aceasta i le repeta noapte de noapte:
„Scuturat de nevastă, cu o smucire furioasă a brațului, a sărit din somn și în noaptea aceea bietul domn Anselmo.
– Tu râzi!
Zăpăcit și cu nasul încă astupat de somn și cam indiferent, șuierând ușor, în gâfâiala trezirii neașteptate, a înghițit în sec; și-a scărpinat pieptul păros; pe urmă a zis, încruntat:
– Până și… la naiba… până și-n noaptea asta?
– În fiecare noapte! în fiecare noapte! – a urlat nevastă-sa, vânătă de mânie.
Domnul Anselmo s-a ridicat într-un cot și, continuând cu mâna cealaltă să se scarpine pe piept, a întrebat cu iritare:
– Dar ești foarte sigură? Poate mai strâmb din buze, de la stomac; și ți se pare că râd.
– Nu, râzi, râzi, râzi – a confirmat ea de trei ori. – Vrei să auzi cum? uite așa.
Și a imitat râsul larg, în hohote, pe care îl trăgea soțul ei în somn, în fiecare noapte”.
Scena tragi-comică de mai sus introduce cititorul ex abrupto în atmosfera teatrală a acestei nuvele. Dialogul personajelor este imediat urmat de vocea naratorială, la persoana a treia, care punctează situaţia:
„Iritarea și spaima, mânia și necazul jucau în același ritm, în sufletul devastat al domnului Anselmo, din cauza acelor râsete incredibile ale lui, din fiecare noapte, în somn, care o făceau pe nevastă-sa să prindă bănuiala că el, dormind, se lăfăie în cine știe ce delectări, pe când ea zăcea alături, iată, fără să adoarmă, furioasă pe eterna durere de cap și cu astmul nervos, palpitațiile la inimă și, mă rog, toate bolile posibile și imaginabile la o femeie sentimentală, pe la vreo cincizeci de ani”.
În cheie interpretativă, râsul demască, încă de la început, tristețea „eternă” a domnului Anselmo, cauzată de sentimentul vidului interior. Această stare se aprofunda odată cu nepăsarea şi superficialitatea persoanelor din jurul său. Doar pentru că suferinţa lui nu era declamată pe o scenă de teatru, ci era mai degrabă un șoptit surd, aşa-zişii spectatori, în cazul acesta apropiații, considerau că aceasta nu este decât o modalitate de a ascunde adevărata bucurie din vis. Soția lui, persoana care ar fi trebuit să-l înțeleagă și să empatizeze cu el, era prima care îi făcea viaţa amară, mânată de o gelozie absurdă şi total nejustificată:
,,Furia cu care nevasta îl scutura, vânătă de nervi, când îi striga: “Tu rîzi!” nu avea firește alt motiv decât gelozia. Care… nimic, să fim serioși, ce era? o așchie măruntă, ridicolă, din piatra infernală, dată de soarta binevoitoare pe mâna nevestei, pentru a se amuza să-i zgândăre rănile, toate rănile pe care, cu atâta grație, a vrut să i le presare existența”.
Perspectiva narativă, aşa cum transpare din fragmentul citat, se bazează pe ironia dramatică, cunoscută și sub numele de ironie tragică, care creează un contrast între situația personajelor și adevărul din spatele evenimentelor din poveste.
Ca un om asupra căruia pare că destinul a pogorât un sfârșit nefericit, protagonistul își priveşte suferința cu filosofie. Astfel, la început, „ajutat cu atâta înverșunare de soartă, domnul Anselmo izbutise (tot spre lipsa lui de consolare) să-și înalțe spiritul spre considerații filosofice care, chiar fără să-i știrbească deloc credința în sentimentele sale cinstite, profund înrădăcinate în suflet, i-au smuls mângâierea de-a spera în acel Dumnezeu, ce răsplătește și recompensează pe lumea cealaltă. Și, neputând să creadă în Dumnezeu, prin urmare nu putea să mai creadă, cum tare i-ar fi plăcut, în vreun drăcușor glumeț, care s-ar fi vârât în trupul său și s-ar fi distrat să râdă în fiecare noapte, pentru a stârni cele mai urâte bănuieli în sufletul soției geloase. […] Și atunci, excluzând diavolul, excluzând visele, nu rămânea altă explicație pentru hohotele de râs decât vreo boală de tip nou; poate o convulsie viscerală, care se manifesta prin acea izbucnire sonoră de râs”.
Dar, după ce a fost consultat de medicul de boli nervoase care i-a confirmat că nu putea să râdă într-un asemenea hal în somn fără să viseze, Anselmo ajunge la următoarea revelaţie: „Dar ia te uită, ia te uită: până la urmă, totuși! Da, da. Așa trebuia să fie. În mod providențial natura, pe ascuns, îl ajuta în somn. Îndată ce închidea ochii la spectacolul nenorocirilor sale, natura, iată, îi dezbrăca sufletul de toate straiele de doliu și-l purta, ușurel, ușurel, ca o pană, pe aleile proaspete ale viselor celor mai fericite. Îi reteza, e adevărat, cu cruzime, amintirea cine știe căror delicii vesele; dar firește, în orice caz, îl compensa, îi odihnea în mod inconștient sufletul, pentru ca, în ziua următoare, să fie în stare să îndure necazurile și dușmăniile sorții”.
Deznodământul nuvelei pune din nou cititorul faţă în faţă cu „sentimentul contrariului”: când, în cele din urmă, domnului Anselmo i s-a întâmplat să-și aducă aminte de unul din visele care-l făceau să râdă atât de tare, în fiecare noapte, a descoperit, spre surprinderea lui, că în visul respectiv era vorba despre dezumanizarea unuia dintre colegii săi de birou, bătrânul Torella, care era tratat de către șeful său ca un animal, ca un catâr, aspect comparabil cu situația personajului Bellucca din nuvela Il treno ha fischiato. Domnul Anselmo este dezamăgit și dezgustat de sine și se îngrozește de faptul că a putut să râdă la o asemenea grozăvie. Intervine însă aici vocea naratorială care redimensionează reacția lui Anselmo, considerând că este „foarte normal să râdă de prostii”.
Titlul operei, Tu ridi, capătă astfel o semnificaţie mai profundă, în corelaţie cu interogaţia finală: „Cum altfel ar fi putut să râdă?” În contextul în care domnul Anselmo este atât de asuprit de greutățile vieții, acest râs nu este doar firesc, ci şi recomandabil, întrucât reprezintă unul dintre cele două momente de fericire care-i oferă motivația necesară pentru a mai îndura o nouă zi. Celălalt moment de fericire stă în timpul pe care și-l petrece cu mult iubita lui nepoată, Susi: „Domnul Anselmo, în culmea fericirii, o asculta, o savura, deși cu lacrimile abia stăpânite, la vederea acelui gât subțire al fetiței”.
În acest fel, Luigi Pirandello redă magistral perspectiva evadării omului din cotidian prin intermediul visului și al râsului, îndemnându-l pe cititor să mediteze la sensul profund al existenței.

Nuvela Tu râzi este accesibilă online la acest link, în traducerea lui Laszlo Alexandru.