Sfânta Treime în pictura italiană din secolele XIV-XVII

Semnalăm volumul Sfânta Treime în pictura italiană din secolele XIV-XVII / La Santa Trinità nella pittura italiana dal Trecento al Seicento, apărut în ediţie bilingvă la editura Eikon din Bucureşti şi semnat de Otilia Doroteea Borcia, autoare a altor două cărţi dedicate artei italiene: Viaţa si patimile Mântuitorului în pictura italiană din secolele XIV-XVII / La vita e la passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento (2021) şi Cele mai frumoase „Madone” din pictura italiană din secolele XIV-XVI / Le più belle Madonne della pittura italiana dal Trecento al Seicento (2023). Publicăm în continuare prefaţa semnată de Angelo Manitta, profesor, poet, scriitor, președintele Academiei Il Convivio, Castiglione di Sicilia – Bergamo, Italia, urmată de Triptic și Trinitate. Scurt cuvânt însoțitor de Luigi Bambulea, lector universitar dr. la Universitatea Națională de Arte din București, cercetător științific la Muzeul Național al Literaturii Române, București .

PREFAŢĂ

Sfântul Grigorie de Nazianz, în secolul al IV-lea, a făcut catehumenilor din Constantinopol, prin predica sa, o sinteză a credinței trinitare: «Mă refer la mărturisirea credinței în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Eu v-o încredințez astăzi. Cu ea vă voi scufunda în curând în apă și din ea vă voi scoate. Vă dau această credință care să vă însoțească și să vă conducă în timpul întregii voastre vieți. Vă dau o singură divinitate și putere, care este Una în Trei și le conține pe toate Trei în mod distinct. Divinitate fără diferență de substanță sau de natură, fără un grad superior care să înalțe, sau un grad inferior care să coboare... Conaturalitatea infinită este formată din trei infinități. Fiecare considerată în sine este Dumnezeu în întregime... Abia am început să mă gândesc la Unitate și iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Abia am început să mă gândesc la Treime și iată că Unitatea mă satură.” Acest citat se potrivește perfect cu cercetarea pe care profesoara Otilia Doroteea Borcia o face de mai mulți ani asupra relației dintre credința creștină și artă, concentrându-și atenția mai ales asupra perioadei de aur a artei italiene care începe cu Evul Mediu târziu și ajunge până la Baroc. Într-adevăr, după publicarea cărților „Viața și Patimile lui Hristos în pictura italiană din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea” și „Cele mai frumoase madone ale picturii italiene din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea”, iată o lucrare într-adevăr interesantă din punct de vedere al analizei artistice, dar și din punct de vedere teologic: misterul Sfintei Treimi în artă.
După cum au afirmat Grigore de Nazianz și Conciliile de la Niceea (325) și de la Constantinopol (381), această dogmă a fost discutată încă de la începuturile Bisericii, dar problema nu este doar teologică, ci mai ales pe de o parte conceptuală, iar pe de alta vizuală, pentru că trebuie să fie înțeleasă atât de cei învățați, cât și de oamenii obișnuiți. Încă din primele secole ale creștinismului, de fapt, teologii și artiștii s-au străduit să facă acest mister cât mai clar posibil, în încercarea de a da o formă invizibilului și de a apropia, în același timp, credinciosul de dogmă.
Și Sfântul Augustin consideră acest subiect de o importanță fundamentală, dovadă că i-a dedicat un întreg tratat, în care investighează unitatea Treimii, întrucât „nu există un alt subiect la care greșeala să fie mai periculoasă, cercetarea mai grea, descoperirea mai rodnică” (De Trinitate Dei, I, 3,5) și de aceea ajunge la concluzia că „Treimea este un Dumnezeu unic și adevărat și ca atare trebuie crezut și gândit că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt o singură și identică substanță sau esență.” (De Trinitate, I, 2, 4).
Chiar și în domeniul artistic, arta figurativă a încercat să transmită vizual acest concept încă din secolele V-VI, așa cum dovedesc unele picturi și mozaicuri. Cu această lucrare, Otilia Borcia arată și propune un excursus destul de detaliat și de punctual, atât artistic, cât și istoric, axat pe arta italiană între secolele XIV și XVII, dar fără să neglijeze imagini și referiri la alte secole, evidențiind modul în care se poate contribui la a face vizibilă dogma Treimii. Și deși aceste imagini au apărut cu mult timp în urmă, tema este încă actuală, dovadă că și artiștii contemporani încearcă să o reprezinte, fără a folosi maniera clasică. Această argumentare se datorează însă, după cum explică de mai multe ori Autoarea, unei nevoi intime a omului modern de a relua și pătrunde acest mister, care este și una dintre temele principale ale Conciliului Vatican II, care se bazează pe Treime. Lecția despre împăcare învață, de fapt, că Dumnezeu nu este o Entitate de neatins, ci apare ca o comuniune de Persoane care se dăruiesc oamenilor pentru a-i face să participe continuu la o viață sfântă. Ca Familie a lui Dumnezeu, Biserica apare așadar precum o icoană a Treimii, capabilă să contureze un nou mod de viață, ale cărui semne caracteristice sunt împărtășirea și fraternitatea.
Dar omul modern vrea să cunoască și să înțeleagă și de ce credincioșii, care au trăit în sânul bisericii de-a lungul a aproape două mii de ani, au perceput acest mister, pe care Otilia Borcia îl evidențiază și prin citarea unor scriitori creștini importanți care au prezentat Sfânta Treime ca entitate universală, legată de cultura clasică. În toate culturile antice, de fapt, numărul Trei este prezent și dominant. Gândirea lui Pitagora, ca și cea a lui Platon și a neoplatonicilor, vede în Unu rădăcina tuturor lucrurilor. Este vorba despre Unu care se face Doi și apoi devine Trei; iar triunghiul este prezentat, chiar în opera Timeu a lui Platon, ca o figură geometrică de bază a universului. Numărul Trei, simbol al ordinii metafizice a cosmosului, este astfel considerat ca elementul principal și profetic al Treimii, amprenta Logosului Trinitar apărând în manifestările unei realități spirituale, care leagă reflectarea creștină de gândirea filozofică greacă, într-o continuitate ideală a conceptului de Dumnezeu Trinitar.
Calea aleasă de Autoare nu este numai interioară, ea privește mai ales aspectul figurativ, evidențiind modul în care pictori, sculptori și artiști din diverse epoci au abordat dogma și au tratat-o într-o manieră vizuală, încercând să facă acest principiu teologic să fie înțeles de oamenii obișnuiți și să le devină în același timp mai accesibil, în provocarea de a da o imagine vizibilă invizibilului mister al Treimii. Obiectivul pe care ea și l-a ales este așadar, acela de a analiza pe de o parte din punct de vedere artistic diferitele lucrări realizate de cei mai cunoscuți pictori ai secolelor de aur ale picturii italiene, iar pe de altă parte, acela, mai presus de toate, de a readuce la viață o temă complexă. Sunt analizate lucrările unor pictori precum Rafael, Giotto, Cimabue, Masaccio, Signorelli, Moroni, Lotto, pentru a-i cita doar pe unii dintre ei, la care credința, adică cercetarea interioară s-a unit cu parcursul istoric al dogmei de-a lungul secolelor, prin prezentarea unor imagini artistice, a dictatelor Bisericii și prin analizarea fiecărei opere de artă.
Și cu ajutorul imaginilor Otilia Borcia reușește să se apropie de orizontul misterului folosind limbajul special al sensibilității religioase care devine sinteză iconografică a unei reflectări spirituale, care poate exprima în același timp și dialogul personal dintre artist și Treime, în intenția de a arăta, cum au făcut deseori numeroșii pictori cunoscuți care sunt prezentați, acea legătură intimă de iubire dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în uniunea fericită a Celor Trei Persoane.
Meritul lucrării este, așadar, acela că reușește să facă să devină uman, prin intermediul artei, divinul, așa cum apare în tablourile artiștilor care sunt analizați, arătând clar și descriind reprezentarea unității și distincția dintre Dumnezeu Unic și Dumnezeu cu Trei chipuri, pentru a o face de înțeles omului, deși acest mister rămâne totuși de nepătruns în sens absolut. Dar, din moment ce divinitatea este lumină și fiecare reprezentare vizuală a Treimii devine lumină, exprimată prin culori, imagini și figuri simbolice, precum porumbelul sau chipurile umane ale unui Dumnezeu Tatăl și ale unui Dumnezeu Fiul. Prin alegerea ei înțeleaptă, Autoarea, cu acele forme adesea de construcție piramidală care înfățișează chipul hieratic al Tatălui și al Fiului răstignit, cu porumbelul Duhului Sfânt între ei, ne pune în fața admirabilelor pânze ale unui Andrea del Castagno sau unui Pesellino, ale unui Giovanni Maironi sau unui Luca Signorelli, ale unui Francesco Morone sau Andrea Previtali, sau ale frescelor clasice pictate de Rafael în încăperile Vaticanului, unde Disputa asupra Sfintei Taine scoate în evidență figurile Tatălui și Fiului, cu porumbelul Duhului indicând ostia din centrul scenei; sau la picturile lui Giotto și Cimabue, care cu arta lor au reușit să dea mișcare și viață diferitelor personaje. Astfel, prin fiecare imagine, realistă sau idealizată, umanizată sau spiritualizată, este dezvăluită o realitate suprasensibilă, transcendentă, care amintește de frumusețea invizibilă a unui suflet profund și de nepătruns în efortul de a pătrunde în dogma Treimii și în secretul Eternului. Astfel, cu această carte, Otilia Doroteea Borcia reia și analizează istoria figurativă a uneia dintre principalele dogme ale Bisericii, prin frumusețea artei și prin imaginile pe care oamenii le-au făurit despre acest mister conceptual.

Angelo Manitta

Triptic și Trinitate. Scurt cuvânt însoțitor

Profesoara Otilia Doroteea Borcia face parte dintre acele spirite, rare astăzi în învățământ, pentru care cultura (și holograma ei privilegiată, cuvântul) reprezintă un mod de a fi, cel mai nobil dintre toate. Traducător, editor, lingvist, cercetător, poet și dascăl, ea și-a instalat pasiunile, energia și valorile în bibliotecă. Sau le-a dobândit și hrănit aici, de aici. Iluminările și descoperirile care au marcat-o au devenit, de-a lungul anilor, premise ale cunoașterii împărtășite, nuclee intelectuale ale multor cărți, studii, conferințe, cursuri. Sunt de-o surprinzătoare evidență în chiar prezența sa fizică, deci reprezintă o amprentă a personalității sale (și a familiei sale spirituale), înțelegerea și desfășurarea propriului itinerar academic, intelectual și profesional în spiritul unei aventuri misionare. Aliaj temperamental de iluminism și romantism, întreaga sa activitate, de-a lungul unei jumătăți de veac, s-a articulat ca o donație efervescentă (nu o dată, cred, gratuită, dar plină de sens). Desigur că nu a fost, această (auto)investiție în valori, o carieră, ci un destin. Una dintre mărturiile pe care le depun în justificarea acestui portret este chiar volumul de față.
Cititorul trebuie să știe că are înaintea sa o introducere, un curs, o conferință. Sau un tur ghidat într-o galerie tematică, alcătuită de autor nu pentru a epata specialiștii, ci pentru a iniția profanii. Intelectualul, profesorul și cercetătorul fac, între aceste pagini, eufonie, armonizându-și vocile pentru a produce totodată cunoaștere și artă. În vechea tradiție a lui Odobescu, dascălul și intelectualul care semnează această carte introduc instrumentele didactice și de cercetare în genul eseistic. Nu un fals tratat de arte ni se oferă aici, cât o panoramă „rezonată” cu Dumnezeu. Ca un album comentat, cartea aceasta folosește, de fapt, precum cărțile anterioare ale autoarei, schema pelerinajului mental. Fiecare temă dispune de propria hartă artistică, iar stațiile poartă cititorul, devenit subiect de turism cultural în propria cameră, prin istoria teologiei vizuale occidentale.
Este un proiect în trei secvențe. În două volume anterioare, autoarea a urmărit tema Madonei și ciclul vieții hristice (culminând cu Patimile), așa cum se dezvoltă acestea în arta premodernă de expresie creștin-occidentală (și, în particular, italiană). Era firesc (și necesar) ca între cele două „voleuri” – Fecioara, care în ipostaza Madonei evocă Nașterea, respectiv viața lui Iisus, cu al ei apogeu de pe Cruce – să fie așezat retablul, dedicat temei trinitare. Reunite într-un proiect unic, aceste trei monografii vizuale vor alcătui o panoramă a istoriei mântuirii, care debutează cu decizia treimică de creare și, apoi, de izbăvire a omului, care continuă cu întruparea și cu istoria terestră a lui Hristos și care se încheie, ca și cum ar urma vechiul an bisericesc răsăritean, cu glorificarea Fecioarei.
În paginile de față, consacrate panoului central al acelui imaginar altar poliptic evocat mai sus, tema trinitară este urmărită și analizată, ca act de viziune (mistică) și de vedere (plastică), în funcție de câteva tipuri iconografice. Surprinde, mai cu seamă, creativitatea teologică (adesea, speculativă) a spiritualității occidentale: depășind interdicțiile primului mileniu creștin, privitoare la nereprezentabilitatea ființei divine, deci depășind totalmente vechiul aniconism semitic, catolicismul a făcut posibilă o tradiție vizuală de o mare bogăție și de o reală profunzime, care, înainte de a constitui obiectul litigiilor interconfesionale, reprezintă, iată, subiectul – luminos și inspirant – al istoriei artei și al esteticii. Profesoara Otilia Doroteea Borcia are, în acest colocviu, deloc facil, o voce clară, eficientă și delicată. Vivant Professores!

Luigi Bambulea