„Gabriele D’Annunzio, între Poezie, Plăcere și Îndrăzneală”. Caietul 6 al lui Antonio Rizzo

Semnalăm ultimul Caiet bilingv al lui Antonio de Rizzo, al şaselea din seria Îmi amintesc de o zi de școală, editat de Asociația Italienilor din România (RO.AS.IT.) şi dedicat lui Gabriele D’Annunzio, între Poezie, Plăcere și Îndrăzneală. Caietul 6 a fost publicat în 2023, cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la nașterea lui Gabriele D’Annunzio (1863-2023), supranumit Il Vate/Poetul sacru, pentru a „oferi cititorului român o fereastră prin care să observe atent și să cunoască complexitatea unuia dintre cei mai importanți autori ai Italiei, protagonist al scenei literare la trecerea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea”, aşa cum scrie Ida Valicenti în Prefaţă.
În Introducere, Antonio Rizzo subliniază faptul că D’Annunzio ne-a lăsat o moştenire literară „cu adevărat imensă: a scris neobosit vreme de șaizeci de ani, în timp ce existența lui devenea un mit, care merită să fie descoperit sau revăzut fără idei preconcepute, după caz”.
Publicăm în continuare un extras referitor la inovaţiile lingvistice dannunziene.

Limba lui D’Annunzio

Alchimist, bijutier, meșter al cuvintelor – sunt câteva dintre definițiile inventate de critici și de savanți pentru a defini „limbajul” lui Gabriele D’Annunzio. El însuși s-a autodefinit odată ca un „muncitor” al cuvântului când, în timpul Primului Război Mondial, era chemat să țină discursuri publice pentru a-i încuraja pe soldați.

«[...] În platitudinea generală a prozei se ridică, precum o „voce elevată”, aceea a lui Gabriele d’Annunzio, care a fost înainte de toate „maestrul cuvântului”. Pentru a exprima cele mai variate senzații, omenești, supraomenești, sălbatice, el își extinde vocabularul cu mult peste limitele obișnuite, recurgând la cuvinte arhaice, dialectale, tehnice (preluate, de exemplu, din Istoria naturală a lui Pokorny sau din Dicționarul maritim și militar al lui Guglielmotti, luând cuvinte din limbile latină sau greacă indirect sau probabil prin simboliștii francezi). Bellonci afirmă că „viața din scrisorile îndrăgostiților, până la proclamațiile politice, a luat formele lui D’Annunzio, iar femeile au devenit cele alese acolo unde bărbații erau tiranii”. Această influență s-a făcut simțită mai ales în jurnalism, în care au fost răspândite numeroase cuvinte și joncțiuni ale lui D’Annunzio: teoria în sensul de „procesiune, rând”, velivolo, irreale, malioso, aromale, liliale, sinfonia di colori, la declinazione del giorno, una fascinazione di continenti sconosciuti, i dolori di nostra gente, quel volto di giovane iddio, temeva non forse egli avesse etc.
Mișcarea futuristă a făcut mult zgomot, susținând inovații radicale: „impetuozitatea instantaneitate-emoție va arunca în aer rigiditatea frazei, supapele punctuației și șuruburile adjectivării” (Marinetti, Zang tumb tumb, Milano 1914, p. 10), dar influența asupra limbajului comun a fost nesemnificativă. [...]
Influența limbajului administrativ este mai puternică decât fusese vreodată și mai mult ca niciodată atacată de puriști; [...]
Nu mai puțin puternică este acțiunea exercitată asupra limbajului comun scris de jurnalism, care contribuie și la propagarea clișeelor și formulelor fixe [...]
Cei care își îndreaptă privirea către arta scrisului îl vor admira pe clasicul și totuși plin de viață Carducci, pe luxuriantul D’Annunzio, pe gânditorul și echilibratul Croce: dar trebuie (din păcate) să recunoaștem că în proza scrisă cotidiană (în
scrierile, să zicem așa, ale unui ins oarecare) acţiunea exercitată de limbajul birocratic și de cel jurnalistic este mai puternică decât aceea a unui Carducci, a unui D’Annunzio, a unui Croce. Un lexic poetic bogat și tradițional se găsește încă la tânărul Carducci; dar, în cea mai bună perioadă a sa, el își reînnoiește lexicul, mai ales prin îmbogățirea cu latinisme, dacă nu noi, nefolosite în mod obișnuit în poezia secolelor precedente. [...]
Dar cuvintele tradiției aulice sunt acum reduse la foarte puține. Carducci l-a stimulat și pe Gabriele d’Annunzio, înainte ca acesta să pornească pe propriul drum. Alexandrinismul său îl determină să caute cuvinte frumoase și rare, decadentismul lui îl face să guste cuvântul ca pe o muzică sau ca pe o aromă. El folosește foarte mult cuvinte latine și grecești, dialectale și tehnice; pe scurt, extinde lexicul poetic probabil mai mult decât fusese vreodată».
(Bruno Migliorini, Storia della lingua italiana, Giunti/Bompiani, 2019, pp. 842-846)

Nu toată lumea știe, dar, pe lângă faptul că a fost scriitor, poet, dramaturg, militar, politician, jurnalist și patriot italian, un simbol al decadentismului, o figură celebră din Primul Război Mondial, semnatar al Manifestului intelectualilor fasciști în anul 1925, D’Annunzio a fost și un lingvist cu o creativitate înnăscută, inventator de neologisme, mărci și cuvinte care au devenit parte din viața de zi cu zi a milioane de italieni, care încă și astăzi îl citează pe Vate fără măcar să-și dea seama.
D’Annunzio era într-o concurenţă constantă cu Dante Alighieri, atât de mult încât s-a lăudat că a folosit 40.000 de cuvinte în operele sale, în timp ce Poetul Suprem a folosit doar 12.000. A fost un adevărat inovator și amprenta pe care a lăsat-o în viața cotidiană este nemuritoare.
Și lumea sportului îi datorează lui D’Annunzio un omagiu. De exemplu, lui îi datorăm invenția emblemei. Ideea emblemei s-a născut cu ocazia unui meci de fotbal jucat de Vate în timpul ocupației orașului Rijeka în anul 1920. Pe tricourile jucătorilor, în locul ecusonului casei regale, care era la putere, a decis să aplice o emblemă cu culorile drapelului Italiei.

D’Annunzio se inspira din toate aspectele vieții, inclusiv din mâncare. Astfel încât în timpul procesului de italienizare din acei ani, când englezismele și francezismele erau desființate, a simțit nevoia să traducă termenul sandwich „sendviș”. Și într-o zi, aflându-se într-un bar din Torino, a exclamat: „Ne-ar trebui încă unul din acele apetisante tramezzini „sendvișuri”, inspirându-se din termenul din domeniul arhitecturii tramezzo, care înseamnă perete despărțitor subțire.
Protagonistul „zborului nebunesc” de deasupra Vienei (9 august 1918) a fost și inventatorul cuvântului velivolo „avion„ folosit pentru prima dată în romanul Poate că da, poate că nu; dar și termenul fusoliera „fuzelaj”, pentru a indica corpul avionului. Și să nu uităm de denumirea vigili del fuoco „corpul de pompieri”, inventată de D’Annunzio pentru a indica organul de specialitate pe care îl cunoaștem foarte bine cu toții.

D’Annunzio a creat și câteva mărci foarte cunoscute, prima a fost cea a magazinului Rinascente „Cel care renaște”. Numele datează din anul 1917, când un magazin universal din Milano a fost distrus de flăcări și cu această ocazie il Vate l-a redenumit pe cel nou cu termenul de Rinascente „Renăscut”.
O marcă renumită de biscuiți, pe de altă parte, s-a născut în anul 1922, când mica patiserie genoveză numită Società Accomandita Industria Wafer e Affini a devenit una dintre primele companii europene de producere a dulciurilor. D’Annunzio, care era foarte îndrăgostit de dulciurile acestei firme, a propus să fie simplificat numele cu inițialele acesteia, transformându-l în acronimul Saiwa, așa cum se numesc și astăzi.
A inventat numele propriu Cabiria pentru eroina filmului mut cu același nume, din anul 1914, pentru care a semnat scenariul, numele propriu Ornella precum și pseudonimul scriitoarei de romane de dragoste (dedicate unui public feminin) Amalia Liana Negretti Odescalchi, în artă Liala.

De asemenea, D’Annunzio a italienizat chiar coniacul francez în arzente, derivat din arzillo și din latinescul ardens „fierbinte, înțepător” pentru a indica starea de euforie indusă de beție sau căldura care este simțită în urma consumului de alcool.
Expresia tener-a-mente „a ține în minte” este un joc de cuvinte format din cuvintele „a aminti” și „cu tandrețe, cu duioșie” și apare pe multe bilețele și fotografii pe care il Vate le dedica femeilor sale, printre care Luisa Bàccara și Olga Levi Brunner, cu semnificația de dulce amintire a amantelor.
Tot D’Annunzio a fost cel care a inventat termenul Milite ignoto, din latinescul miles ignotus, însemnând „erou necunoscut”, termen folosit pentru a desemna mormântul în care se afla îngropat trupul unui soldat necunoscut, căzut în timpul
Primului Război Mondial; mormântul se găsește la baza monumentului lui Vittorio Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei, monument cunoscut ca Altare della Patria „Altarul Patriei”.
Me ne frego „Nu-mi pasă” este o expresie care nu exista înainte de a o inventa Gabriele D’Annunzio. Motto fascist? Criticii și istoricii sunt de acord că il Vate nu a luat nimic de la fascism, ci a fost fascismul cel care a luat de la el. O dovadă în acest sens a fost eia eia alalà folosit de el... un strigăt de încurajare și de victorie care să fie în contrast cu anglo-saxonul hip hip hurrah. Și mai este și celebrul Io ho quel che ho donato „Am ceea ce am dăruit” care iese în evidență la intrarea în Vittoriale.
În concluzie, și pentru a rămâne în contextul inovațiilor lingvistice ale lui D’Annunzio, părerile nu au fost niciodată unanime.

Antonio Rizzo
(nr. 2, februarie 2024, anul XIV)