Alessandro Manzoni, „al patrulea tată al limbii italiene”

La 150 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Alessandro Manzoni (1785-1873), întemeietorului romanului italian prin capodopera I promessi sposi (Logodnicii), vă propunem un articol de Antonio Rizzo privind rolul decisiv avut de marele lombard, considerat „al patrulea tată al limbii italiene”, care, după ce a „limpezit-o în apele râului Arno”, a oferit-o italienilor ca limbă națională, într-o formă îngrijită, rafinată, elegantă, formă în care ni se prezintă limba italiană și astăzi. [1]

În secolul al XIX-lea, milanezul Alessandro Manzoni îşi scrie romanul, un roman istoric, dar se ocupă și de căutarea unei limbi nu literare și artificiale, ci a unei limbi care să fie, în schimb, capabilă să reproducă spontaneitatea vorbirii populare din vremea sa. Acesta este un alt moment decisiv în istoria limbii italiene și a literaturii sale; pentru capodopera sa, Manzoni decide să abandoneze limba italiană din proza tradițională, în favoarea unei limbi italiene mai actuale și mai omogene, fondată pe limbajul viu și cult al Florenței contemporane lui. În acest fel se realizează ceva care existase în gândirea marelui scriitor în urmă cu mai bine de treizeci de ani. De fapt, el scrisese într-o scrisoare din anul 1806: „Spre nenorocirea noastră, statul italian împărțit în fragmente [în multe state mici], lenea și ignoranța aproape generale, au plasat atâta distanță între limba vorbită și cea scrisă, încât aceasta se poate numi aproape o limbă moartă”. Opțiunea lingvistică a lui Manzoni – văzută în acești termeni – anunță secolul al XX-lea, perioadă în care se merge, într-adevăr, progresiv, reducând separarea limbii scrise de cea vorbită, chiar dacă această perioadă nu va fi una de scurtă durată.

„În prima jumătate a secolului al XIX-lea, realitatea lingvistică italiană arăta că limba era încă fragmentată în diferitele dialecte locale și, în lipsa unei capitale politice, era foarte dificil să se întrevadă unificarea limbii vorbite. […] Manzoni și-a pus, însă, cu multă vigoare, problema unei limbi scrise care să fie potrivită pentru roman, gen literar care, împreună cu teatrul, este cel mai apropiat de limba vorbită și necesită, mai mult decât alte genuri, naturalețe și veridicitate expresivă, mai ales in dialoguri. Pentru romanul său, limba italiană avea o tradiție solidă ca limbă a poeziei și a studiilor, chiar cele științifice, dar nu avea tot atâta putere ca limbă vorbită, cel puțin în afara Toscanei: Manzoni însuși, milanez, vorbea despre lucrurile cotidiene în dialect și despre subiectele mai serioase (de literatură, filozofie, politică) în limba franceză”. [2]

Între anii 1821 și 1823, Manzoni și-a propus să compună romanul său, intitulat Fermo și Lucia, dar nu a vrut să-l publice, pentru că a fost nemulțumit și dezamăgit de rezultat. El însuși a scris că îl considera „un amestec indigest de fraze puțin lombarde, puțin toscane, puțin franceze, chiar și puțin latine; de fraze care nu aparțin niciuneia dintre aceste categorii, dar care sunt extrase [obținute] prin analogie și prin extensie, fie de la una, fie de la alta dintre ele”. Dar unde să fie căutat acest model lingvistic imaginat de Manzoni și care să reprezinte o limbă reală, adică intr-adevăr vorbită și care să poată fi scrisă, înțeleasă și acceptată de toți? Adică, în final, o limbă concretă și perfect funcțională? Manzoni nu avea nici o îndoială: această limbă trebuia să fie florentina cultă.

Astfel, între anii 1824 și 1827, și-a rescris romanul, modificându-l complet, atât personajele, cât și limbajul folosit de acestea, precum și structura lui in sine, eliminând capitole pe care le considera prea emfatice. De această dată l-a numit Logodnicii și, după câteva luni petrecute la Florența, pentru a-și însuși italiana florentină autentică – nu limba toscană, așa cum fusese definită generic pană atunci, pentru că între diferitele orașe toscane existau și există diferențe lingvistice evidente – în sfârșit, l-a publicat. Această ediție a fost numită Ventisettana [3] și a avut un mare succes printre cititorii din Italia (cititorii culți, desigur) și a fost tradusă in principalele limbi europene, având și ediții piratate – drepturile de autor încă nu existau – în Italia și în străinătate.
Însă autorul, obsedat de perfecțiune prin natura sa, a dorit să depășească orice limită și a făcut o corectare a operei, modernizând unii termeni care mai aveau încă o nuanță de vechi. Rezultatul a fost ediția din anul 1842 – numită Quarantana [4] – publicată în fascicole, între anii 1840 și 1842 și pe care o mai citim și astăzi.

„La acea vreme, romanul a fost considerat aproape un ‘scandal’ și nu numai din punct de vedere lingvistic, dar și pentru conținutul său. Un roman scandalos din multe puncte de vedere: în primul rând pentru noua limbă în care este scris, vie și variată, după cum vii și variate sunt diferitele momente ale acțiunii, la care limbajul se adaptează fără să-și piardă vreodată caracterul unitar.
Apoi, întregul roman este scandalos, cu pretenția de a alege ca protagoniști personaje anonime, pe care Istoria le-a neglijat și le-a uitat întotdeauna.
În sfârșit, scandalos este acest roman aparent catolic, pentru modul său de a examina lumea ecleziastică fără milă, de a descoperi și de a releva chiar și răul din mănăstiri și de a arăta că un cardinal este cu adevărat important nu atunci când ocupă o poziție superioară sau când descinde dintr-o familie ilustră, ci când aceste privilegii sunt puse in slujba celorlalți.
Referitor la acest ultim aspect, este suficient să reamintim că Biserica a interzis, începând cu ediția Ventisettana, citirea operei în seminarii, până aproape de primul deceniu al secolului al XX-lea; și că unii critici actuali au ajuns să demonstreze (destul de bine motivat) că da, Manzoni a scris un roman, dar și un ‘cripto-roman’, un roman ascuns, în sensul că ascunde un profund anticlericalism de evidentă sorginte iluministă, așa cum de fapt a fost considerată personalitatea lui Manzoni din punct de vedere cultural”. [5]

Prin capodopera sa, Manzoni a pus bazele unificării lingvistice. Conținutul lingvistic al romanului va fi decisiv inovator, odată cu introducerea unei noi ortografii pentru mulți termeni, cu sugerarea folosirii unor modificări în fonetică dar, mai ales, în morfologie și în sintaxa frazei: astfel încât, câțiva ani mai târziu, în anul 1883, romanul Logodnicii a fost inclus de Accademia della Crusca printre textele menționate în Vocabular, ca exemplu și paradigmă de urmat. De asemenea, acest lucru – și nu numai acesta – îi va aduce lui Alessandro Manzoni numele de „al patrulea tată al limbii italiene”.

Antonio Rizzo
(nr. 9, septembrie 2023, anul XIII)

NOTE

1. Articolul lui Antonio Rizzo este extras din volumul bilingv Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene / Mi ricordo di un giorno di scuola. Quaderno 5. Storia della lingua italiana, publicat de Asociația Italienilor din România - RO.AS.IT în 2021.
2. Roberta Cella, Storia dell’italiano, Il Mulino, 2015.
3. Această ediție a fost publicată în anul 1827.
4. Această ediție a fost publicată în anul 1842.
5. Aldo Spranzi, L’Altro Manzoni/Celălalt Manzoni, Ares edizioni, 2008.