Românii la Muntele Athos. O perspectivă istorică

Poți să fii creștin ortodox, catolic, protestant sau practicant al oricărei alte religii, ba chiar agnostic sau ateu, însă odată ce ai dobândit o suficientă cunoaștere a Muntelui Athos nu-i poți ignora frumusețea, unicitatea, sacralitatea.
Sfântul Munte al Ortodoxiei este ultima mare oază a Creștinătății și reprezintă chiar și în zilele noastre un model de viață monastică. Așa cum obișnuiesc să repete călugării aghioriți: „la Athos domnește tradiția”, o tradiție spirituală milenară, care a făcut din Agion Oros bastionul credinței ortodoxe.
Deși nu este propriu-zis o Republică monastică (deoarece face parte din Statul grec), Muntele Athos se bucură de o mare autonomie administrativă. Normele care definesc statutul său juridic sunt cuprinse în Carta Constituțională a Sfântului Munte, aprobată în 1924 și devenită parte integrantă a Constituției Statului Grec începând cu 1975, printr-un articol care dispune: „Sfântul Munte este guvernat, conform regimului său, de cele douăzeci de Mânăstiri Sacre între care este împărțită peninsula atonită (...). Nu este permisă niciun fel de schimbare în sistemul de guvernare, numărul de mânăstiri, în ordinea ierarhică a acestora sau în relațiile acestora cu fundațiile aflate în subordine”.
Așa cum rezultă în mod evident, această lege împământenește următoarea situație: teritoriul Muntelui Athos este guvernat de douăzeci de Sfinte Mânăstiri; dintre acestea, 17 se află în mâinile grecilor, una (Sfântul Pantelimon) aparține rușilor, una (Chilandari) este a sârbilor, iar o alta (Zographou) aparține bulgarilor. Imposibil să nu-ți pui o întrebare elementară: de ce grecii, sârbii, bulgarii și rușii trebuie să aibă fiecare o mânăstire a lor la Athos, iar românii nu?
Îmi dau seama că o asemenea chestiune capătă o valoarea relativă dacă este încadrată într-un context religios. În plus, Muntele Athos se definește dintotdeauna ca centru al ecumenismului ortodox, și încă de la începuturile istoriei sale aici au sălășluit călugări provenind din toate colțurile lumii. Dar inegalitatea persistă: spre deosebire de alte națiuni, România – țară cu o vădită practică religioasă, cu 20 de milioane de locuitori, dintre care un procent de 87 la sută se declară de credință ortodoxă – nu are la Athos o mânăstire guvernată direct, și prin urmare este lipsită de reprezentare în cadrul Iera Kinòtis (Sfânta comunitate), organul administrativ cel mai important din Agion Oros.
În repetate rânduri, românii au cerut ca schitul lor – denumit skiti Prodromu (schitul Sfȃntului Ioan Botezătorul) și care depinde de mânăstirea Marea Lavră – să fie ridicat la rang de mânăstire; cu toate acestea, stăruințele repetate ale românilor au rămas fără ecou.
Acum, eu unul cred că în cazuri de o asemenea importanță și evidență apelul la tradiție și la normele juridice existente se dovedește a fi insuficient și nedrept. În definitiv, regulile care guvernează Athos din punct de vedere administrativ au fost redactate de oameni și, ca atare, pot să nu mai fie împărtășite, să nu mai fie actuale sau adecvate.
Există și o altă chestiune privitoare la români, chestiune care ani de zile a trezit perplexitatea celui care frecventează și iubește Muntele Athos. După cum știm cu toții, România are pe propriul teritoriu nenumărate și splendide mânăstiri, unde noi valuri de monahi continuă să intre cu regularitate. E de la sine înțeles ca unii dintre acești novici și călugări să-și dorească să-și trăiască (sau să-și urmeze) vocația pe Muntele Athos; s-a întâmplat, însă, ca uneori consimțământului pronunțat de Mânăstirile atonite și de către Iera Kinòtis să i se opună refuzul din partea guvernului grec.

Referitor la chestiunile descrise mai sus, încă din 1993, într-o analiză publicată în revista teologică „Sobornost”, Episcopul Kallistos Ware, autoritate indiscutabilă în lumea Ortodoxiei, se întreba: „De ce românii ar trebui să fie tratați într-un asemenea fel? Ce amenințare ar putea să reprezinte pentru guvernul grec?” Amintind comportamentul exemplar al călugărilor români de-a lungul existenței milenare a Muntelui Athos, dar și legăturile excelente dintre schitul Prodromu și Marea Lavră (mânăstirea de care depinde), Episcopul Kallistos preciza cu fermitate: „Un lucru e clar, dincolo de orice dispută. Excluderea non-grecilor se opune fără doar și poate tratatelor care guvernează Sfântul Munte, Cartei Constituționale a Muntelui Athos și principiilor Comunității Europene, din care Grecia face parte. Dar mai ales, se opune idealului care a inspirat crearea republicii monastice de la Athos, încă de la statornicirea sa, petrecută acum mai bine de o mie de ani”.  
Tratamentul nedrept aplicat României se dovedește cu atât mai criticabil în lumina unui fapt de o extraordinară relevanță. Toate studiile istorice privitoare la Muntele Athos demonstrează cu limpezime că nu există mânăstire prezentă pe Sfântul Munte la a cărei reconstruire, restaurare sau întreținere să nu fi contribuit un principe sau un demnitar ecleziastic român. Sprijinul constant venit dinspre lumea românească s-a dovedit deosebit de important în secolele care au urmat căderii Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), pentru că domnitorii moldoveni și valahi rămăseseră principalul scut de apărare a culturii bizantine și a religiei ortodoxe.
La Karyes, capitala Muntelui Athos, se înalță biserica Protaton, cea mai veche construcție de pe Sfântul Munte și mama tuturor bisericilor atonite. Ridicată în secolul al X-lea, Protaton a fost complet renovată în anul 1508 datorită intervenției domnitorului Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Marea Lavră, cea mai veche din Athos și prima ca ierarhie, a fost în întregime reconstruită la începutul secolului al XVI-lea de către principele valah Neagoe Basarab, care a ridicat din nou, între 1512 și 1515, inclusiv mânăstirea Dionysiou. Mânăstirea Vatopedi, a doua în ierarhia atonită, este reclădită parțial în 1526 de voievodul valah Radu din Afumați, iar la finalul secolului al XVII-lea, principele Constantin Vodă Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, îi donează aceleiași mânăstiri 21.000 de aspri (monedă turcească din argint), o sumă uriașă pentru acele timpuri. În 1505, mânăstirea georgienilor, Iviron, a treia în ierarhia atonită, primește o donație de 15.000 de aspri din partea domnitorului Valahiei, Radu Șerban. În secolul al XIV-lea, mânăstirea Koutloumousiou a fost efectiv refondată de egumenul Chariton (viitor mitropolit al Valahiei) datorită sprijinului financiar acordat de voievodul valah Nicholas Alexander Basarab. Pentru mânăstirea bulgară Zographou intră în joc unii dintre cei mai mari principi moldoveni, printre care se numără Alexandru cel Bun, binefăcător al lăcașului în primele decenii ale secolului al XV-lea, și Ștefan cel Mare, care i-a asigurat un sprijin concret spre sfârșitul secolului al XV-lea. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, reconstrucția și refacerea frescelor mânăstirii Dochiariou au fost realizate pe cheltuiala principelui moldovean Alexandru Lăpușneanu. Chiar și mânăstirea Karakalou a fost în întregime reconstruită tot de un voievod moldovean, Petru IV Rareș, și la fel au stat lucrurile și în cazul mânăstirii Grigoriou, tot din inițiativa lui Ștefan cel Mare. Ținând cont că și celelalte locașuri, precum Xenophontos, San Panteleimon, Philotheou, Aghiou Pavlou, Stavronikita și Esphigmenou au beneficiat de donații bănești sau teritoriale din partea diferiților conducători români, se poate afirma, fără teama vreunei exagerări, că nicio țară ortodoxă nu a sprijinit în chip mai generos Sfântul Munte decât a făcut-o România.
Dacă, pe de o parte, istoria de secole a Muntelui Athos s-a dovedit lipsită de recunoștință față de toate aceste merite, pe de altă parte aceeași istorie s-a desfășurat în mod diferit, pentru că cele două schituri românești de pe Athos (deja pomenitul Prodromu și schitul Sfântul Dimitrie, denumit și Schitul Lacu) prezintă particularități care le face cu adevărat extraordinare.
Schitul Lacu depinde de mânăstirea Aghiou Pavlou și își ia numele pentru că este așezat într-o trecătoare naturale care urcă – aproape inaccesibilă și umbrită – dinspre Marea Egee spre Muntele Athos. Copleșitor e felul în care așezămintele monastice ale schitului (paisprezece în total), care se înlănțuie una după alta urmând urcușul, sunt cufundate într-un peisaj sălbatic și aproape neatins, care amintește foarte mult de peisajele și trecătorile carpatine, atât de dragi oricărui român.
Cât despre schitul Prodromu, încep prin a spune că frumusețea acestuia stă în picioare în fața oricăreia dintre marile locașuri atonite. De fapt, are aspectul unei mânăstiri și o înfățișare pe care o apreciezi de la prima vedere. Fațada simetrică și de un alb imaculat, acoperișurile din ardezie deasupra cărora se înalță unduindu-se chiparoșii, turnul solemn al clopotniței, cupolele de un albastru deschis ale kyriakon-ului (biserica principală) pe care se înalță cruci aurite, albastrul Mării Egee drept fundal, grădinile de zarzavat și de flori care mărginesc clădirile pe latura de sud, iar la est, Muntele Athos în toată întinderea sa. De jur împrejur, mai bine de o mie de specii de plante, miros de frunze cărnoase vechi de secole și de tufișuri mediteraneene; înăuntrul mânăstirii, tăcere, pace, rugăciune.
Atmosfera încărcată de spiritualitate și splendoarea arhitecturii monastice de la Timiu Prodromu îi apar evidente oricărui pelerin pe Muntele Athos; dar un alt aspect e cel care contribuie la împământenirea privilegiului de care se bucură schitul Înaintemergătorului. Va fi o bucurie pentru toți frații români să afle că Prodromu este așezarea monastică cea mai apropiată de cele două cele mai sacre locuri de pe întreg Muntele Athos. De fapt, la numai cinci minute de mers pe jos de schit se află peștera în care a trăit Sfântul Atanasie, fondatorul vieții călugărești atonite, cel care, în anul 963 a ridicat cu propriile mâini prima mânăstire de pe Sfântul Munte, Marea Lavră. Iar apucând-o pe o cărare împădurită, care se deschide la câteva sute de metri distanță de schit și se îndreaptă spre est, se ajunge după vreo patruzeci de minute într-un alt loc-simbol al Athosului, Agios Petros, locul unde, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a trăit Sfântul Petru Atonitul, primul eremit despre care avem date istorice sigure. Așadar, cea mai importantă comunitate monastică atonită a românilor se găsește chiar în inima Sfântului Munte al Ortodoxiei.

Dar din ce epocă datează primele prezențe românești la Muntele Athos? Unii cercetători susțin ipoteza că împreună cu „valahii din nord”, stabiliți în împrejurimile peninsulei atonite în secolul al IX-lea, la Athos au ajuns și călugări, dornici de o viață ascetică deplină; cu toate acestea, nu există documente care să confirme această ipoteză. În schimb, în jurul anului 1360 este atestată prezența unor călugări români la mânăstirea Koutloumousiou, recent reclădită (așa cum am văzut ceva mai sus) datorită operei de binefacere a lui Nicholas Alexander Basarab.
De asemenea, este atestat că în jurul anului 1750 câțiva români, sub îndrumarea spirituală a ieromonahului Makarios, duceau o viață aproape eremitică în jurul capelei cu hramul Înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul, situată în Vigla, adică în vârful peninsulei atonite. Știm de asemenea că în primii ani ai secolului al XIX-lea în chilia Sfântul Ioan locuiau trei călugări români: starețul (ieronda) Iustin împreună cu discipolii săi, Grigorie și Patapie. La moartea lui Iustin, petrecută în 1816, Grigorie și Patapie i-au cerut mânăstirii Marii Lavre acordul să fondeze un schit dedicat Înaintemergătorului. Câțiva ani mai târziu, în 1820, Lavra a emis un act de consimțire, în care preciza condițiile de respectat privind ridicarea schitului, printre care, poate cele mai importante, erau dependența de Marea Lavră și adoptarea regimului călugăresc. Din păcate, anul imediat următor (1821) a coincis cu începerea Războiului de independență în Grecia, așa că proiectele de fondare a schitului au trebuit să fie abandonate.
Din acest moment, istoria schitului Timiu Prodromu îmbracă aspecte aproape romanești. Călugării Grigorie și Patapie, întorși în țară cu planurile preliminare de construire a schitului, au intrat în Mânăstirea Neamț, unde au și murit, înainte de încheierea conflictului greco-turc.
Aproape treizeci de ani mai târziu, în 1850, Nifon și Nectarie, doi monahi venind de la mânăstirea moldoveană Horaița și stabiliți pe Muntele Athos la Kerasia, au fost informați de existența documentului privitor la fondarea unui schit pe locul unde se găsea capela Înaintemergătorului. Cei doi călugări moldoveni se întorc degrabă la mânăstirea Neamțului, unde găsesc documentul preliminar, cu care se întorc la Muntele Athos. Marea Lavră reconfirmă decizia pe care o luase în 1820, iar în 1851 Nifon și Nectarie reușesc să elibereze chilia Sfântul Ioan Botezătorul, locuită de câțiva călugări greci, în schimbul sumei de 7.000 de lei. Acum era nevoie să strângă fondurile necesare pentru ridicarea schitului; Nifon a fost acela care s-a întors din nou în țară, unde a primit donații generoase din partea multor concetățeni, în primul rând donația în valoare de 3.000 de galbeni din partea lui Grigorie Alexandru Ghica, domn al Moldovei.
În 1856 se primește actul întemeietor purtând sigiliul Patriarhului de la Constantinopol, iar anul următor este pusă piatra de temelie a bisericii, care va fi sfințită zece ani mai târziu, pe 21 mai 1866, purtând hramul Botezul Domnului. Alegerea primului dikaios (stareț sau abate) nu putea să fie decât Nifon, cel care a condus schitul timp de patru ani. În 1870, misiunea sa fiind complet îndeplinită, Nifon s-a retras împreună cu câțiva discipoli într-o chilie aflată în apropierea peșterii Sfântului Atanasie, unde a trăit în sfințenie până la moartea sa. Rămășițele sale pământești, în fața cărora arde continuu o candelă, sunt păstrate în cripta aflată sub altarul major al bisericii (kyriakon în greacă) Prodromu.
Lui Iustin i-a urmat ieromonahul bucureștean Damian, stareț începând cu 1890, care a dus mai departe buna orânduire spirituală a schitului, fără a o neglija pe cea materială, îngrijindu-se de construirea unui arsanas (mic golf amenajat cu debarcader) și a nouă chilii pentru călugări și pelerini.
Și următorii doi stareți, ieromonahii Ghedeon și Antipas – amândoi originari din județul Prahova –, au fost oameni cu har și buni administratori. Starețul Ghedeon este amintit pentru profunda sa religiozitate și smerenie; celebra liturghia personal, în fiecare zi. La finalul stăreției sale, și el s-a retras în singurătatea unei mici chilii, practicând isihasmul până la sfârșitul zilelor. Al patrulea stareț, Antipas, a dotat schitul cu noi structuri, printre care atelierele de pictură, pentru lucrări în lemn sau în marmură, și a creat inclusiv un mic muzeu. A făcut dovada întregii sale energii atunci când a trebuit să gestioneze reparațiile urgente ale bisericii și ale celorlalte clădiri, grav afectate de cutremurul din 1904.
În deceniile succesive, schitul Prodromu a cunoscut și alte încercări: trecerea la calendarul gregorian în 1924, Războaiele Balcanice, cele două Războaie Mondiale și instalarea regimului comunist. Cel din urmă s-a dovedit distrugător în mod deosebit: pe lângă interzicerea trimiterii de noi călugări, a avut loc și confiscarea proprietăților aflate în gestionarea schitului, gest urmat de sărăcirea resurselor necesare pentru întreținerea locașului de cult. Din cele mai bine de o sută de prezențe înregistrate în timpul starețului Antipas, în 1976, Timiu Prodromu a ajuns să fie locuită de numai zece călugări, aproape toți bătrâni și bolnavi. Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, în 1998, jurnalistul și criticul literar Christopher Merrill a găsit la Timiu Prodromu același număr de călugări și o atmosferă mai degrabă depresivă. În splendida sa carte, Things of the Hidden God [Lucruri despre Dumnezeul ascuns (n.tr)], Merrill mărturisește că biserica rămânea închisă în momentul liturghiei, serviciul religios fiind săvârșit într-o capelă mică, în prezența puținilor călugări rămași și a câtorva laici. Dar Muntele Athos a știut mereu să renască din momentele de criză care i-au pecetluit istoria. La sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, datorită ajutoarelor venite din întreaga Românie, au început lucrările de restaurare, dedicate fiecăreia dintre structurile componente ale schitului Prodromu, lucrări care continuă și azi cu punerea la punct a căii de acces și a clădirilor exterioare. Venind dinspre Marea Lavră și zărind pe neașteptate schitul, ai impresia, iar mai apoi certitudinea, că te găsești în fața unei rare bijuterii arhitectonice. Cât despre populația monastică, aceasta a crescut gradual încă de la începutul anilor 2000, iar azi Prodromu este locuit de circa patruzeci de călugări.

Fiind una dintre construcțiile monastice cele mai recente, despre schitul Înaintemergătorului nu există multe mărturii ale pelerinilor-scriitori. Una dintre acestea, însă, asumă un caracter excepțional. Este vorba despre mărturia englezului Athelstan Riley (1858-1945), scriitor și autor de imnuri sacre, care a vizitat Muntele Athos în 1883, lăsând în urma lui o minuțioasă dare de seamă a experienței sale atonite, Athos or the Mountain of the Monks [Athos sau Muntele călugărilor (n.tr)], lucrare publicată la Londra în 1887.
După ce vizitează Marea Lavră, Riley străbate poteca mărginită de arbuști parfumați care duce la Timiu Prodromu. Se bucură de o primire foarte călduroasă din partea călugărilor români, mâncarea i se pare excelentă, iar camerele de oaspeți se dovedesc printre cele mai comode și curate de pe întreg cuprinsul Muntelui Athos. Starețul Damian fiind absent, cel care îndeplinește atribuțiile în locul său este ieronda Esaias, demonstrând o politețe exemplară (one of the politest man I have ever met [unul dintre cei mai politicoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată (n.tr)], scrie Riley). Odată intrat în biserică, englezul observă o minunată icoană a Fecioarei; călugării îi explică de îndată că este o icoană făcătoare de minuni, dar la auzul unor asemenea vorbe, oaspetele nu se poate abține să nu remarce că aceasta are înfățișarea unei icoane moderne.
„Ceea ce și este”, îi răspunde Esaias, „întrucât a fost pictată în anul 1860. Ba mai mult, în repetate rânduri am încercat să facem o copie după aceasta, deoarece multă lume din România și-ar dori s-o vadă, dar nimeni nu reușește”. În acel moment, Riley și tovarășii săi se arată foarte curioși, dorindu-și să asculte istoria icoanei chiar din gura lui Esaias, care este de altfel unul dintre fondatorii schitului și îi cunoaște toate întâmplările.
Povestea călugărului, așa cum a fost ea culeasă de Riley, nu coincide perfect cu varianta pe care o găsim în paginile publicațiilor de azi; de aceea, în cele ce urmează, voi face o sinteză a acestora.
Când construcția bisericii din Prodromu a fost desăvârșită, starețul Nifon a pornit în căutarea unei icoane a Fecioarei Maria. Dar întrucât niciuna dintre bisericile atonite nu voia să se lipsească de propria icoană, starețul a decis să se deplaseze în țara natală și i-a încredințat lucrarea celui mai mare artist iconar pe care l-a putut găsi. Era vorba despre un bătrân călugăr din Iași, Iordache Nicolau, care s-a așternut imediat la lucru, simțindu-se foarte onorat să dăruiască o lucrare a sa Sântului Munte. Totuși, după scurtă vreme, călugărul s-a întors la stareț spunându-i că se temea că va fi nevoit să abandoneze sarcina ce îi fusese încredințată, deoarece constatase că este incapabil să picteze așa cum se cuvine chipul Fecioarei și al Pruncului. Starețul l-a încurajat pe iconar, sfătuindu-l să-și spună canonul și să se roage.
Urmând sfatul starețului, bătrânul călugăr a acoperit pictura cu o pânză de in, și-a încuiat atelierul și s-a retras în rugăciune, implorând ajutorul Fecioarei pentru a-și putea duce la bun sfârșit lucrarea. Ziua următoare, intrând în atelier, pictorul a îngenunchiat în fața icoanei, a ridicat pânza cu care o acoperise și a văzut că aceasta avea întipărit chipul Pruncului și al Mamei lui Dumnezeu, pictate în mod minunat.      
În urma acestui miracol, icoana Fecioarei Prodromița se numără printre puținele icoane acheropite (nelucrate de mână de om) și, dată fiind natura sa, se bucură de o profundă și neîntreruptă adorație din partea întregului popor ortodox.

În ceea ce privește schitul Prodromu azi, pot vorbi din experiența mea nemijlocită, deoarece de la începutul anilor 2000 i-am fost oaspete de trei ori. Schitul îți creează imediat impresia unui centru care pulsează de vitalitate și eficiență; dar la Prodromu am simțit, mai ales, o atmosferă de fervoare religioasă în creștere, în virtutea bunei orânduiri asigurate de starețul Atanasie Floroiu și a îndrumării spirituale atât din partea starețului însuși, cât și a părintelui Iulian.
În 2017, după liturghia de dimineață, am stat mai mult de vorbă cu doi novici. Întrebările care se fac auzite cel mai adesea între pelerini și călugări nu au întârziat să apară. Aproape la unison cei doi tineri m-au întrebat ce motiv anume mă împinsese spre Muntele Athos; la rândul meu, i-am întrebat de ce îmbrățișaseră călugăria și de ce aleseseră să și-o trăiască pe Muntele Athos.
Răspunsul meu a fost mai degrabă vag și, presupun, dezamăgitor: le-am spus că motivul a fost curiozitatea, împreună cu încercarea de a-mi căuta o pace și un echilibru pe care încă nu mi le găsisem.
Răspunsurile lor, precedate de câte un surâs ușor, au fost nu mai puțin sincere, dar mult mai pregnante. Primul mi-a mărturisit că trăia rău în lume, că și el își căutase pacea interioară, dar că spre deosebire de mine o și găsise.
Al doilea, după ce m-a privit cu blândețe, mi-a zis: „Eu eram logodit, împreună cu iubita mea vorbeam deja despre căsătorie. Apoi, pe neașteptate, Dumnezeu m-a chemat aici. Da, e un mister. Dar viața noastră întreagă e un mister, nu-i așa?”
Am dat din cap și am început să vorbim despre altceva. Dar în timp ce străbăteam poteca spre Marea Lavră, un gând nu-mi dădea pace. Eu, mă gândeam, mă învârt prin lume mereu ocupat, agitat, făcând mii de lucruri, dar continuu să fiu un nemulțumit și un neliniștit. Acești tineri îndeplinesc în fiecare zi aceleași lucruri, care la Athos se repetă în același mod de mii de ani, și totuși spiritul lor exultă de bucurie și seninătate.
Apoi, deodată, totul mi-a fost mai limpede. Nu, parabola spirituală a acelor tineri nu era un mister. În vocația lor, în reînflorirea schitului Timiu Prodromu se manifestase cu siguranță voința Domnului. Și cum să nu te gândești că aceasta s-a legat în chip fundamentul de spiritul creștin care a caracterizat dintotdeauna poporul român?























Armando Santarelli
Traducere de Cristina Gogianu
(nr. 3, martie 2019, anul IX)