Eminescu, voivozii români şi Muntele Athos. O perspectivă istorică

Pe 10 august 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul „Timpul” un articol dedicat Muntelui Athos. După ce amintise pe scurt despre organizarea și funcţionarea mănăstirilor, marele poet român sublinia faptul că Sfântul Munte devenise „obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voievozilor români și a poporului românesc”. Și adăuga: „N-avem decât a aminti că dintre cele 21 de abaţii mari, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fundaţiuni româneşti şi anume: St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlumuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi, în fine, însăşi frumoasa şi splendida Lavra”. Mai departe, Eminescu lăuda inițiativa arhimandritului Chiriac, român din Botoșani, care în acele zile vizita principatele române căutând cărți în vederea fondării unei biblioteci  la mănăstirea Cutlumuș (Koutloumousiou), unde era stareț.
Articolul lui Eminescu, cu siguranță demn de apreciat, conține însă unele inexactități, pe care am dori să le clarificăm: de exemplu, mănăstirile athonite erau (și sunt) 20 și nu 21. Apoi, a vorbi despre „opt fundațiuni românești” apare impropriu, deoarece sumele generoase provenite de la voievozii valahi și moldoveni erau folosite pentru reconstruirea mănăstirilor existente; dar este dovedit că pentru cel puțin șase cenobii, cum ar fi Cutlumuș, Zografu, Simonos Petra, Caracalu, Xenofont și Grigoriu, munificența suveranilor români s-a dovedit hotărâtoare pentru o adevărată renaștere a mănăstirilor.

Pe de altă parte, intenția lui Eminescu – de a evidenția rolul jucat de români în istoria Muntelui Athos – rămâne intactă; ba chiar, precizările pe care le vom face vor sublinia şi mai mult observaţiile poetului. Așa cum am scris și în publicația „Ortodoxia”, periodic al Patriarhatului României, a fost dovedit faptul că, pornind de la jumătatea secolului al XIV-lea, și mai ales în timpul perioadei lungi a turcocrației, nu a existat cenobiu al Sfântului Munte la a cărui reconstrucție, restaurare sau întreținere să nu fi contribuit un principe sau un demnitar ecleziastic român.

Așa cum se știe, Protaton, biserica care se află în Kareia, capitala Muntelui Athos, este cea mai veche clădire a Sfântului Munte și matricea tuturor bisericilor athonite. Ridicată în secolul al X-lea, Protanon a fost complet renovată în anul 1508 datorită intervenției domnului Moldovei Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare.

Mănăstirea Marea Lavră, cea mai veche din Athos și prima pe linie ierarhică, a fost integral reconstruită la începutul secolului al XVI-lea de domnitorul valah Neagoe Basarab.  De remarcat faptul că domnitorul a pus să fie acoperit cu plăci de plumb acoperișul katholikon-ului, care în 1535 a fost repictat de marele maestru Teofan din Creta. Pătruns de un puternic spirit religios, încă de tânăr, Neagoe a petrecut perioade de retragere în mănăstirea moldoveană de la Bistrița, unde l-a avut ca îndrumător pe marele isihast și apoi patriarh al Constantinopolului,  Nifon al II-lea. Să mai  amintim faptul că România îi datorează acestui monarh luminat și cultivat două bijuterii autentice: mănăstirea Curtea de Arges, ridicată în anii 1515-1517, și reflecțiile teologice cunoscute sub numele de Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1521), pe care Constantin Noica le considera „prima mare carte a culturii române”.

Mănăstirea Vatopedu, a doua în ierarhia mănăstirilor athonite, a primit donații la sfârșitul secolului al XV-lea de la Ștefan cel Mare, fiind reconstruită parțial in 1526 de către voievodul Valahiei Radu de la Afumați, cel care a ridicat biserica cu hramul Maicii Domnului. Apoi, la sfârșitul secolului al XVII-lea, domnitorul Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă și amintit ca unul dintre cei mai mari binefăcători ai tuturor timpurilor, a donat mănăstirii Vatopedu 21.000 de aspri (monede de argint bizantine și apoi și turcești), o sumă enormă pentru acele vremuri.

Mănăstirea georgienilor, Iviru, a treia in ierarhia athonită, a primit in 1505 o donație de 15.000 de aspri de la domnitorul Țării Romanești, Radu Șerban; descendenții săi au donat 60.000 de aspri pentru crearea unui apeduct și întreținerea unor clădiri.

Mănăstirea Cutlumuș a fost literalmente refondată în secolul al XIV-lea de către egumenul Hariton, viitor mitropolit al Țării Românești, grație sprijinului financiar al domnitorului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab, și fiilor săi,  Vladislav și Radu. Ca urmare a acestui fapt, mulți călugări români au fost primiți la mănăstire, și pentru o anumită perioadă de timp Cutlumuș a fost numită Lavra Valahilor.
După ce a primit noi donații și proprietăți funciare pe durata întregului secol al XV-lea, mănăstirea a fost restaurată din nou în secolul al XVI-lea de către domnitorii Radu al IV-lea cel Mare și Neagoe Basarab, care au construit și biserica, trapeza (sala de mese) și o parte din chiliile călugărilor.

Unii dintre cei mai mari domnitori moldoveni contribuie la bunăstarea mănăstirii bulgare Zografu, printre care Alexandru cel Bun, protector al mănăstirii în primele decenii ale secolului al XV-lea, și Stefan cel Mare, care a fost un sprijin de nădejde pentru mănăstirea Zografu spre sfârșitul secolului al XV-lea; datorită acestor intervenții, mănăstirea a fost considerată o ctitorie românească.

Stefan cel Mare, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu s-au dovedit a fi deosebit de generoși cu mănăstirea Sfântul Pavel; în special, Neagoe Basarab a pus să fie ridicate turnul și capela Sfinților Constantin și Elena.

Mănăstirea Simonos Petra a fost reconstruită integral,  după incendiul devastator din anul 1580, de Mihai Viteazul, marele domnitor al Valahiei, care nu din întâmplare apare într-o frescă în chip de ctitor.

Mănăstirea Hilandaru s-a bucurat de donații române de la începutul secolului al XVI-lea; dar se știe că această mănăstire, în secolul al XIV-lea, a primit beneficii mai ales de la domnitorii sârbi, în special de la Stefano Uros al II-lea Milutin și Stefano Uros al IV-lea Duşan.

În ceea ce privește Dionisiu, se remarcă din nou domnitorul Neagoe Basarab, care între anii 1512 și 1515 a mărit mănăstirea, a construit o nouă biserică cu hramul Sfântului Nifon și a pus să fie construit apeductul.
În octombrie 1534, un incendiu distruge aproape integral mănăstirea Dionisiu, domnitorul moldovean Petru al IV-lea Rareș îngrijindu-se ulterior de reconstrucția katholikonului și a aripii de est a mănăstirii.

În arhivele mănăstirii Xiropotamu, sute de documente românești atestă donațiile domnitorilor valahi și moldoveni, în special cele făcute de Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu, cel din urmă reconstruind și trapeza edificiului. Alte donații către această mănăstire, pe jumătate distrusă de un incendiu devastator, au ajuns la începutul secolului al XVII-lea.

Mănăstirea Pantocrator a primit ajutor din partea domnitorului Neagoe Basarab; în plus, chiliile călugărilor au fost refăcute între anii 1536-37 de logofătul moldovean Gabriel Trotușeanu.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, mănăstirea Dochiaru a primit donații substanțiale din partea domnitorului Alexandru Lăpușneanu și a soției sale, Ruxandra. Domnitorii moldoveni au construit actualul katholikon, unul dintre cele mai mari și mai frumoase de pe Muntele Athos.  Lăpușneanu și soția sa au ajutat însă și mănăstirile Xiropotamu (cu decorarea bisericii), apoi Vatopedu (cu o donație de 1.060 de monede de aur pentru cumpărarea unei mari magazii și respectiv o donație anuală de alte 300 de monede de aur), precum și mănăstirea și  Dionisiu (unde au construit infirmeria și au mărit sala de mese).

Mănăstirea Caracalu a fost complet reconstruită de marele domnitor Petru al IV-lea Rareș; fiica sa Ruxandra, soție a lui Alexandru Lăpușneanu, a fost una dintre cele mai generoase binefăcătoare ale acestei mănăstiri.
Mănăstirea Grigoriu a fost reconstruită aproape integral în jurul anilor 1500 la inițiativa domnitorului Ștefan cel Mare; o inscripție din 1502 face referire la faptul că mănăstirea a fost „construită” de către marele domnitor moldovean.
Dintr-un crisobol care nu mai există, dar menționat de călugărul și pelerinul rus Vasile Griogorvich Barski (1701-1747), reiese că mănăstirea Grigoriu a primit donații de la domnitorii moldoveni până în 1720.

 Și mănăstirea Xenofont a putut conta pe donații importante de la domnitorii Țării Românești și ai Moldovei, acestea culminând cu reconstrucția vechiului katholikon, realizată în 1637 de către domnitorul valah Matei Basarab, care într-o pictură bisericească este indicat ca ctitor. Trebuie să amintim și faptul că acest domnitor, iubitor de cultură și susținător al Ortodoxiei, a construit aproape cincizeci de lăcașe de cult în România, depășindu-l astfel chiar și pe marele ctitor Ștefan cel Mare.

Din secolul al XV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon a primit din partea domnitorilor români donații ce constau în sume de bani și proprietăți funciare. Iar între anii 1812 și 1819 biserica a fost complet refăcută de domnitorul moldav Scarlat Callimachi.

Dacă luăm în considerare faptul că și mănăstirile Filoteu, Stavronichita și Esfigmenu au beneficiat de donații în bani și terenuri din partea domnitorilor români, și că din această listă lipsește doar mănăstirea Constamonitu, generozitatea românilor față de Muntele Athos, dovedită de mii de documente păstrate fie la mănăstiri fie în Arhivele Statului Român, arată cu putere și justifică afirmația conform căreia nicio țară ortodoxă nu a sprijinit cu mai multă generozitate Sfântul Munte  decât România.

Armando Santarelli
Traducere de Adina Teodorescu
(nr. 7-8, iulie-august 2022, anul XII)