100 de ani de italienistică la Universitatea din Cluj. Începuturile Catedrei de italiană

Printre obiectivele inițiale ale nou înființatei Universități românești la Cluj, încă din 1919, a fost și întemeierea învățământului limbii și literaturii italiene pe principii moderne și în concordanță cu standardele academice europene. Principalul promotor al acestei inițiative a fost renumitul lingvist Sextil Pușcariu (1877-1948) care l-a cooptat în proiectul său, urmând recomandarea lui Matteo Bartoli (1873-1946) și a lui Karl Jaberg (1877-1958), pe intelectualul italian Giandomenico (sau Giovanni Domenico) Serra (1885-1958), cel care va deveni organizatorul și primul titular al catedrei. Serra elaborase, împreună cu Pușcariu,  volumele de Studii istroromâne, publicate sub egida Academiei Române în anii 1906, 1926 și 1929.
Catedra de limba și literatura italiană făcea parte, în perioada interbelică, din secția de filologie a Facultății de Litere și Filozofie alături de catedrele de filologie clasică, filologie romanică, limba și literatura română, maghiară, germană, franceză și engleză. La inaugurarea festivă a cursurilor, între 1-3 februarie 1920, la catedra de filologie romanică preda lingvistul George Giuglea (1884-1967), care aborda și tematici din limba și literatura italiană veche, dar catedra de italiană și lectoratul erau vacante. Din „Anuarul Universității din Cluj” (pe anii 1919-1943) rezultă că profesorul Serra și-a început activitatea la Universitatea din Cluj doar în anul academic 1920-1921. Serra este lector de italiană de la 1 decembrie 1920 și devine profesor titular, angajat prin contract, în anul universitar 1924-1925, dar este în același timp și director al seminarului de limba și literatura italiană. Activitatea sa la catedră a fost susținută în perioada interbelică și de lectorii de italiană: Alessandro Favero (1928-1930), Mario Ruffini (1930-1931), Francesco Anelli (1931-1935), iar apoi de lingvistul Ștefan Pașca (1936-1939). După întoarcerea profesorului Serra în Italia, la 21 decembrie 1939, la catedra din Cluj se va căuta o vreme un înlocuitor, în cele din urmă aceasta va fi suplinită în anii războiului de Umberto Cianciolo, avându-l ca lector, tot suplinitor, pe Pimen Constantinescu.  

Giovanni Domenico Serra s-a născut la Locana Canavese în 4 august 1885 într-o familie modestă. Mama sa era învățătoare, prin urmare primele studii le-a făcut sub îndrumarea acesteia. A urmat apoi gimnaziul la Torino. Moartea tatălui l-a constrâns să abandoneze studiile și să muncească pentru a-și întreține familia. A izbutit totuși, cu mari sacrificii, să își ia diploma de învățător și să predea în școala primară din Biella. Ajutat mai apoi de o serie de binefăcători, se înscrie, pentru a onora memoria tatălui, la Facultatea de Inginerie din Torino, de unde se va reorienta către Facultatea de Litere, dat fiind interesul său pentru problemele limbajului uman și pentru limbile clasice, pentru sanscrită și pentru arabă. Și-a luat licența la Torino în 1912, cu o teză despre dialectul din Locana, sub îndrumarea profesorului Matteo Bartoli, iar apoi a urmat, la Berna, un curs de perfecționare cu romanistul elvețian Karl Jaberg. În timpul războiului a luptat pe Monte Tomba, la Sabotino, Gorizia, Castagnavizza ca ofițer de artilerie. La terminarea războiului a predat câteva luni la Institutul Tehnic din Novara, de unde, după cum am precizat mai sus, a fost detașat la 1 decembrie 1920 la Cluj, ca lector de limba italiană, devenind apoi titular în 1924. În 1939 va câștiga catedra de glotologie în Italia și va preda mulți ani la Universitatea din Cagliari, iar în 1953, la moartea lui Vittorio Bertoldi, va fi chemat, prin votul unanim al Facultății de Litere, la Universitatea din Napoli.
Imediat după sosirea la Cluj, Serra s-a considerat un misionar al Italiei în România, integrându-se foarte repede într-un mediu prielnic pentru dezvoltarea sa științifică și culturală. Intensa sa corespondență cu intelectualii clujeni, dar și mărturiile celor care l-au cunoscut, ne permit să întrevedem o personalitate dinamică, având interese multiple. Cunoștea greaca și latina, araba, sanscrita, engleza, germana, franceza, spaniola, româna, anima cu pasiune cursul de italiană la Universitatea din Cluj, desfășura cercetări importante de onomastică, alături de membrii școlii lingvistice clujene, în special de Sextil Puşcariu, dar și de alți cercetători de la Muzeul Limbii Române din Cluj ca N. Drăganu, G. Giuglea, G. Kisch, Em. Panaitescu, S. Puşcariu, dar și Yves Auger, Şt. Bezdechi, G. Daicovici, P . Grimm, T. A. Naum și mulți alții. Discipolilor le împărtășea știința sa nu doar la facultate, ci și acasă, unde îi primea întotdeauna pe toți cei care aveau nevoie de el, dându-le sfaturi științifice sau încurajându-i în cercetările lor. Alături de el, soția lui, Maria, făcea gratuit cursuri de conversație cu studenții clujeni. Era așadar un profesor și un cercetător generos, competent și iubitor de știință, care a îndrăgit Clujul și pe locuitorii săi și a favorizat cunoașterea reciprocă a culturilor română și italiană prin difuzarea limbii și literaturii italiene la Cluj sau prin trimiterea unor tineri la studii în Italia. De la Cluj a participat la viața culturală românească și internațională, dovedindu-și astfel valoarea științifică și calitățile intelectuale, publicând numeroase articole în reviste de specialitate. Lucrând cu migală și cu mult entuziasm științific, și-a construit o reputație internațională în domeniul lingvisticii, prieteni și simpatii în lumea întreagă. 

Principala greutate cu care s-a confruntat profesorul la sosirea la Cluj a fost aceea de a aduce la nivel academic studenți care nu cunoșteau deloc sau foarte puțin limba italiană. Planul său didactic conținea prin urmare un curs pregătitor de istorie și geografie a Italiei, un curs general de literatură, unul monografic și unul de gramatică istorică (fonetică, morfologie, lexicologie, frazeologie). În ultimii ani petrecuți la Cluj va face și lectura Dantis. Din mărturia foștilor săi studenți, printre care și prof. Viorica Lascu (1919-2015), rezultă că profesorul insista în mod special pe analiza și interpretarea textelor, fapt confirmat și de studiul documentelor de arhivă, în special al cursurilor care s-au păstrat. Primele cursuri despre care avem informații sunt cele din anul academic 1921-1922 când profesorul predă limba italiană ca limbă străină (corso inferiore), dar și un curs de istoria literaturii (corso superiore) în care le prezintă studenților o selecție de fragmente din literatura italiană modernă și contemporană. La acestea se adaugă un curs de istoria culturii și exerciții pe texte dialectale și literare din perioada de început a literaturii italiene. Anual profesorul Serra va schimba însă conținutul cursurilor și temele de seminar, introducând uneori cursuri noi, cum sunt cele de onomastică și toponomastică către care se îndrepta cercetarea sa științifică. Cursurile monografice vor fi dedicate marilor autori italieni: Ludovico Ariosto spre exemplu va fi unul dintre primii autori propuși la sosirea la Cluj, alături de Angelo Poliziano. De-a lungul anilor nu vor lipsi, desigur, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giacomo Leopardi, Alessandro Manzoni, Giosuè Carducci, Gabriele D’Annunzio, Giovanni Pascoli. Cursurile teoretice erau dublate de cursuri practice de interpretări de texte și lecturi critice, în special din Istoria literaturii italiene a lui Francesco de Sanctis, dar nu numai. La seminar, profesorul interpretează din primii ani fragmente din literatura italiană, abordând tematici esențiale, adesea într-o perspectivă comparatistă. În anul 1923-24 va analiza, de exemplu, fragmente din Orlando Furioso, insistând asupra octavei de aur a lui Ariosto; din imnurile sacre ale lui Manzoni, pe care le va comenta cu studenții în raport cu imnologia creștină; din poeziile lui Leopardi, oprindu-se asupra metricii acestora; dar și din  Estetica lui Croce. Desigur, se făceau și traduceri și retroversiuni, studenții primind poezii și scurte nuvele din diferiți autori români pe care să le traducă în italiană, sau traduceau texte din poezia și din proza italiană, inclusiv din Divina Commedia.

Serra se va preocupa și de crearea unei biblioteci a seminarului de italiană din care nu vor lipsi clasicii literaturii italiene, dar mai ales cele mai moderne surse critice. Desigur, profesorul organiza și conferințe ale unor personalități italiene la Cluj, cum e cea ținută, în anul universitar 1937-38, de cunoscutul lingvist Giacomo Devoto, profesor de Glotologie la Universitatea din Florenţa, pe tema Idee nuove sugli antichi Traci. De asemenea, participa la conferințe organizate în străinătate unde vorbea adesea și despre cultura română. Am putea aminti în acest sens conferința susținută în fața membrilor Primului Congres Piemontez de Arheologie și Arte Frumoase intitulată Aspecte folcloristice în viața rurală din Transilvania, ilustrată cu numeroase diapozitive furnizate de Muzeul Etnografic din Cluj și de rectorul N. Drăgan.
Nu s-a limitat ca profesor doar la transmiterea unor cunoștințe, la predarea cursurilor la un nivel cultural cât mai ridicat și prevăzute cu o bibliografie de calitate, ci era preocupat și de propria formare științifică. Serra participa alături de alți specialiști la ședințele săptămânale de la Muzeul Limbii Române, condus de Pușcariu, elaborând comunicări științifice, publicate apoi în buletinul Muzeului, „Dacoromania”, lărgindu-și astfel orizontul de studiu spre lumea romanității în Dacia. Principalele direcții de cercetare vor fi onomastica și toponomastica, fiind fascinat și de viața medievală, reflectată și păstrată în forme lingvistice. Numeroase contribuții ale sale au fost reunite cu titlul Ceneri e faville în trei culegeri, două apărute în „Dacoromania”și a treia în „Archivio Glottologico Italiano”.

În anul 1959, la un an de la moartea sa, sub egida Institutului de glotologie de la Universitatea de Studii din Napoli a apărut o culegere de studii în onoarea lui G. D. Serra, Ioanni Dominico Serra ex munere laeto inferiae în care au publicat unii dintre cei mai mari lingviști și discipoli ai profesorului italian, cu o impresionantă tabula gratulatoria în care regăsim nume ca cel al fostului său maestru Karl Jaberg – care semnează, de altfel, unul dintre studiile prezente în volum – sau Bruno Migliorini, Rosa del Conte, Leo Spitzer, Aurelio Roncaglia și mulți alții (mai mult de 150 de lingviști și filologi din întreaga lume) până la cele mai importante universități sau institute de lingvistică și filologie romanică din Italia sau din Europa (mai mult de 35 de institute). Tot aici găsim strânsă cu migală bibliografia celor mai importante studii ale sale, dintre care mai mult de o treime au fost scrise și publicate în anii petrecuți la Cluj, dovedind că în România exista o școală de calitate, un mediu adecvat perfecționării intelectuale, specialiști capabili să conducă aceste școli, dar mai ales să le înnobileze cu prestigiul numelor și operelor lor. Giandomenico Serra a lăsat în urma sa mai mult de 130 de publicații, lucrări de onomastică, toponomastică, reconstrucții ale unor aspecte culturale, analize etimologice și lexicale, necrologuri și recenzii. Sunt lucrări care dau mărturie despre multitudinea de interese științifice, despre inteligența sa, despre cunoașterea istorică precisă, dar și despre obiectivitatea criticii sale și despre rigurozitatea metodei sale științifice. Amintim aici doar câteva din titlurile sale: La genesi della parola (Torino, 1907); Sulla voce italiana medaglia (Cluj, 1923); Per la storia del cognome italiano. I. Cognomi canavesani e piemontesi di forma collettiva in -aglia, -ata, -ato (Cluj, 1924); această serie va continua cu un al doilea studiu, Per la storia del cognome italiano. Sulla continuità dell’onomastica latino-romanza nei nomi propri canavesani e piemontesi (Cluj, 1926); Per la storia del cognome italiano III. Nomi personali femminili piemontesi da nomi di paesi e città famose nel medioevo (Cernăuți1927); Contributo toponomastico alla descrizione delle vie romane e romee nel Canavese (Cluj, 1927); Ceneri e faville. Etimologie. I (Cluj, 1928); Da Altino alle Antille. Appunti sulla storia e sul mito del nome Altilia, Attilia, Antilia (București, 1935); Contribuție la istoria terminologiei profesionale medievale. Despre tipul morfologic lat. vulg. panatarius, span. panadero, port. padeiro, catal. panater, provenz. panatier, fr. panetier, ital. panattiere-panettiere (București, 1936); Per la storia dei nomi locali lombardi e dell’Italia superiore (Halle, 1937); Della denominazione di cime alpine dalle ore del giorno e della divisione medievale per horas del territorio cittadino e rurale nell’Italia superiore (Berlin, 1938); Ceneri e faville. II. Note etimologiche e lessicali di dialettologia italiana (Cluj, 1936-1938); Lignes méthodiques et Fragments d’une illustration topoanthroponimique de l’Italie Occidentale, Piemont et Ligurie (Paris, 1938); Tracce di un’antica voce Peregal «mora di sassi» lungo le antiche vie romane e romee dell’Italia occidentale (Zurigo, 1939); Ceneri e faville. III. Note etimologiche e lessicali di dialettologia italiana (Torino, 1942); Aspetti della toponomastica ligure. I. Tocedo (Bordighera, 1943); Continuità e sviluppo della voce latina «civitas» nel sardo medievale (Coimbra, 1950); Tracce del culto dell’olmo e del tiglio nella toponomastica e negli usi civili dell’Italia medioevale (Louvain, 1951); Etruschi e Latini in Sardegna (Göteborg, 1952); Bibliografia Onomastica: Italia, 1951 (Louvain, 1952); Appunti d’Onomastica Sardo-Bizantina (Paris, 1953); Appunti sull’elemento punico e libico nell’onomastica sarda (Bern, 1953); Antichi rapporti della Sardegna col mondo mediterraneo (Barcellona, 1953); Appunti sulla storia linguistica del disboscamento in Italia. A proposito delle voci cetina e cesina e affini (Hamburg, 1957); Contributo alla storia dei derivati di Burgus: Borgale, Borgaria, Borgoro (Torino, 1958) până la lucrarea sa de sinteză Lineamenti di una storia linguistica dell’Italia medioevale (Napoli, 1958) şi numeroase altele.
Giandomenico Serra și-a publicat studiile în cele mai importante reviste de lingvistică ale epocii sale. Activitatea sa a primit recunoașterea meritelor științifice, iar ca dovadă putem aminti titlurile acordate de către diferitele universităţi şi academii. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler, a fost membru al Academiei Lunigianese, membru corespondent al Academiei din Barcelona, al Academiei Spoletine, al Academiei Regale Suedeze, membru titular al Academiei Mediteraneene, membru străin al Academiei de științe din Göteborg, membru al Societății Academice a Ducatului Aosta și altele. A primit, de asemenea, „Medaglia d’oro dei Benemeriti della Scuola, della Cultura e dell’Arte”.

Tocmai datorită dimensiunii științifice deosebite, după plecarea de la Cluj, în 21 decembrie 1939, profesorii transilvăneni i-au cerut în continuare colaborarea la revistele editate de ei, chiar dacă preocupările lui Serra s-au orientat, după întoarcerea în Italia, spre zona Sardiniei, Piemontului şi Liguriei. De asemenea, i-au cerut sfatul în alegerea unui succesor la catedră. Corespondența cu aceștia arată dragostea sa față de România și față de cultura română, mărturisind cu sinceritate că a avut două patrii, cea în care s-a născut și cea care l-a adoptat, pe amândouă le-a iubit și apărat cu dragoste de fiu.
A murit în  23 februarie 1958. A rămas în memoria tuturor ca un profesor deosebit, un reputat om de știință și un punct de referință al relațiilor culturale italo-române. Universitatea din Cluj a depus pe mormântul intelectualului italian, în mai 1966, în semn de prețuire, o placă de bronz cu o inscripție plină de recunoștință, potrivită, credem noi, și pentru a încheia considerațiile noastre asupra începuturilor Catedrei de italiană la Cluj: IOANNI DOMINICO SERRA MAGISTRO INCOMPARABILI UNIVERSITAS DACOROMANA NAPOCENSIS MEMOR ET GRATA.

















Prof. Serra cu studenţii în 1939


 



Otilia Ștefania Damian
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)